[România care ne place] Laura Ionescu: Am încredere în locuitorii micuței mele Românii, un teritoriu emoțional în care încrederea e lege, solidaritatea e lege, înțelegerea e lege

În România, oamenii ajung să suplinească lipsurile unui sistem întreg, spune Laura Ionescu, copywriter freelancer, autoarea cărții ”Nu te găsesc pe nicăieri”. Și chiar dacă asta ne forțează și ne erodează mult resursele, e și motorul empatiei care ne duce înainte. Laura și-ar dori, totuși, să ajungem să trăim, nu doar să supraviețuim. Dar știe că schimbările în bine cer timp și răbdare și, uneori, nu se văd atât de ușor, în timp ce le trăiești. 

"Să mă nasc în România mi-a dat șansa de a vedea cât de mult pot ajunge unii oameni să conteze în viața ta, suplinind lipsurile unui întreg sistem. Cât de mult contează să te străduiești să faci bine în jurul tău, chiar dacă nu e un bine evident, imens", spune Laura.  

Cum arată România Laurei, cu bune și cu mai puțin bune, și care sunt motivele ei de optimism, citiți în rândurile următoare:

Ce a însemnat pentru tine să te naști în România

M-am întrebat cum ar fi fost să mă nasc în altă țară, dar cred că e una dintre marile întrebări pe care le-am condamnat să rămână retorice. Mi s-a părut inutil să-mi fac scenarii, când n-aveam de gând să le transform în realitate  - pentru că nu am vrut, de fapt, niciodată să mă mut cu adevărat altundeva. Am ales să rămân aici chiar și când mi s-a oferit ocazia să plec.

Să mă nasc în România mi-a dat șansa de a vedea cât de mult pot ajunge unii oameni să conteze în viața ta, suplinind lipsurile unui întreg sistem. Cât de mult contează să te străduiești să faci bine în jurul tău, chiar dacă nu e un bine evident, imens. Vorbesc de profesorii care s-au implicat mai mult decât le cerea fișa postului, de asistentele care mi-au zâmbit înainte de vreo operație fiindcă gestul era uman, de oameni pe care m-am putut baza când autoritățile mi-au închis ușa în nas sau mi-au citat legi, lăsându-mă să mă încurc în interpretări. Mi-au fost întinse multe mâini de ajutor. Am o listă imensă de oameni cărora le sunt și le voi fi mereu recunoscătoare.

Cum te-a influențat România în formarea ta

Mă străduiesc să nu las România să-mi ocupe prea mult spațiu mental, fiindcă ar ajunge să mi-l ocupe pe tot. Dacă fac totuși acest exercițiu, al influențelor, știu că mi-a dezvoltat empatia - nu am putut niciodată să mă uit în altă parte, că m-a făcut să-mi doresc să fiu independentă prin munca mea, fără scurtături, că mi-a dezvoltat adaptabilitatea și, aș adăuga, răbdarea. Partea plină a paharului arată așa.

Cealaltă parte a paharului e plină cu absențe, nesiguranță și anxietate - nu pot, în acest moment, să-mi imaginez cum ar arăta evoluția României. Nu mai am încredere deloc în promisiunile politicienilor și în munca autorităților, care par mai degrabă frâne decât catalizatori în rezolvarea problemelor. Nu mai am încredere, de fapt, în sistem (dacă am avut-o vreodată), în stat, în cei care sunt aleși să ne reprezinte.

Am încredere în locuitorii micuței mele Românii, un teritoriu emoțional în care încrederea e lege, solidaritatea e lege, înțelegerea e lege. Mă bazez mai mult pe mine însămi și pe ceea ce reușesc să construiesc alături de cei pe care îi iubesc.

Credit Foto: Bogdan Dincă

România ta

România mea e a celor care și-au împlinit visurile, în pofida adversității și a fricii. A oamenilor pentru care conformarea, cinismul, nu există. Care continuă să lupte pentru ceea ce cred - vorbesc de societatea civilă, dar și de jurnaliștii independenți, cei care se încăpățânează să nu renunțe, să nu cedeze, să nu devină spațiul dintre cuvintele ‘atât s-a putut’, de afaceri mici, indie, pornite din pasiune, de cei care și-au făcut educația antreprenorială încercând, de cei care pun presiune pe guvernanți, care îi sancționează. Neînfrânții.

Ce nu îmi place este mentalitatea de “să se facă”, lipsa asumării responsabilității pentru lumea în care trăim.

Cum forțezi optimismul

Nu forțez optimismul, că poate se rupe. Și, din păcate sau din fericire pentru mine însămi, nu mă blazez. Îmi dau timp să-mi revin după fiecare frângere de inimă - am descoperit că România e foarte creativă atunci când vine vorba de găsit modalități noi prin care să mă dezamăgească. Dar îmi repet că binele e și el un proces, că am nevoie de răbdare, că ritmul meu nu este ritmul unei întregi societăți. Și apoi mă uit la cei pe care îi admir și o iau de la capăt. Mă gândesc că poate nu mai disting atât de clar schimbările în bine pentru că trăiesc aici, iar subtilitatea lor îmi scapă.

Am avut, mai demult, privilegiul de a-mi permite o operație de urgență într-un spital privat. Asta nu mi-a creat frustrări (cu tot potențialul aferent), ci m-a făcut să-mi iau măsuri extra de precauție pentru a mă adapta la realitățile românești. Colecționez plase de siguranță.

Dacă ai fi ghid pentru străini: ce le-ai spune, ce le-ai arăta 

Nu știu dacă le-aș spune, cât le-aș arăta. După un drum lung, cred că pică bine o bere la Grădina Olari. De-acolo ne-am plimba prin Cartierul Armenesc până la Universitate și am ajunge în Centrul Vechi. Am merge la Muzeul Satului, apoi la MNAC. Seara, un party în Apollo111, ca să fie experiența completă. După ce lăsăm Bucureștiul în urmă, i-aș duce pe Transalpina, pe Transfăgărășan, la Bran (că doar trebuie să înțeleagă care-i faza cu Dracula), în Maramureș, în Dobrogea, la mare, în Deltă. În seara de dinaintea plecării, facem o altă petrecere, una mică, de bucătărie, ca să-nțeleagă magia acestui spațiu în care gătim, dar ne și apropiem unii de alții.

Un motiv pentru care merită să lucrezi în domeniul tău în România

Sunt parte din începuturile poveștilor. Fie că sunt proiecte semnate de ONG-uri sau businessuri mici, care urmează să intre pe piață. Începuturile mă fac să mă simt utilă.

Când povestea nu e la început - adică branduri mari, comerciale - partea mea preferată devine căutarea insighturilor locale.

Convenția de a fi român

În mod clar nu plecăm din pole position. Dar în timpul unei curse (oare cu cine ne tot întrecem?) se pot întâmpla multe. Poate că viteza nu e punctul meu forte, dar am anduranță și ritm. Poate că mașina nu e cea mai performantă, dar recuperez prin strategie. Poate că nu câștig cursa, dar ies pe primul loc la prieteni.

Cred că ne bucură lucrurile mici, că suntem incredibil de primitori, că ne place să îi omenim pe cei care ne trec pragul, cred că am avut o istorie complexă, din care încă învățăm, cred că nu există nicio șansă să dai peste vreo mamă din România fără să pleci cu pachet pentru drum, punga cu pungi, plasa de rafie, piața Obor, scările de bloc, clădirile din interbelic. Speranța care are chipul celorlalți.

Ghid personal de supraviețuire în România

În primul rând, aș vrea să trăim, fără să mai fim nevoiți să supraviețuim. Iau fiecare zi așa cum vine, știind că nu sunt singură. Când mă îndepărtez, ceea ce părea un selfie devine o fotografie de grup. Cu prietenii și familia.

Un slogan pentru România (ta)

Când eram mică și mă agitam foarte tare, mama îmi zicea mereu să mă apuc de fund și să sar în sus. Ceea ce, uneori, în lipsă de alternativă, chiar îmi vine să fac. Dar, vorba aia, cine nu sare, nu vrea schimbare. Poate că se referea la altceva când îmi sugera asta.