Iulian Tănase: Nu ești în siguranță atunci cînd scrii. Scrisul te duce de multe ori acolo unde te doare cel mai tare

Atenție, se închid ușile! Atenție, se deschid ușile. Așa ar începe un ghid de supraviețuire al scriitorului Iulian Tănase. Anul acesta se împlinesc 30 de ani de când a început să scrie. Nu a fost o alegere, ci o nevoie cu care s-a trezit și căreia i-a răspuns organic, fără așteptări și speranțe. A supraviețuit scriind și muncind, cu 2-3-4 joburi în paralel, fără să se gândească că ar putea trăi în România din scrisul de cărți.

"Scrisul e parte din viața mea acum, e un fel de organ vital al meu. Habar n-am cum s-a întîmplat să somatizez scrisul. La un moment dat, la fel ca inima, scrisul a început să bată. Cînd n-o să mai bată, nu neapărat că o să mor din asta, doar că n-o să mai fiu eu", spune Iulian.

Deși a fost un an greu și complicat, a publicat două cărți în 2023: Teoria Fricii și De-ale gurii, o carte de nutriție pentru copii și părinți. Simte însă că cea mai mare realizare a fost relația cu fiica lui, Adora.

Povestim cu Iulian în continuare despre viață și scris, muncă și supraviețuire, despre prieteni, salvare și iubire.

Cum ar începe un ghid de supraviețuire al scriitorului în România

Ar începe, poate, cu „Atenție, se închid ușile!“, pentru că trebuie să supraviețuiești mai întîi ușilor închise din propria casă, adică să scrii cu ușa închisă, într-o singurătate etanșă, fără nici o iluzie care ar putea avea legătură cu exteriorul. Și ar începe, totodată, și cu „Atenție, se deschid ușile!“, fiindcă, atunci cînd scrii, toate ușile (dar și ferestrele) din capul tău trebuie lăsate deschise.

Cînd începi să scrii, și faci asta pentru că pur și simplu nu poți să nu scrii, e ca și cum te-ai pregăti de o călătorie lungă-n jurul lumii și în jurul tău, și trebuie să fii echipat corespunzător, uneori e nevoie chiar de echipamente speciale de protecție, fiindcă scrisul, atunci cînd e practicat cu sinceritate, te poate duce uneori în zone periculoase, toxice, irespirabile. Memoria, cu care scriitorul e obligat să colaboreze, e un cîmp minat, un cîmp pe care nu ai cum să-l eviți, și nu e ca și cum am putea să deminăm vreodată complet și definitiv acest vast teritoriu care e memoria, de multe ori am scris cu mîna dreaptă, în timp ce țineam o mină-n mîna stîngă. Am făcut armata, știu cum e să ții în mînă o grenadă căreia tocmai i-ai tras cuiul de siguranță. Nu ești în siguranță atunci cînd scrii. Scrisul te duce de multe ori acolo unde te doare cel mai tare, și eu mereu l-am lăsat să mă ducă acolo, și te privește personal cum ieși din contactul cu propriile traume, cu anxietățile și vulnerabilitățile proprii.

Dar tot ce am spus pînă aici presupune un tip de supraviețuire care n-are neapărat legătură cu locul în care scriem, fie că e România, Thailanda sau Franța, preferabil Coasta de Azur. Da, trebuie mai întîi să-ți supraviețuiești ție însuți/însăți.

Anul ăsta s-au făcut 30 de ani de cînd am început să scriu conștient, pentru că pur și simplu m-am trezit cu această nevoie de a scrie pe cap, n-a fost alegerea mea să fiu scriitor. Am învățat repede să scriu fără nici o speranță, fără iluzii, fără așteptări. Singurele așteptări pe care le-am avut au fost de la mine. Am învățat în toți anii ăștia să supraviețuiesc precarității, adică să sacrific orice tip de confort exterior pentru confortul interior.

Cînd am devenit tată, a fost nevoie să supraviețuiesc și evidenței, invizibile pentru mine pînă în acel moment, că viața e mai importantă decît literatura, că, oricît de important ar fi scrisul pentru mine, nu pot să le pun copiilor în farfurie niște poeme proaspete, nu pot să-i trimit la școală îmbrăcați în cîteva pagini bune scrise de tatăl lor. Scrisul a fost mereu pentru mine o afacere strict personală, din care mi-a fost foarte clar de la bun început că n-o să fac nici o afacere. Am supraviețuit ca scriitor și ca persoană și ca tată avînd mereu job-uri, uneori cîte 2-3-4 în paralel, și am muncit fără să crîcnesc, nu mi-am pus nici o secundă problema că aș putea trăi, în România, din scris, în orice caz, nu din scrisul de cărți.

Privind în urmă: ce e cel mai important de știut

Aș prefera să fac exerciuțiul invers, adică să mă întorc într-un moment din trecut și, din acel punct, să privesc în față. N-am nici o problemă cu privitul în urmă, fac asta destul de des, pentru că vreau să înțeleg anumite lucruri pe care le-am trăit, însă nu mă deranjează nici să mă uit la ceea ce am trăit deja ca la un timp din viitor. Dacă mi-ar fi spus cineva, acum 30 de ani, de exemplu, că mi se vor întîmpla toate lucrurile care deja mi s-au întîmplat, i-aș fi spus că bate cîmpii, că are o imaginație super bogată și, poate, că ar trebui să se apuce de scris.

– Iulian, fii atent la ce-ți zic. Viața ta, acum, e cam de căcat, ești un simplu muncitor necalificat, încarci și descarci marfă la magazia asta împuțită, asta e situația, în mai puțin de doi ani o să scapi de la schela asta de petrol și viața ta o să se schimbe radical, o să lucrezi vreo 13 ani la Academia Cațavencu, știu că citești revista asta, te-am văzut cu ochii mei cum citeai și rîdeai, Mircea Dinescu o să te invite la un moment la el acasă, la o petrecere, da, Mircea Dinescu, chiar el, dar o să mai lucrezi vreo 14 ani și la un radio, care acum nu există, dar va exista, o să publici cărți, o să călătorești în străinătate, în America, în China și-n multe alte locuri, o să stai de vorbă cu oameni care vor lua sau vor fi luat deja Premiul Nobel pentru Literatură, o să faci Facultatea de Filosofie, chiar dacă acum ești student la ASE, știu că ți se pare o mizerie facultatea pe care o faci acum, dar o s-o termini, fie că vrei sau nu, o să faci doi copii mișto cu o femeie foarte frumoasă și o să scrii chiar și cărți pentru copii, o să te căsătorești de două ori și ambele căsnicii se vor duce dracului, o să iei un premiu pentru poezie în Germania, o să ai o iubită care îți va da foc la barbă în timpul unui spectacol de teatru, o să ai o viață grea, dar, te asigur, va fi o viață frumoasă. O să albești de tînăr. Și așa mai departe.

Momente definitorii

Momentele astea definitorii n-au nici o legătură cu ceea ce obișnuim să ne trecem în CV. Sînt multe momente importante în devenirea asta, dar o să mă refer doar la trei dintre ele, fără ca cele lăsate pe dinafară să fie mai puțin importante.

De la 12 ani n-am mai locuit cu părinții mei, iar în mine și-a făcut apariția o rană de abandon, care nici acum nu s-a închis cu totul. Mereu m-am întors la acest moment, fie în scris, fie în terapie. Eu am o relație foarte bună acum cu părinții mei, am reușit să-i înțeleg în cele din urmă, i-am iertat, doar că iertarea nu închide ermetic rănile. Am scris și în Teoria tăcerii, și în Teoria fricii despre acest abandon, cu care m-am luptat și încă mă lupt.

Un alt moment important s-a întîmplat cînd aveam 21 ani. Am cunoscut atunci, la o masă de prînz, acasă la cineva, un tip care s-a recomandat a fi clarvăzător și care mi-a spus că o să mor de tînăr. Am povestit faza asta într-o carte de poeme, Dumneziac. Din clipa aia, eu am trăit în mare viteză, am trăit ca un nebun, chiar dacă intuiam că acel tip era, de fapt, un impostor. Au trecut aproape 30 de ani de la faza asta, nu mai sînt tînăr. Asta nu înseamnă că, între timp, am devenit nemuritor.

Și, ca să mai pomenesc încă un alt moment, aș zice că întîlnirea cu Gellu și Lygia Naum m-a marcat profund. Sînt fericit că am apucat să-i cunosc.

Relația ta cu cuvintele

E o relație strînsă, e o legătură puternică, e singura mea relație care depinde exclusiv de mine. Chiar dacă am avut perioade lungi în care n-am scris nimic, am păstrat mereu legătura cu ele, cuvintele sînt oglinda mea preferată. Cuvintele simt cînd le iubești și îți întorc înmiit această dragoste. Cînd n-am avut energie sau timp să le scriu, am vorbit cu ele, exact asta am făcut și continui să fac, chiar dacă poate suna ciudat să spui că stai de vorbă cu cuvintele. Cuvîntul cu care vorbesc cel mai des în perioada asta este „singurătate“, e un cuvînt cu care nu mă simt deloc singur.

La început, cînd eram foarte la început cu scrisul, nu știam să mă port cu ele, dar, în timp, am învățat să mi le apropii, după care am simțit că ele, cuvintele, se simt bine cu mine. Sînt recunoscător că au acceptat să aibă o relație cu mine, și știu și de ce s-a întîmplat asta: pentru că le-am acordat toată atenția și, mai ales, pentru că nu le-am mințit niciodată.

Ce înseamnă scrisul acum

Scrisul e parte din viața mea acum, e un fel de organ vital al meu. Nevoia asta de a scrie e atît de organic încarnată în mine, încît „scrisul“ din întrebarea ta poate fi înlocuit cu orice altceva care ține de buna funcționare a organismului. „Ce înseamnă pentru tine ficatul acum? Din ce nevoie a ta pornește ficatul? Sau: „Ce înseamnă pentru tine ochii acum? Din ce nevoie a ta pornesc ochii?“ Sau: „Ce înseamnă pentru tine inima ta acum? Din ce nevoie pornește inima ta?“.

Exagerez puțin, dar nu foarte mult. Habar n-am cum s-a întîmplat să somatizez scrisul. La un moment dat, la fel ca inima, scrisul a început să bată. Cînd n-o să mai bată, nu neapărat că o să mor din asta, doar că n-o să mai fiu eu. Nu vreau să știu cine aș fi dacă n-aș mai avea scrisul.

Cum a fost 2023 pentru tine

A fost un an foarte complicat. Anul ăsta, a fost pentru oară cînd am ajuns la Psihiatrie. Am fost foarte aproape să-mi pierd mințile. Nu mi le-am pierdut. Nu psihiatria m-a salvat. M-au salvat prietenii, copiii mei și psihoterapia. Anul ăsta am scris și am publicat două cărți, însă cea mai mare realizare a mea a fost relația extraordinară pe care am ajuns să o am cu Adora, fiica mea.

Noi doi am avut o relație foarte complicată la un moment dat, am traversat un deșert, bine că i-am dat de capăt. Faza e că și Adora îmi spune același lucru: că cea mai mare realizare a ei din 2023 e relația cu mine. Așadar, a fost frumos că am ajuns în acest punct cu fiica mea, a fost greu cînd am simțit că-mi pierd mințile, a fost urît cînd am experimentat pe pielea mea felul în care unii oameni aleg să se despartă de ceilalți.

Când te-ai gândit prima dată la Teoria Fricii

Teoria fricii n-a fost de la început Teoria fricii. Varianta asta de titlu a apărut la a treia rescriere a cărții, cînd frica a început să prindă un contur decisiv în povestea pe care o scriam și o tot rescriam. Prima dată cînd m-am gîndit că aș putea scrie o carte pe subiectul stand-up comedy a fost în urmă cu trei ani, să zic, cînd am început să-mi notez diverse lucruri amuzante. Aici, un rol foarte important l-a avut și Costel, prieten și coleg de podcast, care m-a făcut să-mi privesc anumite experiențe, unele deloc vesele atunci cînd le-am trăit, în cheie comică.

Cât de greu s-a lăsat scrisă

Nu știu. N-aș zice neapărat că s-a lăsat greu scrisă. La forma finală am ajuns în urma mai multor variante și mai multor rînduri de redactare. De redactare s-a ocupat Ioana Văcărescu. Cartea are și o construcție ceva mai elaborată, și nici la structura asta nu am ajuns din prima, pocnind din degete. Plus că pentru a scrie materialele invitaților speciali care urcă pe scenă, mă refer la scriitorii și scriitoarele pe care i-am adus la viață în povestea mea, a trebuit să citesc și să recitesc zeci de cărți, a fost plăcut, dar n-a fost simplu.

Cât ai lucrat la ea

Șase luni. Dar am scris într-un ritm intens, ca un maniac. :)

Puncte nevralgice

Sînt mai multe puncte nevralgice în cartea asta, iar dificultățile astea au fost strict de ordin emoțional. Unul dintre aceste puncte ar fi autoanaliza pe care mi-am făcut-o, dialogul pe care l-am avut cu copilul de 12 ani care-am fost odinioară. Un alt punct nevralgic e relația cu fiica mea, despre care am vorbit în carte, alegînd să fiu brutal de sincer. Pentru mine, sinceritatea e un fel de categorie estetică, dar și o regulă importantă, atît în viață, cît și în scris.

Însă cea mai mare dificultate am avut-o pe finalul scrierii ultimei versiuni a cărții, cînd începusem să sufăr de atacuri de panică, de stări de anxietate, de insomnii, am ajuns un pic și pe la spital, însă am strîns din dinți. În perioada cînd lucram la materialul pentru scenă al lui Joan Didion și citeam Nopți albastre, o carte foarte dură, în care Didion vorbește despre moarte fiicei ei, Quintana, băiatul meu, Sacha, a suferit un traumatism cranian și l-am găsit la Spitalul Marie Curie, conectat la aparate. Asta a fost cea mai cumplită imagine cu care m-am confruntat în această viață. Abia după ce Sacha și-a revenit, am putut să mă reîntorc la carte și să o termin de scris.

Ce ai simțit când a ieșit în lume

Au fost cinci luni între momentul în care am încheiat-o și cel al apariției. Eram într-o stare fizică și psihică foarte proastă cînd am terminat-o de scris, dar mă simțeam și fericit că îmi găsisem resurse să n-o abandonez, mai ales că a existat un moment cînd n-am mai fost sigur că o pot duce la capăt. Cînd a ieșit de la tipar, eram deja într-o altă stare mentală. Am fost fericit să o văd tipărită, zile în șir m-am mirat că această carte chiar există, pentru că pînă nu demult existase doar în mintea mea.

Cum e procesul tău de scris

Cînd mă apuc de lucru la o carte, mă transform într-o bestie, ca să zic așa. Scriu zilnic, cîteva ore. Dimineața, de regulă, pentru că dimineața am mai multă energie. Ziua de scris poate să înceapă chiar și la 6 dimineața, dacă e nevoie. În general, îmi impun o normă zilnică de minimum 500 de cuvinte, dar media la Teoria fricii a fost cam de 1000 de cuvinte pe zi. Scrierea unui roman e ca și cum ai alerga la un maraton și e important să știi să-ți dozezi efortul.

În a doua parte a zilei, îmi revizuiesc paginile scrise în prima parte a zilei și îmi văd de viață. Cînd primul draft e gata, urmează obligatoriu un al doilea, care presupune și revizuirea structurii, și rescrierea drastică a anumitor texte, ba chiar și renunțarea la anumite pagini. Țin cont mereu de feedback-ul de la oamenii în care am încredere. Am avut cea mai mare încredere în Ioana Văcărescu, care e un redactor de carte nemilos. M-a interesat cartea asta mai mult decît propria persoană, așa că m-a aranjat la marele fix cruzimea ei. :)

Cine citește prima dată

În general, primul meu cititor este poetul suprarealist Dan Stanciu, de care mă leagă o deja veche prietenie. De data asta, însă, Remus Boldea a fost primul meu cititor. Remus m-a însoțit de-a lungul întregului proces de scriere a cărții, nu doar în calitate de cititor, ci și ca partener de discuții. Aveam nevoie să-mi lămuresc o grămadă de lucruri legate în special de structura cărții, iar Remus a fost my writing buddy. Uneori, cel mai bun feedback din partea cuiva e să fie prezent și să te asculte. Remus a făcut asta și îi sînt recunoscător. Primul draft al cărții a fost citit de Dan, Remus, Ioana Văcărescu, Raluca Botez și Adriana Jderu.

Atelierele de scriere creativă

Da, țin atelierele astea de aproape 11 ani. În toți anii ăștia, am învățat și eu o grămadă de lucruri despre scris și le transmit cu bucurie mai departe. Îmi place mult să le vorbesc oamenilor despre scris, însă mereu îi atenționez că e bine să intri în povestea asta cu scrisul doar dacă nu poți trăi fără să scrii. E obligatoriu să simți organic nevoia de a scrie. Dacă această nevoie există pe bune și nu e doar un capriciu, atunci tot ce trebuie să faci e să scrii. Să scrii și să citești. Le tot repet cursanților mei că munca e secretul. Munca e ingredientul principal în orice ai face, nu doar în materie de scris. Trebuie să accepte că, o vreme, vor scrie prost, poate, și e o prostie să te descurajezi doar pentru că ceva nu-ți iese bine din prima. Nici lui Dumnezeu lumea asta nu i-a ieșit chiar perfectă. Poate la următoarele încercări, îi va ieși mai bine.

Cum mă pregătesc pentru cursurile de scris: înainte de întîlnirile cu cursanții mei, îmi revăd notele de curs, îmi mai notez diverse lucruri descoperite între timp și mă păstrez mereu deschis și sincer. Faza e că nu aceste cursuri te fac scriitor, ci dorința, voința și motivația de a scrie.

De cînd țin cursurile astea de scris am devenit mult mai conștient că fiecare om duce în spate o poveste și că, uneori, povestea asta e greu de dus. Scrisul, din fericire, poate să dea o formă experiențelor pe care le-am trăit, le poate lămuri întrucîtva și povara lor devine mai ușor de dus.

Care sunt temerile celor care vor să scrie

Nu știu, probabil că sînt diferite de la persoană la persoană. Cred totuși că orice om care scrie vrea să fie citit, vrea să aibă succes, orice ar însemna acest succes, și cel mai rău lucru care i se poate întîmpla cuiva care scrie e să nu fie citit.

Ce urmează

Nu știu ce urmează. Știu doar că am avut o înțelegere cu Editura Trei pentru reeditarea, anul viitor, a Teoriei tăcerii, care nu se mai găsește deja de mult timp. Și mai știu că am început să-mi fac schițe pentru Teoria singurătății (va fi a treia mea teorie și ultima), însă, de lucrat, o să mă apuc mai întîi de lucrarea de licență.

Am terminat Facultatea de Filosofie în 2010, dar nu mi-am dat licența, nu m-a interesat, am făcut Filosofia pentru mine, nu pentru diplomă. Nici acum nu mă interesează diploma de la Filosofie (am deja o diplomă de licență de la ASE), ce mă interesează e să fac o cercetare pe tema singurătății, și mă bucur că prietenul meu Cristian Iftode, care e prof la Facultatea de Filosofie, a fost de acord să scriu pe subiectul ăsta. Îmi face plăcere să împușc doi iepuri dintr-un singur foc. :)

Lecțiile lui 2023

I-am spus Adorei de întrebarea asta și am stabilit împreună că lecțiile lui 2023 sînt, de fapt, o ditamai școala, cu masterat și doctorat. Și pentru ea a fost un an foarte important, și mă bucur mult că mi-a spus că cea mai mare realizare a ei de anul ăsta e relația cu mine. La fel simt și eu.

Deși am publicat anul ăsta două cărți, Teoria fricii și De-ale gurii, cartea de nutriție pentru copii și părinți, scrisă împreună cu medicul Simona Tivadar, simt că cea mai mare realizare a mea din 2023 e relația cu Adora. Relația asta ajunsese la un moment dat într-o fundătură, iar acum sîntem nesperat de bine.