De ce scriu ăștia pe pereți? O întrebare pertinentă, nu-i așa? De ce scriu prin metrou, pe trenuri, pe sub pasarele, pe cel mai înalt punct de pe pasajul Basarab sau fațade părăsite? Regizorul și scenaristul Alin Boeru a pornit în căutarea grafferilor de la noi care și-au lăsat amprenta vizuală prin oraș.
După doi ani de filmare, peste 80 de ore de interviuri, vreo 40 de arhivă personală primită de la artiști și vreo 7-8 luni de montaj, filmul documentar De ce scriu ăștia pe pereți? e gata de prezentat lumii. În total, 5 ani de la idee până la execuție.
"Răspunsul la întrebarea De ce scriu ăștia pe pereți? este același cu cel pe care-l poți primi la întrebările De ce facem muzică? De ce scriem scenarii? De ce jucăm teatru?... De ce facem artă, în general?. E ceva ce vine din adâncurile ființei noastre și care este greu de articulat în cuvinte, cu toate că ne stă pe limbă".
Alin spune că pe partea de graffiti art România poate concura cu ce se întâmplă în alte țări și că avem artiști recunoscuți internațional. Cât despre industria de film de la noi, este abia la început și are mult de crescut. În timpul filmărilor la documentar, Alin s-a descoperit pe sine și ideea de sacrificiu pentru artă, după 10 ani în corporație. Răspunsul la multe De Ce-uri în interviul de mai jos.
De la începuturi
Sunt unul dintre cei care au avut norocul de a fi trecut printr-o trupă de teatru în liceu şi alături de colegii de la acea vreme, am avut parte de tot soiul de experienţe care mi-au prins bine mai târziu: scris scenarii, mers la festivaluri de teatru, jucat în scurtmetraje home-made, discuţii îndelungi după vizionarea vreunui film sau spectacol de teatru, exerciţii de improvizație, sub îndrumarea profesului nostru de atunci, Gabi Petre.
După liceu, împreună cu câțiva prieteni din trupă, am început să facem spoof-uri și încercări de scurtmetraje, sub umbrela brandului creat de noi - The Wannabes. Mai târziu, am rafinat puțin lucrurile și am înființat mc2film și am continuat să scriem și producem scurtmetraje și proiecte corporate. Din 2018, pornind de la o prietenie de două decenii, alături de Răzvan Oprescu și Vlad Ghinea, am fondat Baia Băieților și am început să producem scurtmetraje documentare, nominalizate la premiile Gopo și cu proiecții la festivaluri de film naționale și internaționale. În tot acest timp am participat la workshop-uri, ateliere de scenaristică și producție de film, am jucat în reclame, scurtmetrae, am încercat puțin și zona de miniserie TV. Toate aceste experiențe, adunate în mai bine de 20 de ani, m-au adus în punctul în care sunt azi, făcând tot ce-mi stă în putință să activez ca filmmaker la început de drum în România.
Trecerea de la viața de corporație la cinematografie
Viața de corporație s-a întins la mine pe o durată de peste 10 ani, timp în care am trecut prin monitorizare de presă, cercetare de piață, copywriting și comunicare internă. Nu am renunțat niciodată complet la visul meu de a face film, așa că am continuat să scriu scenarii și să folosesc toate zilele de concediu, weekendurile și sărbătorile legale pentru a mă apropia de lumea asta.
În 2022, în timp ce lucram la documentarul despre graffiti și street art pe care l-am regizat, influențat de întâlnirea cu toți artiștii pe care i-am cunoscut și intervievat, am luat decizia de a pleca din corporație și a încerca să fiu 100% dedicat visului. Știam că urma să fie greu, că industria de film din România e una fragilă și contextul internațional nu era deloc unul prietenos cu economia, dar, în același timp, simțeam că dacă nu o fac la acel moment (urma să împlinesc 35 de ani), cu siguranță nu voi mai face niciodată acest pas. Ruperea a fost una bruscă de acea lume, dar am rămas foarte bun prieten în continuare cu colegii de la companie și încă mai împart cu ei regulat cafele și halbe de bere.
Cum și când a apărut ideea unui documentar despre graffiti
Ideea unui documentar despre graffiti și street art a apărut în viața mea la final de 2018, în atelierul street-artiștilor Robert OBERT, John Dot S și Maria Bălan. Ei își doreau de ceva timp să realizeze, într-un fel sau altul, o arhivare a fenomenului în România și m-au invitat să regizez acest potențial documentar, care urma să se realizeze independent.
După câteva luni în care am tot făcut planuri, am început să mă documentez mai mult despre subiect, să citesc despre oamenii care fac asta, am avut norocul de a ajunge la aceeași masă cu Ioachim Stroe și Claudiu Mitcu, de la casa de producție WEAREBASCA. Plăcându-le subiectul și abordarea pe care o propuneam (tot filmul să fie din perspectiva unui outsider al acestei culturi, ca o punte între oamenii care practică graffiti și street art și publicul larg), au hotărât să aplicăm împreună la sesiunea de finanțări a Centrului Național al Cinematografiei în iarna lui 2019.
Rezultatele au venit în martie 2020, în plină pandemie și așa a început drumul nostru pe la festivaluri de graffiti, pe-acasă pe la artiști, prin ateliere și prin fața unor murale impresionante. După doi ani de filmare, peste 80 de ore de interviuri, vreo 40 de arhivă personală primită de la artiști, vreo 7-8 luni de montaj și o etapă de colorizare, sound design și înregistrare voice-over, filmul a fost gata de prezentat lumii – așadar, 5 ani de la idee până la execuție.
Care au fost reacțiile până acum
Oamenii pe care am avut plăcerea să-i întâlnim în sălile de cinema, la sesiunile de Q&A de după proiecție, au avut niște reacții foarte bune, discuțiile întinzându-se mereu până la momentul în care cei de la cinema erau nevoiți să ne dea afară, pentru a putea difuza următorul film programat. Mulți ne-au scris pe paginilie oficiale ale filmului (Instagram și Facebook) să ne spună că le-am deschis ochii vizavi de o întreagă mișcare pe care ei o ignoraseră complet până atunci. Unii ne-au înjurat și blamat că promovăm astfel de comportamente deviante, că e vandalism și n-are nicio valoare, că merităm bătuți, împreună cu toți ăștia care mâzgălesc pereții.
E bine. Ne-am dorit să provocăm dezbateri pe marginea street-art-ului și graffiti-ului și se pare că ne iese. La Q&A-uri rămân peste 85% din cei prezenți la proiecție, lumea comentează masiv la articolele care apar în presă despre film, artiștii invitați la discuții primesc tot felul de întrebări despre proces și motivații personale, cineva a venit chiar să le ceară autografe. Pare că ne iese, până acum. Miza cea mai mare a fost să realizăm un film care să atragă oamenii care niciodată n-au pus mână pe un spray, care nu știu nimic despre cei care se ascund în spatele unor pseudonime în timp ce desenează sau scriu pe pereți, care sunt uneori revoltați de ce văd în spațiul public. Pe plan secundar ne bucurăm și că lumea vine să vadă film documentar românesc.
Revelații
Nu știu dacă e surprinzător, dar cele mai mare revelații le-am avut despre mine. Mi-am dat seama că nu sunt asumat, că nu am o voce a mea, că n-am încredere în mine, că am fost mereu dirijat să fac lucruri cuminți, safe, că m-am mințit mult timp, pierzând niște ani din viață, că poate nu îmi doresc cu adevărat să fac în viață ceva ce mă face fericit, din moment ce evit atât de mult orice formă de sacrificiu... lucruri în totală opoziție cu ce fac mulți dintre artiștii care apar în documentar.
Răspunsul la întrebarea De ce scriu ăștia pe pereți? este același cu cel pe care-l poți primi la întrebările De ce facem muzică? De ce scriem scenarii? De ce jucăm teatru?... De ce facem artă, în general?. E ceva ce vine din adâncurile ființei noastre și care este greu de articulat în cuvinte, cu toate că ne stă pe limbă. E ceva personal și poate fi formulat atât de diferit de la om la om.
Cât de greu este să debutezi azi în industrie
S-a întâmplat o aliniere perfectă de planete în cazul acestui debut, în sensul că m-am intersectat cu oamenii potriviți la momentele oportune, am accesat un întreg bagaj de experiență acumulat în peste 15 ani de producătorii filmului și de casa de producție WEAREBASCA, am colaborat cu doi directori de imagine foarte talentați și un om la sunet brici, mereu atenți la ce se întâmpla pe set și gata oricând să se adapteze la ritmul haotic pe care-l aduceau cu ei artiștii și, nu în ultimul rând, am avut în echipă doi producători executivi care sunt street-artiști și au acces la mai toți reprezentanții acestei culturi pe care am documentat-o.
Am avut contextul perfect să fac toate greșelile din care sper să învăț pentru următoarele proiecte și mediul de laborator propice experimentării și tuturor încercărilor care-mi treceau prin minte. Nu știu dacă așa se întâmplă în general și dacă toți debutanții au parte de astfel de condiții la primul lor film. Cred că una dintre marile provocări pe care le-am avut a fost să mă bucur de ce mi se întâmplă și de faptul că am ocazia să încerc marea cu degetul într-un domeniu la care am visat de când mă știu. Pe lângă cei care gravitează în jurul casei de producție, am avut parte și de sprijinul și sfaturile Alexandrei Enăchescu (PR), Ileanei Cecanu (distribuitor de film), Simonei Rădoi & Ancăi Maco (PR și promovare evenimente culturale) și Iuliei Rugină (regizor, a lansat anul acesta documentarul Playback), mai ales pe partea de distribuție și promovare, unde am întâmpinat cele mai mari dificultăți.
Ce a însemnat colaborarea cu CNC
Colaborarea cu CNC a constat în acordarea unei finanțări (49,38% din valoarea totală) pentru realizarea filmului documentar. În România poți face orice fără un buget pe măsură. Mijloacele restrânse te ajută, uneori, să devii creativ.
Deși CNC-ul joacă un rol financiar important în realizarea multora dintre filmele apărute în ultimii ani, au apărut noi producători de filme independente, care mizează pe fonduri proprii în realizarea de filme cu priză la public, creând un segment nou de conținut, axat majoritar pe entertainment, oferind o alternativă celor care au preconcepții vizavi de filmul românesc. Industria de film, în adevăratul sens al cuvântului, din punctul meu de vedere, în România, este abia la început și va fi nevoie să mai treacă mult timp până când oferta va fi suficient de bogată.
La filmări. Ați fost alergați, fugăriți?
Noi, personal, nu... S-a întâmplat să fim pe stradă, cu o cameră după noi, când niște grafferi au fost alergați. Provenind dintr-un mediu cu totul diferit de cel în care activează artiștii din film, multe lucruri au fost percepute de mine ca fiind tensionate: mersul în locuri părăsite, în halte de tren, pe străzi noaptea etc. Privind în urmă, îmi dau seama că era doar teama de necunoscut și că lucrurile nu erau atât de grave.
Grafferii care se asociază cu brandurile
Cred că e ca în cazul actorilor de teatru care joacă în reclame la pufuleți sau farmacii. Joacă un rol. E ceva din arealul pentru care s-au pregătit – schimbă doar mediul în care o fac și mai câștigă și niște bani, on the side. Nu cred că asta îi face mai puțini valoroși ca actori de teatru sau film. De multe ori, cu banii câștigați de pe urma unor lucrări comisionate pentru branduri, aceștia își cumpără spray-uri cu care apoi ies la desenat pe străzi.
În branșă, situația poate fi ușor diferită: cei mai hardcore și underground grafferi îi mai consideră niște sellouts pe cei care colaborează cu brandurile și reușesc să facă bani de pe urma activității lor și consideră că doar ce fac ei reprezintă real graffiti.
Cât de greu a fost să montezi 80 de ore de filmare
Un merit foarte mare în realizarea acestui film este al omului de la sunet, Andrei Boanță, și al directorilor de imagine Radu Tancău și Ștefan Schultz. Convenția cu ei a fost încă de la început să fie permanent în alertă și să înregistreze orice moment. De multe ori, cele mai interesante și utilizabile lucruri apăreau când opream filmarea și cei intervievați se relaxau, povestindu-ne lucruri nespuse în timpul interviului într-o manieră mult mai naturală. De asemenea, alături de Ștefan Schultz, editorul filmului, am petrecut câteva luni intense de construcție a unei coloane vertebrale a filmului, care să urmărească o structură coerentă din punct de vedere dramaturgic și care să păstreze permanent paralela între firul intim, personal pe care am ajuns să mă dezvolt eu, ca personaj activ în film, și cel general, istoric, al fenomenului.
Produsul final este rezultatul muncii de colaborare dintre noi, a unor sesiuni îndelungi de vizionări și feedback din partea celor de la casa de producției și a unui usturător proces de trial and error. Dacă în cazul unui film de ficțiune este, teoretic, mai ușor, având încă de la filmare în cap o structură și o ordine a montajului, la documentar ai parte de foarte multă construcție de tip puzzle, în care mai multe variante pot fi corecte și în care ajunge să primeze intenția autorului și felul personal în care alege el să prezinte lucrurile. Ne-am gândit că am putea face un fel de serial, dar pentru asta e nevoie de fonduri suplimentare, de alte structuri care intră în joc, de și mai multe filmări, de o cu totul altă abordare.
Cultura graffiti-ului în Ro
România poate concura destul de bine cu alte țări. E drept, la noi fenomenul a ajuns cu o întârziere de peste 30 de ani, din cauza comunismului, dar s-a tot recuperat teren. Avem și noi câțiva grafferi cunoscuți la nivel internațional, care au legături peste tot în lume, care au desenat în cele mai importante capitale și care nu se dau în spate de la nicio acțiune. Spre surprinderea mea, fenomenul este mult mai răspândit decât credeam.
La prima întâlnire pe care am avut-o, în 2018, în atelierul mai sus menționat, mă așteptau câteva zeci de post-it-uri cu nume de artiști relevanți lipite pe pereți, grupați pe decade și ramură de activitate. Pe lângă ei, alte câteva sute de artiști, mai mari sau mai mici, unii reconvertiții în raperi sau în alte ramuri profesionale, alții noi, venind cu putere din urmă. Fenomenul reprezintă un curent artistic, unul dintre cele mai longevive. Dacă ar fi să fac o paralelă și o extrapolare, graffiti-ul și street-art-ul, sunt relevante și înseamnă ceva în aceeași măsură în care arta, la nivel general, înseamnă ceva.
Unde poate fi văzut
Am avut ocazia să-i cunosc și să-i intervievez pentru documentar pe ERPS, MSER, AEUL, PISICĂ PĂTRATĂ, DAN PERJOVSCHI, WANDA HUTIRA, IRLO, KERO, CAGE, OCU, DELIRIC, 1Q SAPRO, HOME BOY, OH BOY, SINBOY, SAGE, ROBERT OBERT, JOHN DOT S, IONUȚ POPESCU, MARIA BĂLAN, HARCEA PACEA, ROSE, LUNA, PANDELE, RECIS, MIHAI ZGONDOIU, PULSAR SINAPS, LUCIAN SANDU MILEA, Sc13nce, KRIPS, CRISTI NEAGOE, SADDO și alții.
Noi ne facem singuri distribuția și promovarea și de-abia acum dibuim tainele programării filmului în cinematografe, în sloturi orare cât mai diverse și prietenoase, în același timp.
Aici updatăm constant programul proiecțiilor. Mai avem în plan niște proiecții în cinema și spații neconvenționale în 2024, vrem să ducem filmul și către publicul festivalurilor de street art și graffiti din România, urmând ca, pe la jumătatea anului viitor, să încercăm și o colaborare cu un streamer, pe lângă difuzarea filmului pe TVR, la un moment dat. Mai avem, așadar, de parcurs niște etape până la youtube (primim des în social media întrebarea asta).
