Expoziția Vizibil/Invizibil, care a fost deschisă publicului la Kulterra, a reunit lucrările create de Ciprian Antoci pe parcursul a doi ani. Artistul explorează în aceste picturi planurile multisenzoriale ale realității, fără a destabiliza însă structurile cotidianului. În lucrările sale, Ciprian Antoci scoate imaginarul interior în exterior și creează texturi și adâncimi care provoacă experiențe dominate de sinestezii. În acest fel, el reușește să unifice tipurile imaginarului, pe care îl delimitează ca fiind strict o categorie flexibilă a lumii imaginii.
Peisajele abstractizate par că desfac pânza și oferă privitorului falia planurilor vizibil-invizibil, dincolo de figurativul fluidizat până la dizolvare. Simboluri precum scara, casa, cerul, chiar lumina care străpunge frunzișul copacilor ne determină să privim mereu în sus, însă în cazul pictorului această ascensiune este plasată mereu în tandem cu o coborâre spre interior. Pentru artist, transcenderea se face de fiecare dată prin coborâre și prin sondarea clivajelor dinăuntru.
Titlurile lucrărilor pot fi simple coduri de catalog fiindcă în pictura abstractă pe care o creează artistul singurul dialog veridic rămâne jocul dintre căutare și plăsmuire, mai exact sincera experimentare a spațiului de pe pânză. În absența unei memorii specifice a lumii, perspectiva din picturile artistului devine întâmplarea provocată fie de impulsuri senzoriale, fie de nevoia de a depăși convențiile figurativului pentru a desconstrui lumea și a o sugera cu îndrăzneala celui care descoperă pentru prima dată lumea.
Am stat de vorbă cu Ciprian Antoci despre cum ajung să se întâmple narațiunile de pe pânzele sale.
Rutina cu care începi o lucrare
Lucrarea începe în afara atelierului. În timpul zilelor menționez ce îmi atrage atenția și scriu, schițez sau pur simplu se depozitează. În timpul procesului revin la stări, gânduri, impulsuri, schițe. În atelier sunt practic în fiecare zi, vin la ore diferite, sunt perioade mai active pentru pictură și altele pentru organizarea lucrurilor. Am un perete înalt pe care îl folosesc în calitate de suport, uneori pictez și pe podea. Șevaletul e pentru lucrări mici. De obicei toate se întâmplă pe fundal de muzică, uneori ascult pe cineva. Tind să fiu mai organizat, încă nu am o rutină determinată strict și o ordine în atelier.
Cum a evoluat relația ta cu pictura
Pictez din frageda copilărie: case, mașini, oameni, fantome. Am lucrat figurativ la început și eram fascinat de acest proces de a reda realitatea, de a avea contact cu ea observând-o și descoperind-o, desenându-i formele. La abstract am ajuns din curiozitate și din pasiunea pentru culoare. Mai întâi am pornit de la stilizările, deformările obiectelor până am ajuns ca orice trimitere la obiectele reale să dispară. Abstractizarea a apărut când făceam studiile la master.
Relația interior-exterior
Combinația dintre simbol figurativ și pictura abstractă e o împletitură dintre eu din trecut și eu din prezent. Mă îndrept către o perioadă de consolidare, adică ceea ce numesc proces de individuare. Probabil de aceea sunt recognoscibil, fiindcă e o sumă de experiențe personale care se completează și reies una din alta.
Casa e locul de unde începem să cunoaștem lucrurile. Scara e dorul pentru alte necunoscute, pentru casa cea mai mare, a noastră, comună. Omul siluetă e amprenta în această lume. E și întrebarea: cine sunt, cine ești și la un loc ce facem? Cine suntem noi? Dorul de casă e ghidul care ne duce prin această viață. Era o idée a unui personaj din Lupul de stepă de Hesse. E inevitabil o notă suprarealistă atunci când te preocupă relația interior-exterior.
De la idee la forma finală
În majoritatea lucrărilor nu îmi imaginez finalul; mai mult mă încredințez improvizației, impulsului, risc să zic din inconștient, și pe parcurs intervin schițele și procedeele pe care le aveam pregătite. Primele momente ale gestului de obicei sunt nota diapazonului după care se armonizează restul lucrării. Îmi place să urmăresc evoluția lucrării și să gândesc, să găsesc cei mai potriviți pași pentru a ghici legile acestui haos. E ca un joc, ca o aventură.
Cum se poate antrena ochiul privitorului să recunoască realitatea
Cel mai bun antrenament pentru privitor e să urmărească evoluția picturii cronologic. Pictura despre care spui (n. r. - o lucrare despre război), într-adevăr, ne trimite la o realitate existentă, e la limita dintre abstract și peisaj figurativ. În cazul dat, titlul lucrării ne ajută să fim direcționați corect.
De la fotografia unui lucrări la realitate
Privitorul va avea două experiențe diferite. Una de la fotografie și cealaltă pe viu. Oamenii, când văd lucrările pe viu, zic: păăăiii, asta e cu totul altceva decât ce am văzut pe net. Sunt mari sau credeam că sunt mici, ce culori și tot așa.
Sigur că suferă percepția.
Lucrările lui Ciprian pe Insta
Alegerea culorilor
Spațiul în care mă aflu sau în care am fost determină des paleta. Uneori realizez că mă preocupă anumite combinații și le înmulțesc în lucrările mele. Dar da, sunt perioade când sunt axat pe o cromatică, iese firesc.
Linii și sunete
L- am descoperit pe Ion Dumitriu, care nu e abstract, dar care îmi place enorm, el cred că a conlucrat cu sunetele naturii.
Colaborarea cu alți artiști
De obicei pictorii sunt lupi singuratici. E un proces care poate fi total controlat de unul singur... nu fac excepție. Mi-ar fi plăcut să lucrez cu curatori care ar putea să găsească spații și alte lucrări care ar putea fi complementare și așa ar ieși ceva nou. În timpul procesului aș colabora cu siguranță cu muzicieni din diferite genuri, aș începe cu muzica jazz instrumentală.
Esbjorn Svensson Trio sau Hadouk Trio ar fi pentru mine perfecți ceea și ce fac, de fapt, apăs play. :)))))
Ce a vrut să spună autorul
Sunt curios mereu să ascult ce povestesc sau ce percep spectatorii. Discrepanța e atunci când în abstract se caută personaje figurative dinadins sau o istorie care e specifică artei figurative. Asta se întâmplă mereu. Și când aud istoria povestită e și amuzant, e și discrepant, recunosc că uneori aud asocieri și trimiteri bune neașteptate.
