La început, desenul a fost relaxare pentru Ștefan Georgescu, apoi a devenit muncă, iar în prezent e o himeră, spune el, care îl obosește și îl bucură în egală măsură. Ceva a rămas neschimbat de-a lungul acestor transformări: desenul a fost mereu ceva serios. Chiar și în copilărie.
Ștefan Georgescu este artist conceptual și ilustrator, a studiat grafica la Universitatea de Artă din București, creează grafică pentru jocuri video și ilustrație de carte. A ilustrat mai multe cărți de copii, printre care "Ce a uitat călătorul" și "Cartea omuleților".
"Schițele le realizez de mână, niciodată digital, într-un haos total. Sunt cele mai urâte desene pe care le-ai putea vedea vreodată, dar ideea e să nu mă gândesc prea mult și să iterez cât mai repede. Restul vine după", spune Ștefan.
De ce nu zâmbește Ștefan Georgescu când desenează, care sunt temele care îl obsedează și cum e intersecția dintre jocurile video și cărțile pentru copii, povestește el în continuare:
Cum a început relația cu arta
Am desenat de mic, cum cred că face aproape orice copil, numai că am fost mereu susținut, în primul rând de mama mea. Desenul era tratat serios, sau cel puțin așa țin minte, “serios” în ideea în care atunci când mă duceam să-mi arăt desenele mi se acorda timp și atenție - avea loc o discuție. Nimic filosofic, doar câteva minute în care eram întrebat “ăsta cine-i?”, “asta ce e?”, “ăsta ce face?”. Nu mi se zicea că e bine sau rău, eram tratat ca un adult care a venit să-și prezinte proiectul. Și dacă ea, și restul familiei și prietenilor tratau desenul meu serios, am ajuns să fac și eu același lucru.
Din aceeași perioadă țin minte că singura critică clară pe care o primeam era că “mă repet”, că “mă manierizez”. Mama mea zicea asta atunci când vedea că desenam același lucru zile în șir. Pentru mine era oribil de frustrant fiindcă îmi erau “împușcate” pe loc 10 desene, care în mintea mea erau bune. Am fost educat să caut să desenez mereu ceva nou - nu nou la modul universal, nu voia nimeni să fiu un geniu, dar să fie nou pentru mine, să-mi fie frică de zona de confort, pe scurt. Asta, și să mă țin mereu de treabă.
Al doilea mare capitol e perioada facultății - pregătirile din vară de la UNArte și facultatea în sine, fiindcă până atunci am fost în mare parte autodidact, cu excepția unor ore de desen făcute cu Delia Orman și Iulia Morcov, cărora le mulțumesc fiindcă m-au pus pe șine. Ele m-au lămurit că aș putea fi ilustrator, ele mi-au oferit primele lecții de studiu formal, și ele mi-au recomandat să merg la pregătirile din luna de dinaintea examenului. Am mers dintr-a X-a până la admitere, eram cel mai mic de acolo.
Iar facultatea în sine pentru mine a fost printre cele mai faine perioade, fiindcă aveam un grup extraordinar de prieteni și pentru prima dată eram într-un loc în care desenul nu era un simplu interes, te definea. E o perioadă în care, cred, mi-am accelerat profund parcursul profesional din simplul fapt că eram într-un mediu în care vorbeam cu toții aceeași limbă. Mi-e dor în continuare de atelier, era un trib de desenaci aparte.
Cum s-a schimbat perspectiva ta asupra artei
Nu-mi place cuvântul “artist” fiindcă invocă imaginea unui hipster îngâmfat cu o pensulă și o paletă, stând în fața unei pânze uriașe pe care ori sunt niște semne abstracte, ori un portret, ori niște cai sau statui grecești, iar pentru mine desenul e ceva foarte serios, și se simte de foarte multe ori ca o luptă. Eu nu zâmbesc când desenez, mereu arăt de parcă sunt gata să lovesc ceva. Soția încă mă întreabă din când în când dacă sunt bine când mă vede desenând încruntat, tensionat.
Desenul la început a fost relaxare, între timp a căpătat valența de muncă, și acum e o himeră care mă obosește și mă bucură în egală măsură. Dar mereu a fost ceva serios. Cred că în general artiștii vorbesc prea mult și lucrează prea puțin.
Ce a adus experiența
Ce ajungi să înveți e că nu ai tot timpul din lume. Totul se reduce la o realitate practică: ai atâtea ore pe zi, ai atâtea zile în lună, an, în viață, și e același timp pe care-l împarți cu toate celelalte activiăți, deci ai un număr limitat de semne pe care le poți face, iar dacă scopul tău e ca aceste semne să conteze, ești pus în situația în care trebuie să devii extrem de practic. Intră un pic de inginerie în ecuație: cum pot eu să obțin maximum din puținul pe care-l am, care-s uneltele, tehnicile, referințele la care să apelez ca să îmi ating scopul?
Caut să-mi construiesc un arsenal vizual, să nu bâjbâi când vina vorba de execuție, să am în oricare moment un set de stiluri și tehnici pe care mă pot baza. Când eram mic eram nemuritor, îmi permiteam să bibilesc un desen 5 zile. N-o făceam oricum, n-aveam răbdare, dar timpul era ultima resursă pe care o luam în calcul. Acum sunt nevoit să lucrez deștept.
Ce am pierdut, în schimb, e liniștea din timpul desenului. Am o gălăgie în minte când desenez, ceva de speriat, și nu-ți imagina că-s Muzele care-mi vorbesc, nu - sunt toate certurile, toate neajunsurile, toate grijile mă inundă când desenez, în special când încep un desen nou, dar dispar pe măsură ce duc desenul către final. Deci cred că am și pierdut o parte din încrederea în sine, încredere pe care încerc să o construiesc la loc.
Temele care te obsedează
Pe dinăuntru, simt că-i foarte mult rău în lume și că trebuie luptat, dar orice conflict naște retaliere, răzbunare, așa că marea mea temă e cum pot eu să produc un Bine împăciuitor. Sunt în căutare de teme care aduc oamenii împreună, de aceea mă întorc des la marile povești, la mituri, legende, istorie și religie.
Pe plan mai puțin filosofic, mereu m-a atras istoria militară, evul mediu, mitologia și monștrii. Dacă nu știu ce să fac sau vreau să mă relaxez, desenez un individ crăcănat, supărat, gata să lovească pe cineva cu o armă antică. Dacă mai e și strigoi, cu atât mai bine, cum sunt scheleții lui Ray Harryhausen - încruntați, cu o sabie și un hoplon. Probabil că nu o sa apară prea curând în cărțile de copii.
Jocuri video & cărți pentru copii
Grafică pentru jocuri mi-am dorit să fac de mic, dinaintea interesului pentru ilustrație.
Prin liceu am descoperit desenul digital, în special desenul vectorial. Am început cu CorelDRAW, apoi am trecut la Photoshop și am învățat să experimentez cu diverse brush-uri și să amestec în lucrări fotografii și texturi, practic să încerc să ascund răceala specifică desenului digital. Îmi plăcea puterea de iterare și editare pe care mi-o dădea digitalul, dar mereu am căutat să păstrez căldura desenului tradițional. Am încercat să mențin un echilibru între ecran și caiet, și să-mi extind plaja de tehnci, simboluri, cromatică - practic să am cât mai multe unelete la îndemână.
Pot acum să schimb între mai multe stiluri, mi-am separat și definit mai bine fațetele, am control, disciplină, pe când înainte încercam doar să mențin stilul desenului anterior.
Am învățat să-mi iau repere și documentarea a ajuns poate cea mai importantă etapă de lucru. De când l-am descoperit pe DaveMcKean am vrut să fiu ca el, la fel cu Shaun Tan și cu Mattias Adolfsson. Fiecare reprezintă un vârf pe care vreau să-l ating, și tot alergând între aceste vârfuri s-a format felul meu de a desena. Desenul meu este în continuare extrem de departe de ce mi-aș dori să fie, dar cred că măcar e cât de cât al meu.
În materie de principii vizuale, primează silueta - imaginea trebuie să se poată citi în 2 secunde, altfel pică, nu mai contează ce e în interiorul liniei. Apoi, sigur, dacă îi acorzi acele 2 secunde, vreau să descoperi texturi, tipare, umbre, căldură și umor.
Pe de altă parte la fel de multă bucurie îmi dau compozițiile extrem de încărcate, cum sunt desenele mele cu ciuperci sau “Cartea Omuleților”. Îmi plac fiindcă invită la joc, te provoacă, în special când vezi că sunt foarte multe personaje și fiecare face altceva. Sunt compoziții care se joacă în special cu abilitatea și nevoia noastră de a căuta tipare și de a consuma integral o imagine. “Omuleții” fac asta, sau vor să facă asta, amână momentul în care simți că ai văzut tot. E un joc.
Grafică pentru jocuri video
Am fost coleg de facultate, la grafică, cu fondatorii studioului la care lucrez acum, Sand Sailor Studio. La scurt timp după ce am terminat UNArte m-au abordat cu o propunere, și de atunci lucrăm împreună, se fac aproape 6 ani. A fost o perioadă lungă de adaptare, fiindcă nu știam ce înseamnă să ajungă un desen sau un model 3D în joc, nu știam “pipeline”-ul. Dar prima dată când mi-am văzut un design transpus într-un personaj digital, ca apoi să-l văd alergând prin “scenă”, și să-l pot controla, a fost foarte fain, ții minte asta, te motivează.
Producția de jocuri video te aduce puțin cu picioarele pe pământ, e un proces intrinsec demistificator fiindcă este un proces profund tehnic, și, poate cel mai important, e muncă de echipă. Nu ai cum să fii un artist de jocuri video fără să trebuiască să-ți faci o privire de ansamblu (cel puțin!) despre cum funcționează, tehnic, un joc, și nu ai cum să faci munca singur. Faci munca singur dacă ești pregătit să devii omul-studio, să înveți și programare, și grafică, și sunet, și animație, tot-tot-tot, dar astea sunt cazuri foarte rare. În general contribuția “ta”, într-un joc video, e malaxată cu contribuțiile tuturor, e foarte greu să tragi granițe, să zici ce e “al tău”.
Și te învață să ai răbdare, durează ani să faci un joc video, și nu e un proces fru-fru, se iterează foarte mult, sunt perioade lungi în care nu știi dacă ce faci e bine sau nu, sunt perioade grele de bibilit, testat și reparat care vin din alt univers față de cel al artistului care stă la șevalet. Și poate cel mai greu, există mereu riscul ca după ani de muncă să nu fie bine primit jocul, piața să zică “mulțumim, nu”. Te smerește și te învață să vezi câtă muncă nu se vede, de fapt.
Ilustrație pentru cărți
Pentru mine cel mai greu e să îmi dau seama pentru cine desenez. Desenez pentru copil? Pentru părintele care o să o cumpere? Pentru mine, pentru autor? Dacă lucrezi cu un autor, dacă nu e textul tău, trebuie să găsești o punte între viziunea scriitorului, viziunea ta și puterea de înțelegere a cititorului. Sunt foarte multe insulițe pe care trebuie să le unești cu poduri, și uneori se exclud. Alea sunt momentele în care încerc să-mi amintesc că înainte de oricine trebuie să îmi placă mie. E o atitudine egoistă și un risc, dar e singurul lucru de care mă pot agăța în momentul în care desenele mele trebuie să fie pe placul atâtor minți, minți atât de diferite.
Și cea mai mare provocare rămâne în continuare, pentru mine, să fiu interesant pentru copii. Eu încă nu am convingerea că desenele mele sunt pentru copii, mi-e teamă mereu că acestor copii li s-a spus dinainte să vadă desenele mele că sunt bune, sau că sunt într-un fel sau altul. Oare grafica mea ar rezista “la rece” în fața unui copil, dacă, să zicem, era copilul singur într-o librărie, fără părinți, și ar avea posibilitatea să aleagă o carte, ar alege vreodată una desenată de mine? Nu-s convins.
Procesul de creație
Ilustrațiile pentru “Ce a uitat călătorul” și “Cartea omuleților” s-au făcut singure. Pentru “Călătorul” am avut niște ședinte scurte cu Ileana Achim, Bogdan Tăut și Brad Florescu, mi-au prezentat textul, câteva referințe, și a cam mers de la sine, ne-am înțeles foarte bine.
Eu vin mereu cu câteva propuneri stilistice preliminare, le dau de ales. Stabilim o direcție și aia e, mai departe prezint schițele, se aprobă, cu mici observații, după care revin cu ilustrațiile finale.
Prima etapă e mereu cea de documentare, mă uit să văd ce s-a mai făcut, ce decizii de design au luat alți ilustratori, încerc să găsesc inspirație care să se potrivească pe tonul textului. Fac asta până când se produce declicul, e un moment de “evrika” pe care n-am absolut deloc control. Singura mea șansă e să văd cât mai mult până când ce vreau să fac se aliniază cu ce pot să fac și cu ce trebuie să fac.
Schițele le realizez de mână, niciodată digital, într-un haos total. Sunt cele mai urâte desene pe care le-ai putea vedea vreodată, dar ideea e să nu mă gândesc prea mult și să iterez cât mai repede. Restul vine după, dar marea bătălie se dă la acel declic de care vorbeam mai devreme.
Diferența dintre cele două titluri, “Călătorul” și “Omuleții” este că, din păcate, la “Omuleții” nu am putut beneficia de părerea autorului, dat fiind că Mircea Stanciu ne-a “părăsit” în 2019, iar “Omuleții” au fost dați în lucru în 2020 și publicați în 2021. Editura și cunoscuții lui Mircea Stanciu mi-au spus că sigur s-ar fi bucurat de ilustrațiile pentru “Omuleții”, ăsta e gândul cu care rămân - că unui scriitor bun, blând și plin de căldură i-ar fi plăcut desenele mele.
Cărțile iubite în copilărie
Aveam un Andersen ilustrat de Renáta Fučíková, publicat de Aventinum, e un volum bogat, sobru, cu niște desene foarte detaliate pe un format mare, mereu mi-au plăcut, aveai sentimentul că poți să pășești în el. Mai țin minte Thrump-O-Moto, de James Clavell, ilustrată de George Sharp. Nu-i grafica mea preferată, dar am ținut-o minte, era electrică, cumva.
Mai aveam o serie de cărți de Dr. Seuss de care m-am bucurat, personajele lui erau mereu de pe altă planetă, cu tot cu clădirile și mașinăriile lor. A, și Richard Scarry, cu “Best Word Book Ever”, tot așa, o carte mare, plină de personaje și orașe mari, fiecare cu activitatea lor - era o carte foarte vie, cărțile lui îți dădeau mereu o stare bună numai dacă te aflai în prezența lor. În rest îmi plăceau enciclopediile ilustrate pentru copii - istorie, inginerie, natură, iar preferatele mele erau cele despre evul mediu.
Ce carte clasică de copii ți-ar plăcea să ilustrezi
Poveștile Fraților Grimm sau Legendele Regelui Arthur și a cavalerilor mesei rotunde fiindcă mi-ar plăcea să contribui la de-Disneyficarea lor.
