Comics, ilustrații, animatii vectoriale, muraluri, proiecte comerciale & editoriale. Tuan Nini creeaza tot felul de minunatii, pe cele mai diverse teme, in timp ce jongleaza cu cele doua mentalitatile ale soloprenoriatului: "optimization-hungry-capitalist” si “clueless-kid-in-search-of-joy”. Și printre toate astea, Nini a ilustrat anul trecut cartea "Dear Brother", publicată în SUA & selectionata de Society of Illustrators printre “Cele mai bune carti ilustrate pentru copii din 2022-2023”.
"Cand eram mai tanara, eram mai impresionata de frumusetea desenului; daca se vede skill-ul in linia trasa, daca e valorificata teoria culorii, scara valorica. Acum, ce faci cu skill-ul acela? Creezi desene doar ca sa demonstrezi in continuare faptul ca ai o “coordonare mana-ochi” buna-spre-foarte-buna? Sau il folosesti ca sa pui in valoare idei interesante?", spune Nini.
Vorbim cu Tuan Nini în continuare despre cum e viața de ilustrator în România, negocierile creative cu clienții, proiectele ei recente si cum a reușit să transforme bucuria intr-un stil definitoriu in ilustratie.
Momente importante
Cel mai important moment a fost copilaria. Foarte multe dintre bucuriile pe care le am se trag din copilărie, iar acum, ca adult, încerc în mod deliberat să-l tin în viață pe copilul jucăuș. Artiștii au motive diferite să creeze – unii vor sa puna la îndoială, altii vor sa provoace, altii vor să înregistreze - nu e vorba că trebuie să alegem cum sa fim diferiti unul față de celalalt, aceste motivatii sunt adesea prezente simultan. Dar cred că avem tendința sa folosim una dintre aceste pârghii mult mai puternic in munca noastra. In cazul meu, mie îmi place să creez “joy”, in Nini flavor.
Ma mai intorc uneori la lucrarile pe care le iubeam cand aveam 5, 10, 15 ani, si - cu ochii de acum - vad ce efort urias a insemnat de fapt productia lor. Si sunt foarte recunoscatoare fata de artistii respectivi, care si-au luat munca foarte in serios, cu multa generozitate, pentru proiecte teoretic “pentru copii”.
Era o replica in filmul “No Dogs or Italians Allowed”, de Alain Ughetto, proiectat la Animest, cu care am rezonat foarte tare: “You are not from your country. You are from your childhood”.
Outtro de la felicitarea animata de Craciun pentru Brico
Cum s-a schimbat perspectiva ta asupra desenului
Cand eram mai tanara, eram mai impresionata de frumusetea desenului; daca se vede skill-ul in linia trasa, daca e valorificata teoria culorii, scara valorica. Normal, pentru ca inca eram la nivelul “coordonarea mainilor.” Acum, ce faci cu skill-ul acela? Creezi desene doar ca sa demonstrezi in continuare faptul ca ai o “coordonare mana-ochi” buna-spre-foarte-buna? Sau il folosesti ca sa pui in valoare idei interesante?
Comic: Clueless Happiness
Inainte sa practic desenul ca profesie, nu simteam niciun fel de presiune, din niciun punct de vedere. Acum, fiind solopreneur, am doua mentalitati cu care trebuie sa jonglez. Una de “optimization-hungry-capitalist”, si cealalta de “clueless-kid-in-search-of-joy”. Dar, ca interes, s-ar putea sa mai fi evoluat un pic: acum sunt mai interesata de proiectele care au secventalitate, cum ar fi benzile desenate sau animatia, decat de ilustratia “la bucata”. Sunt interesata de cum anume se pot manipula distantele (fizic si metaforic) dintre desene, de relatiile dintre ele si de sensul pe care il dau privitorului.
Pagini back-to-back din cartea “Dear Brother” scrisa de Alison McGhee si ilustrata de Tuan Nini
Procesul de creatie
Sunt tentata sa raspund si ca procesul meu de creatie se schimba cu fiecare proiect, dar si ca de fapt nimic nu se schimba. Asta pentru ca fiecare proiect este diferit; reactionez la nevoi diferite in contexturi diferite – dar, in acelasi timp, filosofia din spate ramane aceeasi.
Intotdeauna incep prin a incerca sa inteleg contextul proiectului. Nu ridic creionul inainte sa inteleg pentru ce este ilustratia sau animatia. Ce obiective are clientul meu, cum spera el ca ilustratia sau animatia mea va rezolva problema lui? Ce vrea sa spuna scriitorul pentru care ilustrez, ce vrea sa se inteleaga din rezultatul final? Sau, pe limba LinkedIn-ului, “what does success look like?”
Marea problema cu lucratul in industria creativa este ca esti vulnerabila in fata gusturilor subiective. Fata de cum eram la inceput, acum ma gandesc mai mult cum sa comunic mai bine, cum sa imi explic deciziile vizuale mai concret si mai clar. S-ar putea spune ca asta intra in partea de “client service”, deci nu neaparat la “creatie”. Dar cred ca asta afecteaza totusi procesul de creatie: astfel, vei face schitele de idei nu doar pentru tine, ci ca sa poata fi intelese de altcineva.
Schitele mele pentru proiecte personale nu trebuie sa fie intelese de nimeni in afara de mine – deci normal ca arata absolut groaznic. In plus, la proiectele personale stau cat vreau eu la faza de explorare; tine doar de mine, si nu de vreun timeline, sau de stipulatii contractuale, sau de buget.
Schita pentru mine:
Schita pentru client (Synevo):
Aceasta gandire in relatie cu clientul din timpul creatiei este si mai accentuata in productia de animatie. Aici, la etapele cand trebuie sa prezinti work-in-progress, vrei sa prezinti ceva care sa ajute clientul sa inteleaga foarte clar directia ta, si – ideal - sa simta ca se afla pe maini bune. De la storyboard, styleframes, animatic sau boardimatic, si pana la animatia finala cu sunet, sunt multe oportunitati in care clientul poate sa participe, sa fie parte din proces.
Sunt acum mai constienta de faptul ca oamenii sunt mai bucurosi atunci cand pot sa-si puna si ei amprenta pe proiect. Si stiu - in pofida urletelor furioase ale creativilor - ca daca am avea o mentalitate un pic mai generoasa fata de client cu totii am fi mai fericiti. Desigur, intotdeauna “you win some, you lose some”. Si ideal este sa ajungi sa lucrezi cu clienti care sa nu aiba gusturi prea departate de ale tale – teoretic, de aceea te-au selectat pe tine pentru proiectul lor. Sau cel putin asa speri tu.
Ilustratia pentru cartea Sentiments et Coutumes de André Maurois, publicata de Great Star Culture Shanghai
Ce s-a pierdut pe drum. Ce a intervenit odata cu experienta
Ce am pierdut? Am pierdut certitudinea ca lucrul pe care l-am facut este singurul raspuns corect. Si deci probabil ca am pierdut si viteza fulgeratoare cu care veneam cu prima tura de propuneri. Procesul de creatie inseamna in aceasi masura si “creatie”, dar si “eliminare”- ce nu spui este la fel de important ca ceea ce spui. Si cu cat mai multe “unelte” dobandesti in timp, cu atat mai mult va trebui sa te gandesti cand e cazul sa nu le folosesti.
Cu cat capat mai multa experienta, cu atat vad ca de fapt - de foarte multe ori - forma unui proiect finalizat este aproape arbitrara. Sigur ca as putea sa justific onest fiecare decizie din spatele fiecarei culori, forme, linii sau compozitii. Dar avand mai multa experienta acum vad si mai multe posibilitati, si mai multe raspunsuri valabile pentru fiecare intrebare. Daca un brief absolut identic ar veni la mine peste un an de zile, s-ar putea sa-l rezolv cu totul altfel.
Dar ce mi-a adus experienta este sa pot accepta ca brieful acesta a venit la mine acum, nu peste un an, si nu un an mai devreme – deci pot sa imi dau voie sa-l fac asa cum imi vine acum sa il fac.
Mural la terasa Random Space
Ce temeri ai
Cat de agila mental pot sa raman, si pentru cat de mult timp? Pentru ca, sa lucrezi in industria creativa dupa 2010 inseamna sa fii afectat de multe schimbari, in mod constant - suntem foarte legati de evolutiile din media, pentru ca acolo traieste creatia noastra, acolo ajunge ea la mase. De felul meu, nu sunt early adopter la nimic, dar observ cum locul unde consuma oamenii arta sau “content-ul”, atentia lor si obiceiurile lor sunt influentate de tehnologia care evoluaza cu o viteza exponentiala. Este desigur interesant dar si foarte obositor.
Uneori ma uit cu gelozie la genul de profesii in care faci fix acelasi lucru de 10 sau 20 ani, apuci sa-ti explorezi domeniul in adancime inainte sa te poti chema profesionist de adevaratelea - ca un mestesugar japonez. Dar cred ca daca situatia s-ar inversa, “japanese craftswoman Nini” ar fi geloasa pe “commercial artist Nini”.
Amprenta ta in ilustratie
Mi se spune ca am un stil versatil, dar ca, in acelasi timp, se cunoaste cand ceva e facut de mine. Dar cred ca tind sa fac ceva warm & cozy.
Snapshot de pe instagram @tuannini
Cum a fost 2023 pentru tine
2023 a fost intens, dar nu neaparat din cauze “pietei”. Mi-am propus sa intru si mai adanc in ceea ce priveste animatia - mai precis in motion graphics/vector animation. Ceea ce a insemnat sa invat o limba noua, din punct de vedere tehnic.
Am avut momente de identity crisis, pentru ca am fost din nou incepator la ceva. Mi-am dat seama cum toata viata mea foarte multe lucruri “mi-au venit usor”, dar nu si de data aceasta, si m-am confruntat cu senzatii foarte incomode.
In animatia vectoriala, ce se vede pe ecran nu mai e facut dintr-un gest al mainii mele, ci e facut din numere, din cod, din click-uri. Este o relatie foarte diferita cu imaginea - una mai indepartata. Dar flexibilitatea pe care o dobandesc merita efortul.
Daca vreau sa incerc o alta solutie de animatie, nu mai trebuie sa redesenez niste sute de desene. E si bucuria ca nu mai sunt silita sa raman blocata de o decizie initiala proasta sau mai putin inspirata, din cauza ca nu mai am timp sa dau in marsarier, sau ca sa nu-mi suprasolicit incheiatura mainii.
Apropo, am decis sa invat animatie vectoriala dupa un proiect frame by frame de 1 minut si 23 secunde - la care am desenat cadru dupa cadru timp de 3 saptamani. Eram foarte bucuroasa ca puteam face absolut tot la aceasta animatie, in afara de tras sunet. Dar, la final, era cat pe ce sa fac carpal tunnel syndrome - deci mi-am zis ca e cazul sa gasesc ceva care sa-mi usureze munca si sa-mi salveze incheietura.
Frustrari & surprize
O frustrare clasica e atunci cand vine un potential client fara brief si fara sa aiba macar o descriere aproximativa a proiectului dar te intreaba daca ai “interes si disponibilitate”, si oh, cat costa o ilustratie sau o animatie? Evident, inteleg ca genul asta de situatii se intampla cand respectivul e la etapa de “prospectare a pietei”, dar totusi, e ca si cum ai intra intr-un restaurant si intrebi “cat costa”. Pai, cat costa ce?
Sau cand primesc un contract de la client care are zeci de pagini, pentru un proiect cu deadline de cateva zile. Dar eu chiar il citesc! Si cand revin, cerand niste ajustari ai termenilor contractuali, mi se raspunde ca “dureaza si ne costa avocatul care ne face contractele…”
E greu sa comunici cu un om care nu-si simte personal responsabilitatea, ci revine cu “asa e la noi, companie mare, avem SOP-uri pe care nu le putem schimba”. Dar totul e negociabil intr-un contract. Totul - asta e natura business-ului. Dar asta se intampla cand persoana este instrainata de munca ei. Cand nu-i place ce face sau cand nu-i pasa ce face.
Ce s-a schimbat in ultima perioada in acest proces
Imi vine mai usor si am mai multa indrazneala sa sugerez o alta solutie, daca mi se pare ca ar functiona mai bine. Inainte puneam prea mult accent pe “eu furnizez, cel care imi cere probabil ca stie mai bine”. Nu ca nu as fi spus nimic inainte, dar acum imi este mai evident faptul ca nu sunt doar un executant, ci un “creative thinker”, si mi-am dat seama ca nu e cazul sa cred ca “doar i-as incurca cu ideile mele”.
Cum ai ajuns să ilustrezi cartea Dear Brother
Raspunsul cop-out este “…din cauza ca am avut hashtag-ul potrivit pe postarile mele de Instagram”. Adica #visualstorytelling.
Raspunsul mai lung: pentru ca pe langa proiectele din advertising, pentru care lucrez majoritatea timpului, mai desenez si “journal comics”. Comics-urile astea au demonstrat nu doar cum pot sa povestesc o intamplare, dar in ele se simte si “sensibilitatea” mea (in sensul cuvantului din limba engleza) - sau gustul meu, sa spunem. Iar art director-ului de la Simon & Schuster i s-a parut ca ele se potriveau perfect cu tonul cartii.
In primul e-mail, art directorul m-a intrebat daca sunt interesata si disponibila, mi-a atasat manuscrisul, impreuna cu cartea precedenta, scrisa de aceeasi scriitoare (Alison McGhee) si ilustrata de Joe Bluhm, cu titlul “Dear Sister”. Desi ce urma sa ilustrez eu nu era un sequel, ci doar ceva asemanator ca structura. Mi-au aratat prima carte ca sa inteleg rapid formatul (este o poveste relatata in forma de scrisori de la o sora catre fratele ei mai mare), insa trebuia sa o ilustrez “cu vocea mea”.
Am aflat timeline-ul, am citit manuscrisul, apoi am scris liste lungi cu intrebari. Am inceput cu “character design”, pentru ca era important pentru scriitoare faptul ca personajele principale veneau dintr-o familie “mixed-asian heritage”, si ca prietenii lor erau si ei de etnii foarte diverse.
Dupa aprobari, am facut schite pentru toate cele 192 pagini ale cartii. Este o propozitie scurta, “facut schite 192 pagini”, dar a insemnat o munca enorma, si a durat mult. Tot textul din carte trebuia scris “de mana protagonistei”, deci am facut research si pentru cum ar putea arata scrisul unei fetite de 8-10 ani. Multe, multe teste - echipa editoriala (art director Becca Syracuse si editoarea Caitlyn Dlouhy) inclinau initial catre o versiune mai rotunda, mai bouncy, dar s-au razgandit pe parcurs din cauza legibilitatii pentru “cititorii cu dificultati”. Deci pana la urma scrisul e foarte apropiat de scrisul meu normal “intr-o zi buna”.
Uitandu-ma acum la mailuri, am inceput sa lucrez la schitele pentru pagini in aprilie, si le-am predat la mijlocul lunii mai. A fost o perioada mai lunga de ping pong in ceea ce priveste feedback-ul la schite, iar inking, screentoning, si designul pentru coperta au fost realizate intre iulie si octombrie.
La inceputul proiectului mi se spusese ca deadline-ul final era luna august. Dar pentru ca am tinut aproape (in fiecare saptamana le dadeam update cu progresul meu, si a devenit foarte evident ca aveam mult mai multe ilustratii de facut fata de “Dear Sister”), mi-au modificat timeline-ul in consecinta.
Aici am un sfat: cand un proiect are o durata indelungata, e bine sa nu dispari cu totul pentru acea perioada, chiar daca nimeni nu iti cere “updates”. Nu doar ca te motiveaza suplimentar sa le dai, dar si ajuta clientul sa aiba “peace of mind”; ei pot face reglaje interne in compania lor mult mai usor, in caz ca va fi nevoie de ajustari ale timeline-ului).
Character Design Dear Brother
Provocari
A fost cel mai “voluminos” proiect la care am lucrat pana acum – si nu eram sigura daca timpul pe care il aveam la dispozitie era suficient. Cum fiecare pagina cerea o rezolvare deosebita din partea mea, am facut faza de “first-pass” cu ochiul pe timeline, ca si cum as fi fost la un examen. Daca intalneam o problema pe care nu o puteam rezolva, nu stateam prea mult la ea, treceam la urmatoarea pagina. Si tot asa, si tot asa. Iar la sfarsit m-am intors sa rezolv si “problemele grele”, stiind ca am timp pentru ele.
A fost foarte greu si sa fiu “on model”- adica sa desenez personajele fix la fel pentru toate paginile - mai ales din cauza presiunii timpului, deci am ajuns sa fac inking-ul mai degraba in fuga.
Dar mi-am tot zis ca atata timp cat se intelege bine ce se intampla, e OK. Vorba aceea, “Finished not perfect”. Dar as vrea sa fie perfect data viitoare.
“Think Hard”
Cat ai lucrat la carte
Au fost si perioade “moarte”, de ordinul saptamanilor, intre diferite etape, in care asteptam feedback (pentru character design, pentru schite, la ink test, sau pentru copy edit) - dar am inceput sa lucrez la carte in februarie, iar predarea finala a fost in Octombrie. Deci hai sa zicem ca a durat o jumatate de an.
Ce ai simtit cand a iesit in lume
Am predat ilustratiile finale in Octombrie 2022, dar a iesit din tipar in Statele Unite abia in August 2023. Iar Vlad Niculescu - de la Carturesti & Friends - a reusit s-o aduca in Romania in Noiembrie 2023. Deci era cam la 1 an distanta de cand am simtit acel “high” ca am terminat o carte.
Cand, in sfarsit, am tinut cartea in maini, ma simteam un pic awkward. Asta si pentru ca simteam ca trebuie sa manifest macar un pic de entuziasm public, in ciuda faptului ca pentru mine totul era un pic “old news”.
Mai mult, imi e greu sa rasfoiesc cartea fara sa-mi vina sa corectez multe, multe dintre desene. Desi ar fi vorba doar de partea estetica, vis a vis de line work- adica in continuare sunt bucuroasa pentru ideile din spatele ilustratiilor, si de modul in care “se leaga” elemente aflate la mare distanta in carte unele fata de altele.
Si mai primesc si mesaje de la cititori, care imi spun ca le-a placut mult, mult de tot, iar asta imi umple inima de bucurie. Mai ales cand aflu cum au reactionat copiii - se pare ca unii dintre ei chiar au vrut sa citeasca “Dear Brother” de mai multe ori.
Ce trebuie sa stie oamenii despre Dear Brother
In Statele Unite, Society of Illustrators a selectionat-o printre “Cele mai bune carti ilustrate pentru copii din 2022-2023”, alaturi de carti ilustrate de Jon Klassen, Júlia Sardà, Isabelle Arsenault sau Oliver Jeffers – si, din octombrie anul trecut, se afla in expozitia “Original Art” de la “Museum of Illustration” din New York.
De asemenea, “Dear Brother” a fost premiata cu “Gold Standard Selection” de catre Junior Library Guild - aceasta este o entitate relevanta in Statele Unite, unde este un fel de “subscription service” pentru retelele de biblioteci din scoli. Ele sunt constant in cautare de carti pentru elevi, pentru a le mentine interesul pentru citit, fie si numai ca sa nu sa ramana in urma dupa o lunga vacanta de vara. Desi in ultima vreme, din motive politice, statutul bibliotecilor scolare a fost amenintat, in Statele Unite bibliotecarul ramane in continuare important in viata elevilor.
De aceea, distinctia primita de “Dear Brother” este si un semn ca volumul are mare potential sa castige si alte premii – sau cel putin asa spun cei de la Junior Library Guild. Din nefericire, in mod sigur n-am sa castig vreun premiu Caldecott, pentru ca nu sunt rezident U.S.
Imi e mai usor sa ma laud, fiindca sunt constienta de faptul ca volumul nu este doar al meu. Este, in primul rand, o poveste foarte bine scrisa. Si, desi nu am participat la perioada in care scriitoarea (Alison McGhee) a lucrat cu editorul Caitlyn Dlouhy, sunt sigura ca ele au muncit mult ca sa iasa cea mai buna versiune a acestui text. Cand l-am citit prima oara, cuvintele sareau din pagini, pur si simplu auzeam vocea protagonistei in cap, intonatia si ritmul propozitiilor. Sa creez ilustratii pentru ceva atat de “real” este mult mai usor decat pentru ceva la care nu mi-e foarte clar ce e si ce vrea sa spuna.
Ce are special ilustratia de carte pentru copii
Nu sunt sigura ca am tinut cont de ceva specific; “asa desenez pentru copii”, versus “asa desenez pentru adulti”. Am desenat fix ce mi s-a parut mie ca e “joyful”, am desenat ce as fi vrut eu sa vad alaturi de text.
In primul rand, textul ma ghideaza cum sa tratez ilustratia. Trebuie ca ea sa insoteasca textul in mod armonios. Daca textul este sumbru, chiar daca este pentru copii, am sa calibrez ilustratia ca atare. Daca textul e energic, desenez si eu energic, sau chiar am sa exagerez energia. Primul pas este sa ma amuz pe mine, intai si intai. Evident, apoi ma voi uita la desen si ma voi gandi daca acel desen i-ar amuza si pe altii. Pentru ca totusi nu se face sa fii lasat pe dinafara unui “inside joke”.
Dar, ca exemplu, am fost foarte precauta vis a vis de cum anume sa desenez “dragonul barbos”, soparla din carte - sau mai precis, cum sa arat ca interactioneaza personajele cu el. Nu stiam nimic despre acest animal, si n-am vrut sa-l desenez intr-o situatie primejdioasa pentru el – ca nu cumva sa-i invat pe copii sa-i faca rau, neintentionat. Sau cel putin asa imi justific cele 2 saptamani in care am stat pe net ca sa inteleg acest animal.
Bineinteles ca majoritatea lucrurilor pe care le-am aflat despre dragonul barbos nu sunt aratate in carte - dar e un exemplu pe care am vrut sa-l impartasesc despre cum “nimic nu e atat de simplu cum pare”.
Dar daca ma intorc la intrebarea ta, despre “ce am facut specific pentru copii”, daca cartea ar fi fost scrisa pentru adulti cred ca as fi facut un research la fel de intens. Doar ca notiunea de “responsibilitate fata de ce arat” este mai “top of mind” cand lucrez pentru copii.
De final. Cum e viata de ilustrator in Romania, cu bune si cu rele
Cred ca viata unui ilustrator este foarte diferita, in functie de domeniul in care se specializeaza. “Granitele”, teritoriul, nu sunt atat de relevante. Cei care lucreaza in companii de gaming au o viata mult diferita fata de cei care lucreaza cu edituri de carte. Lucrurile bune sunt diferite, frustrarile sunt si ele diferite.
Desi, pe partea de freelance, din ce am mai vorbit cu alti ilustratori, cred ca toti simtim cam aceeasi situatie: in piata sunt mult mai putine joburi fata de anii trecuti. Diversitatea clientilor s-a micsorat, cei mai multi dintre noi ramanem cu unul-doi clienti fideli care ne tin in viata. Evident, asta este o situatie foarte periculoasa in freelancing (sau in orice fel de antreprenoriat).
Teoria mea e ca asta se intampla din cauza dinamicii peisajului economic: clientii in general sunt acum mult mai conservatori in toate deciziile lor. Desi nu au fost niciodata bugete prea sanatoase in Romania, cred ca acum mizele sunt mai mari iar proiectele sunt mai mici; si clientii/agentiile nu mai sunt deschisi sa incerce alte optiuni, sau talente noi.
Vor apela automat la o mana de oameni in care au incredere, cu care au o relatie foarte stabila, cu care sa vor sa “ride the storm of desperation”. Cred ca au existat dintotdeauna situatii in care “preferi sa lucrezi cu prietenii”, dar cred ca acum ele sunt mult mai dese. Si da, peste toate aceste lucruri, suntem acum cu totii loviti si de noile modificari fiscale.
