Dragoș este regizor și se hotărăște să facă un film despre emigrarea familiei sale în Germania, în anii ’80. Alături de fosta lui iubită, Ilinca, pornește într-un proces extenuant de documentare, în care află informații secrete despre familia sa. Investigația emigrării îl reapropie de fosta iubită, însă îi deteriorează relația cu părinții și îi complică viața alături de logodnică. Este pe scurt povestea pe care o vedem expusă în "Familiar", al cincilea lung metraj al regizorului Călin Peter Netzer, după un scenariu scris de el și Iulia Lumânare.
În rolul regizorului, l-am regăsit pe Emanuel Pârvu, într-o interpretare memorabilă. Spune că angoasele profesionale ale personajului său i-au fost familiare, dar acesta l-a provocat din punct de vedere personal. Așadar, pe Dragoș omul a fost nevoit să îl construiască de la zero.
"De fiecare dată mă apropii de un text încercând, cu mintea și cu corpul, să fiu „eu în situația dată”. Aici „eu-l” era în fața mea, îl vedeam, repetam zilnic, iar pericolul de a face „o imitație” era foarte mare. Cred că imitația, un procedeu comic, își are locul altundeva, aici nu putea fi vorba despre așa ceva", spune Emanuel.
În continuare, am aflat de la Emanuel Pârvu ce resurse interioare a accesat pentru a-și compune personajul, prin ce transformări a trecut pentru a-l juca și care a fost primul lucru pe care l-a făcut când s-au terminat filmările. "Familiar" intră în cinematografe pe 26 ianuarie. Din distribuție mai fac parte: Ana Ciontea, Adrian Titieni, Iulia Lumânare, Victoria Moraru și Vlad Ivanov.
Anul 2023 pentru tine
Mi-e groază să vorbesc despre mine, mai ales în termenii de piață actuali în care cuvântul de bază care descrie activitatea de pe platformele sociale este “autopromovarea”. Sunt, am făcut, am dres, așa și pe dincolo, eu, eu ,eu, miezu’ din cireașă. Am încercat să-mi văd de drumul meu și în 2023 - la fel ca în ceilalți ani, am încercat să am o cursă cu mine, să fiu azi mai bun ca ieri și cam atât. Cred foarte mult în întâlniri care te pot duce pe drumuri la care nici nu te-ai gândit vreodată.
Cum ai ajuns în filmul "Familiar"
Eu și Ana Ciontea am ajuns în proiect foarte târziu, a fost alt cuplu de “mamă-fiu” înaintea noastră, cu care Călin a repetat un an și jumătate. La un moment dat am fost chemat, au fost niște întâlniri, niște probe, niște luni de gândire din partea echipei lor și după mult timp am fost ancorat proiectului. Nu cred că a fost o decizie ușoară din partea lor, nu știu cât de mult eram potrivit rolului.
Credit foto: Cătălina Flămînzeanu
Ce te-a atras cel mai mult la scenariu
Povestea în sine o trăiesc de fiecare dată când fac câte un film din postura de regizor. Nopțile nedormite, angoasele, temerile, dorința de a renunța, expunerea, toate astea te trag înapoi când e vorba de regie. În cazul lui "Familiar", toate lucrurile enumerate mai sus urmau să fie trăite prin miza altcuiva. Or transferul de miză de la regia unui film de-adevăratelea la miza unui rol despre un regizor e cu totul altceva, e un drum diferit și era pentru prima dată când îl făceam.
Provocările pe care ți le-a adus Dragoș, personajul tău
Provocarea a fost pe un plan personal. Pentru că, așa cum am spus mai sus, partea cu angoasele o știam, mi-era mai simplu să apelez la memoria afectivă. Pe când, la chestiunea cu relațiile dintre oamenii apropiați, aici a fost o construcție de la zero. Eu am avut altfel de relații cu părinții mei, am trăit în București, nu în Germania și am avut altfel de copilărie. Și-atunci construcția lui Dragoș devenea o „compoziție”, lucru de care m-am ferit toată viața.
Cum te-ai apropiat de el
A fost un proces diferit față de cum abordez de obicei un text. În toate rolurile pe care le-am făcut, am încercat să aduc personajul la mine, nu să mă duc eu spre el. De fiecare dată mă apropii de un text încercând, cu mintea și cu corpul, să fiu „eu în situația dată”. Aici „eu-l” era în fața mea, îl vedeam, repetam zilnic, iar pericolul de a face „o imitație” era foarte mare. Cred că imitația, un procedeu comic, își are locul altundeva, aici nu putea fi vorba despre așa ceva și cred că nici lui Călin nu i-ar fi plăcut. Am încercat, în primul rând, să-l fac om. Iar de accesat, memoria afectivă nu m-a ajutat decât în partea „regizorului Dragoș”, nu a „omului Dragoș”.
Credit foto: Mădălina Păun
Transformările prin care ai trecut pentru a-l juca pe Dragoș
Transformările exterioare în genul ăsta de rol sunt necesare, mai ales dacă regizorul ți-o cere. Cred că mă încadrez în masa generală, nici prea prea, nici foarte foarte, nici prea gras nici prea slab, nici prea înalt nici prea scund, nici cu plete, dar nici chel. Practic, banal. Iar într-un rol de gen, apropierea de momentele critice periodice din existența ta este marcată și de trasformări fizice și de transformări psihice. Am slăbit 13 kilograme, ca să pară mai normal decât normalitatea mea de acum, am făcut pungi la ochi și cearcăne de nesomn, am purtat altfel de haine, altfel de ochelari, altfel de încălțăminte, altfel de accesorii. La transformările psihice e mult mai greu, pentru că refacerea durează mult mai mult decât la cele fizice.
Superbă scena când dansezi pe balcon. Cum ai făcut-o?
Au fost mișcări de coregrafie repetate puțin, mi-a fost foarte frică de secvența aia. Nu neapărat din punct de vedere fizic cât de faptul că trebuia să cânt în germană, iar eu nu știu germană. Am învățat textul fonetic, habar n-aveam ce vorbeam, încercam doar să sune așa cum îl pronunța Călin (care vorbește germana ca un neamț, normal). Nu mă gândeam decât la versuri, să nu sar vreunul, să nu cânt altceva și să nu se potrivească cu melodia. Iar de tras, am tras ceva duble, echipa era la un etaj superior al casei, leșinau de râs și mă filmau cu telefoanele, ca să aibă de ce să râdă a doua zi.
Întâlnirea dintre tine și Călin
A fost o întâlnire necesară. Călin îți testează limitele iar asta devine foarte intrigant. De obicei, de fiecare dată iau un rol de la zero, fără să cred că știu ceva despre meseria asta, încerc să găsesc logica textului și mă lupt să fac personajul ăla de pe foaie un om în carne și oase. Așa cum spuneam, lupta acum era să nu fac o imitație. Și am construit împreună asta, prin multe întâlniri care nu erau neapărat repetiții de text sau de intenții, erau mai mult descoperiri. Cred că e necesar pentru un actor să-și cunoască limitele și cred că e înspăimântător să le afli, să vezi, de fapt, cât ești de fragil.
Cele mai valoroase indicații regizorale pe care le-ai primit
Călin nu e genul de regizor care dă indicații, este genul de regizor care oferă ghidaj, care merge din aproape în aproape, care lasă lucrurile să funcționeze prin acumulare. Iar valoarea indicației vine din puțin câte puțin, nu din radicalitate. Recunosc că funcționez mult mai bine prin construcție decât prin macaz clar. În caz că apar, schimbările radicale pot provoca și minuni, dar și daune – iar aici nu a fost cazul.
Lucrul cu colegii din distribuție
În afară de Victoria Moraru (pe care o cunoșteam din facultate) cu restul mă știam destul de bine, lucraserăm împreună în diverse ocazii, deci apropierea a fost mult mai simplă. Cred că puntea emoțională dintre actori e foarte importantă, nu știu cum poate funcționa ceva care are punct principal emoția, fără să fie emoție și în timpul în care aparatul de filmat nu înregistrează. Singurul lucru care ar trebui controlat este fix emoția, cum gestionezi traseele sufletești și schimbările, nu cred că omul este un robot, nu cred că se poate să treci dintr-o stare la alta fără să te coste ceva – și tocmai asta face ca lucrul psihic să fie foarte greu.
Ce simți că dai prin personajul tău celor care vor vedea filmul, din perspectiva sănătății mintale?
Nu m-am gândit niciodată că dau ceva cuiva. Nici când fac din postura de regizor, nici când sunt actor. Funcționez puțin diferit aici, mă gândesc că fac un produs și-l scot pe o tarabă – care vrea să se uite la el bine, care nu, nu-l forțez. Și nici nu cred că oferta pe care o am este nemaiîntâlnită, Charlie Chaplin și Tarkovski au murit deja, deci nu prea mă pot poziționa în „domne’, priviți aici și luați aminte”. Cred că pot oferi în schimb o perspectivă, ceea ce și sper să ofer. Iar dacă perspectiva pe care o arăt este una la care privitorul nu s-a gândit, atunci misiunea pe care mi-o propun e îndeplinită.
Primul lucru pe care l-ai făcut când ai terminat filmările
Am mâncat două shaworma. Și după ce mi-am revenit – că mi-a venit puțin rău, am mâncat o cutie de mini-amandine.
Prima dată când te-ai văzut pe ecran în rolul lui Dragoș. Ce ai simțit
Din păcate pentru mine, sunt foarte critic în orice produs pe care îl fac. Știu că fac cât de bine pot în momentul în care fac, dar binele pe care îl gândesc atunci s-ar putea să nu coincidă cu binele pe care îl văd peste doi ani când văd produsul. În cazul lui Dragoș, nu mi-a plăcut de el - adică de omul Dragoș. Iar dacă un personaj trezește sentimente unui spectator înseamnă că e ceva real cu el.
Cu ce ai plecat din această colaborare artistică
Cu limite noi descoperite. Am aflat lucruri despre corpul meu, am aflat lucruri despre psihicul meu. Am aflat unde îmi spune corpul că se oprește, deși capul zice „hai, hai să mai facem una’”. Am aflat cât de mult pot să tac și cât de mult pot să urlu, am aflat cât pot rezista și cât nu.
Planuri pentru 2024
De fiecare dată când facem planuri, cred că îngerii care se ocupă de noi se sparg de râs. Pe foaie urmează multe, concret o să se întâmple cum va trebui să se întâmple, cum vrea Dumnezeu. Nu știu să funcționez cu trâmbiță – deși, am mai spus la început, cred că trăim în era în care cineva face milioane de dolari că are fundul mai bombat și își face poze pe Instagram - cred în continuare în „să faci mai mult și să vorbești mai puțin, lasă pe alții să aprecieze sau să înjure ce faci. Tu ocupă-te să faci cât de bine poți. Și mai ales cu onestitate, să faci cu scopul de a face un produs sau ceva bun, ăla să fie drumul tău. Dacă pui căruța înaintea boilor, s-ar putea să se vadă”.
