[Povești de bine] Fragile Society: Generațiile noastre au început să vorbească, iar asta nu se întâmpla în urmă cu 10-20 de ani. Nevoia de vindecare este enormă

Când știi că sunt și alți oameni care trec prin ce treci tu, când știi că ceea ce simți nu este nici deplasat, nici anormal, când știi că există un loc, un om care îți pot aduce alinare, nu te mai simți singur în suferință. În spatele fragilității și vulnerabilității sunt forță și reziliență, iar apartenența la o comunitate poate fi o cale mai ușoară către vindecare. Sunt mulți oameni care își trăiesc în tăcere suferințele, iar poveștile lor rămân nespuse, din rușine, din frică, din teama de a fi judecați.

În ultimii ani, două teme importante se dezbat în spațiul public: abuzurile împotriva femeilor și sănătatea mintală, iar pentru a crea conversații prin artă în jurul lor a apărut Organizația Fragile Society.

"Un proiect artistic nu e o pastilă care aduce vindecări miraculoase, la fel cum nici o sesiune de constelații sau o singură ședință de terapie nu sunt. Vindecarea e un proces, un travaliu, pe care un produs artistic îl poate declanșa", spune Rucsandra Pop

Ioana Flora, Iuliana Dumitru și Rucsandra Pop sunt echipa din spatele Organizației Fragile Society. Le unește preocuparea pentru sănătate și integritate a femeilor vulnerabile și toate trei cred că există vindecare prin artă. Povestim cu ele despre misiunea și proiectele asociației.

Oamenii din echipa Fragile Society

Ioana: Sunt actriță. Visez la o lume în care nimeni să nu se simtă inferior celorlalți. Contextul pandemic mi-a oferit ocazia de a înțelege că, dincolo de a fi actriță, îmi doresc să susțin cauze în care cred. Cea care s-a conturat cel mai puternic a fost cauza femeilor în situații vulnerabile.

Aici ne-am regăsit preocuparea comună (noi, memberele asociației) pentru un fel de sănătate, integritate, vindecare prin proiecte artistice. Coordonez echipe de actori, regizez, fac mentorat, și cu atât mai mult îmi dau seama ce responsabilitate poate avea până și o singură privire, vorbă sau gest nelalocul său. De aceea, femeile puse în situații vulnerabile au devenit cauza noastră comună.

Iuliana: Sunt mediator cultural cu studii în sociologie și management cultural. Sunt interesată de comunitățile umane, geografiile simbolice ale unui spațiu și reprezentarea lor în artă. Fac parte din mai multe colective: Muzeul Național al Țăranului Român, Stația de cercetare pentru Artă și Viață și Fragile Society. Îmi place să fiu „împrăștiată” și cred că mă caracterizează să fiu o vulpiță care trăiește în mai multe viziune.

Rucsandra: Sunt artistă și sunt antropoloagă și în ultimii ani am lucrat cu organizații comunitare și din zona culturală pe strategie și dezvoltare organizațională. Pentru mine, lumea ideală e aceea în care oamenii își dau timp să asculte poveștile celorlalți și lasă poveștile să creeze poduri și să aducă vindecare.

Alături de noi în procesul de coacere a organizației au mai fost actrițele Grațiela Bădescu și Alina Berzunțeanu. În mod formal, ele nu mai fac parte din organizație, dar ne sunt aproape.

Cum a apărut Fragile Society

Rucsandra: Fragile Society s-a născut în momentul când lucram la seria de documentare web Fragile. Aveam deja o istorie de colaborare cu Ioana, dar ne regăsisem într-un moment când simțeam că tipul de artă pe care o făceam nu mai era de ajuns. Voiam ca prin ceea ce facem să contribuim la niște conversații mai mari și mai grele, pe teme pe care pandemia le-a scos la suprafață - ca de exemplu abuzurile împotriva femeilor sau sănătatea mintală.

Misiunea noastră sună așa: Pornind de la subiecte autentice legate de rolul femeii în societatea actuală, vom genera contexte artistice în care acestea pot fi explorate împreună cu alte femei, formând o cutie de rezonanță în care se produce efectul de multiplicare. Aceste explorări nasc procese de vindecare personale și colective și creează sentimentul de apartenență la o comunitate.

Deși misiunea noastră pune în centru femeile și publicul nostru e majoritar feminin, în realitate lucrăm într-un mod integrat în care ne uităm la întreg contextul social și încercăm să nu excludem pe nimeni, ci din contră, să creăm poduri, dialoguri și alianțe.

Primul proiect

Rucsandra: Așa cum ziceam, primul a fost seria de documentare web care pot fi văzute pe site-ul fragile.live. Cu această serie ne-am propus să răspundem la întrebarea: “care sunt greutățile cu care se confruntă femeile din România?” și să arătăm că există o rețea de organizații nonguvernamentale – din păcate nu suficiente – care oferă susținere femeilor care ajung în diferite situații dificile. Am vrut să vorbim cu onestitate despre niște teme importante, să spunem niște povești adevărate în care să se regăsesc mai multe femei, oferindu-le celor care ni s-au confesat protecția anonimatului.

Sursele de finanțare a organizatiei

Rucsandra: Întrebarea asta doare. Sursele de finanțare ale asociației sunt - ca în cazul multor organizații culturale conduse de artiști - fonduri de la AFCN și mici donații, sau sponsorizări. Din cauza asta, și instituțional suntem o construcție fragilă.

Iuliana: În mod ideal, sursele ar fi multe și simplu de gestionat. Dar lumea nu este ideală, așa că sursele de finanțare sunt puține și fragmentate. Ideal ar fi să întâlnim o organizație mare care să ne ofere un grant pe câțiva ani să putem să ne dedicăm cu adevărat asociației și nu doar să rupem din diferitele timpuri (timpul cu familia, timpul de la job, timpul vacanței) în care să căutăm finanțări potrivite pentru noi, să scriem aplicații și rapoarte narative sau să semnam si ștampilăm hârtii financiare. Dar nu vreau să mă mai plâng de toate lipsurile. Îmi doresc să-mi trăiesc viața privind jumătatea plină. Cred cu tărie că o sa întâlnim finanțatorul de vis care ne va susține să spunem povești grele, dar atât de necesare. Organizația se mișcă încet, dar face proiecte în care crede și le face cu bucurie. Iar atunci când vom avea marea întâlnire, o să știm cine suntem, ce putem face și unde vrem să ajungem.

Cum află oamenii despre proiectele voastre

Rucsandra: Voluntarii ni se alătură în funcție de cât de atinși se simt de subiectele pe care le abordăm. Până acum nu am promovat organizația în sine, ci doar proiectele, iar fiecare dintre ele a avut o altă strategie sau o altă soartă în ce privește comunicarea. La Fragile am avut o echipă de profesioniști, la Orice moarte e o poartă am comunicat foarte personal, pentru că asta era natura proiectului. Riscul cu acest tip de comunicare e să ajungem la un public mai restrâns, însă partea frumoasă este că relațiile pe care le construim sunt autentice și de adâncime.

Cum v-a schimbat, până acum, experiența de lucru în proiectele organizației

Ioana: Eu nu eram importantă pentru mine. Vorbind despre poveștile altor femei, mi-am dat seama că mă regăsesc în unele dintre ele. Am învățat, odată cu Fragile, să vorbesc despre mine. Să încep să cred că contez. Să validez tot ceea ce sunt. Și ce bine e odată ce începi să faci asta.

Iuliana: Proiectul Orice moarte e o poartă mi-a permis să vorbesc despre două subiecte grele - moartea și doliul - pe care le-am evitat cu grație și pe care - mai ales după perioada de pandemie - nu mai doream să le mai bag sub preș. M-am alaturat procesului Rucsandrei și am reușit să trec și eu printr-un doliu pe care îl evitasem cu câțiva ani în urmă. Odată început procesul de lucru pentru ce avea să devină instalația performativă Orice moarte e o poartă, am realizat ca ori sunt full in, cu vulnerabilitatea si emoțiile pe masă, ori mă duc acasă și fac altceva. Au fost importante întâlnirile cu publicul, acel public care nu vine doar să consume ceea ce ai pregătit ci care pune umărul, care este alături de tine și care te face să simți că: „uite, chiar contează ce fac”.

Rucsandra: Întotdeauna mi-a plăcut să scotocesc înăuntrul meu, acolo unde doare, deci temele pe care lucrăm m-au preocupat mai mereu – cu intensități diferite în perioade diferite. Ce s-a schimbat este faptul că înainte mă luptam cu acești demoni de una singură, mă deschideam doar în discuții cu prietenii sau în terapie. Simțeam - de exemplu - că mi-ar fi foarte greu să vorbesc în spațiul public despre pierderea unor oameni dragi. Însă când am început să o fac, mi-am dat seama că nu sunt singura care are nevoie să vorbească despre asta. Suntem mulți care ne-am pierdut familia sau prietenii în pandemie și împreună ne este mai ușor să procesăm aceste pierderi. Dacă e să identific o schimbare, aș zice că acum mă simt mai onestă și mai curajoasă în vulnerabilitatea mea.

Un alt lucru important e că, în cadrul Fragile Society, preocupările mele legate de zona artistică și de comunități s-au contopit. Aplicând principii și metodologii de lucru din antropologie, proiectele artistice capătă adâncime și o mai mare ancorare în social.

Evoluția organizației în cei 4 ani de existență

Rucsandra: Organizația a crescut foarte lent, lucru pe care ni le-am asumat de la început. Nu ne numim Fragile Society doar pentru că lucrăm cu fragilitatea din jurul nostru, ci pentru că suntem într-un moment al vieții când ne vedem și acceptăm propriile fragilități. Nu ne-am propus să rupem munții, ne-am propus doar să fim autentice și ne-am promis ca în demersul de a crea proiecte în care dăm voie vulnerabilității să se manifeste, să nu trecem cu vederea propria vulnerabilitate. În întâlnirile în care puneam la cale această organizație, am vorbit de nevoia fiecăreia dintre noi de a trăi mai încet și mai conștient și de a naște spații în care să-i invităm pe cei din jur să o facă. Sper că reușim. Chiar mă bucur că ne-ai dat ocazia de a reflecta la asta, pentru că sentimentul că nu facem destul ne bântuie mereu, uneori până la epuizare, pentru că ăsta e felul în care am fost învățați să ne percepem valoarea.

Ce este greu, ce este frumos

Rucsandra: Proiectele noastre pornesc de la povești foarte personale și dureroase pe care oamenii ni le împărtășesc. Iar procesul creativ presupune să luăm aceste confesiuni și să le prelucrăm într-un fel prin care, sperăm noi, să aducem un pic de vindecare. Pentru mine cea mai frumoasă parte - care e și grea - este partea de ascultare și de creare a unui spațiu sigur în care aceste povești să capete un nou sens și să schimbe ceva.

Parte cu adevărat grea este însă cea administrativă. O simplă schimbare de sediu ne-a consumat anul trecut și continuă să ne consume zeci de ore de muncă și enorm de multă energie. Iar noi suntem doar 3 femei care facem o tonă de alte chestii. Suntem într-un cerc vicios în care avem nevoie de o echipă ca să putem atrage mai mulți bani și să facem proiecte mai de amploare, dar nu avem bani ca să angajăm o echipă. Sunt foarte multe organizații mici din zona culturală care sunt în același punct din cauză că sistemul de finanțări de la noi te obligă să rămâi într-o logică de proiect, să gândești mic. Și e frustrant.

Proiectele curente

Rucsandra: În momentul de față avem două proiecte în derulare. În primul proiect - Mass-media și epidemiile - lucrăm cu elevi de liceu pe care îi îndrumăm să scrie și să monteze un spectacol pornind de la ce au trăit în timpul pandemiei. Cel de al doilea proiect este Orice moarte e o poartă, instalația performativă despre doliu, pe care anul acesta o vom duce la Brașov și la Timișoara. Mai multe detalii despre proiect sunt pe site-ul nostru.

Beneficiarii proiectelor voastre

Rucsandra: Nu mi-a plăcut niciodată cuvântul beneficiari, iar în cazul Fragile Society e complet irelevant. E un termen unilateral și puțin condescendent. Pare că cineva face un bine altcuiva, iar lucrurile nu stau niciodată așa. E mereu vorba de un schimb care are loc. Toți avem resurse cu care putem să ne ajutăm pe noi și pe alții și toți avem momente de cădere. Nu știu dacă prin proiectele noastre ajutăm oameni în sensul clasic. Ce ne propunem mai degrabă este să creăm un sentiment de apartenență și comunități în care oamenii își pun sufletele pe masă și găsesc moduri - comune sau personale - de a naviga printr-o realitate din ce în ce mai ostilă. Cred că ce facem e să le amintim oamenilor că nu sunt singuri în lupta cu anumite probleme și să activăm, în măsura în care putem, rețele de suport. Nu știu dacă prin proiectul Fragile am schimbat viața cuiva, știu doar că multe femei ne-au spus că acest proiect le-a făcut să se simtă mai văzute și mai puțin singure în lupta lor de zi cu zi. E mult, e puțin? Habar n-am.

În proiectul cu liceeni vom face o treabă bună dacă măcar câțiva dintre elevii cu care lucrăm își vor găsi vocea - ca scriitoare/scriitor sau ca actriță/actor - în urma atelierelor cu noi. Nu lucrăm cu numere, lucrăm cu sensibilitățile oamenilor și atunci schimbarea pe care o facem e greu de cuantificat. Dar ne asumăm.

Comunitatea strânsă în jurul Fragile Society

Rucsandra: Comunitatea care s-a adunat în jurul proiectelor Fragile Society este fenomenală. Fără oamenii care ne susțin, proiectele noastre nu s-ar fi născut. În cazul proiectului Fragile au fost mai multe întâlniri importante: întâlnirea cu Ioana Mischie care a regizat și a produs primele zece episoade din seria de documentare, întâlnirea cu Adina Duțu și Renata Tretelnitchi Galliusi și cu echipele pe care le conduc la Smart Point și Conviv Media, care au făcut proiectul vizibil, întâlnirea cu Diana Dragomir de la Gamify, a cărei echipă creativă ne-a făcut site-ul și cu fetele de la Black Horse Mansion, care au filmat și montat cele 11 episoade. Iar în spatele acestor femei fenomenale s-au aflat o mulțime de alți oameni care ne-au donat timpul și talentul lor, cu o generozitate și o dedicare incredibile. Și au fost colaborările cu ONG-urile partenere, printre care cea mai consistentă a fost cu Asociația Tineri pentru tineri.

Cu proiectul Orice moarte e o poartă, pariul a fost de la bun început să adunăm comunitatea în jurul unui subiect despre care nouă ni se părea vital să vorbim - doliul și frica de moarte. Am avut peste o sută de donatori și o echipă de peste 20 de oameni care, prin contribuția lor, ne-au întărit ideea că e nevoie de un astfel de proiect. Am lucrat, de exemplu, cu 10 psihologi, cărora li s-a părut firesc să se implice, pentru că și ei lucrează mult în terapie pe aceste aspecte. Căutăm tot timpul să creăm echipe interdisciplinare, tocmai pentru că temele pe care le abordăm sunt complexe.

Ce învățați de la femeile aflate în situații dificile

Rucsandra: Ce am învățat eu de la femeile cu care am lucrat este că acolo unde există vulnerabilitate există și enorm de multă putere. Și am mai înțeles că, de multe ori, e suficient ca un om să aibă încredere în tine și să te privească cu respect și empatie ca să te ridici de jos. E greu să-ți găsești puterea de a-ți schimba viața dacă nu-ți recapeți demnitatea. Însă dacă ai început să crezi în tine, atunci ajutorul va veni sau vei ști cui să îl ceri.

Poveștile de viață care v-au impresionat

Rucsandra: E imposibil de făcut un clasament când vine vorba de poveștile oamenilor care și-au deschis sufletele în fața noastră. Sincer, nici acum nu pot să mă uit la filmele din seria Fragile fără să plâng, pentru că în spatele fiecărui video e o femeie cu care am stat de vorbă ore întregi și de la care am învățat ceva. E mama care și-a făcut facultatea locuind cu 5 copii într-o garsonieră de 10 metri după ani în care a fost bătură crunt și de taică-su și de bărbați, e femeia de la țară pentru care a fi emancipată înseamnă a-ți bea cafeaua cu fetele la cârciuma din sat, e femeia de succes care s-a crezut atotputernică până cănd a venit cancerul să-i arate că e o frunză în vânt.

Iuliana: Eu mi-am luat niște mantre din proiectul cu moartea, pe care nu cred ca le puteam găsi decât în acel spațiu sigur care s-a creat în jurul și în timpul instalației performative. Este ciudat și reconfortant să vezi ce alegem să păstrăm din cei care nu mai sunt, cum ne raportăm la ultimele întâlniri, cum lucrăm cu vinovăția pe care o tărâm după noi sau cu iubirea aia pe care nu mai avem unde să o oglindim, ce provoacă suferința rămasă în fiecare dintre noi, indiferent dacă au trecut 3 zile de la înmormântare sau 30 de ani. M-au impresionat cei care au venit și au fost deschiși și sinceri, care s-au bucurat de moment, care și-au permis să plângă sau să râdă alături de noi (pentru că s-a râs foarte mult în acest proiect).

Potențialul vindecător al poveștilor și dialogurilor

Ioana: Regăsindu-te în anumite povești, ai senzația clară că devii parte dintr-o comunitate. Nu mai crezi nici că ești singur, nici singurul. Generațiile noastre au început să vorbească, iar asta nu cred că se întâmpla în urmă cu 10-20 de ani. Încurajând diverse forme de mărturisiri, ca prim pas în vindecarea unor lucruri care ne bântuie pe fiecare dintre noi, avem o șansă să ajungem la un echilibru.

Rucsandra: Mă gândesc mult la treaba asta cu vindecarea, pentru că e un cuvânt care se flutură cu mare ușurință în zilele noastre. Oamenii sunt atât de apăsați și vulnerabili în perioada asta, încât nevoia de vindecare este enormă. Trăim între două războaie, venim după o pandemie, avem generații de femei care sunt abuzate sistemic. E o lume bolnavă. Un proiect artistic nu e o pastilă care aduce vindecări miraculoase, la fel cum nici o sesiune de constelații sau o singură ședință de terapie nu sunt. Vindecarea e un proces, un travaliu, pe care un produs artistic îl poate declanșa.

Punțile create prin artă

Rucsandra: Ceea ce cred că poate face arta este să ne ajute să ne reconectăm cu sensul atunci când am pierdut busola, cred că ne poate reda sentimentul de apartenență, ne poate reda speranța. O poveste care seamănă cu povestea ta îți aduce alinare, pentru că nu te mai simți singură. O poveste care te atinge te poate face să nu-ți mai fie rușine, să nu-ți mai fie teamă, te poate face să ceri ajutor - adică să faci primul pas spre vindecare. Cel mai mare dar pe care îl poți face unui om aflat în suferință este ascultarea empatică, tipul de ascultare în care nu-i dai sfaturi, nu cauți soluții în locul ei sau a lui, ci doar ești acolo, conținându-i durerea sau neputința.

Iuliana: Pentru mine, arta este o schimbare a modului în care privesc ceva, fie că este o experiență de viață, un obiect, o lucrare sau un corp. Când mă duc la expoziții, la performance-uri, sau la concerte, vreau să plec de acolo cu o nouă perspectivă asupra a ceea ce știu, asupra a ceea ce am văzut, asupra felului în care mă simt. Dacă am contaminat experiența de pierdere a unei persoane dragi și cu altceva decât cutume care nu ne mai spun nimic, stres și lipsă și să punem lângă acest moment dificil și unul în care omul s-a simțit înțeles, s-a simțit acceptat cu toată suferința sa, cu bune cu rele, cred că este o reușită. Dacă am adăugat în acel gol un moment împărțit cu alții oameni, desenând, citind sau ascultând poezii, sau un gând bun către viitor, atunci am făcut ceva cu sens. Arta poate să facă asta pentru oricine, oricare ar fi viața acelei persoane, locul unde trăiește sau meseria sa.

Planuri pentru 2024

Rucsandra: Să supraviețuim! Gumesc, dar nu neapărat. Cu Orice moarte e o poartă ne-am propus să invităm artiști din jurul Brașovului și Timișoarei să preia instalația și refacă această experiență pe plan local, adaptând-o la realitățile comunităților lor. Tocmai pentru că avem puține resurse, unul din principiile noastre de lucru este cel al bulgărelui de zăpadă – încercăm să inspirăm alți artiști să preia și să redeseneze metodologiile de lucru pe care le dezvoltăm ca să mărim impactul proiectelor.

Iuliana: Să păstrez bucuria proiectelor, bucuria reușitelor mici, bucuria întâlnirii cu publicul.

Ioana: Suntem în discuții pentru un nou proiect, de data asta un proiect de teatru, despre care vom putea vorbi odată ce se aliniază lucrurile. Apoi, vom co-produce un film de scurt metraj, care se va filma în primăvară.