[Book Talk] Mircea Pricăjan: Scrisul e modul în care ordonez vraiștea din capul meu

Mircea Pricăjan a crescut mai mult pe discurile Electrecord și lecturile obligatorii de școală, plus Jules Verne și Jack London. Nu a fost un mare cititor în copilărie, dar acum lucrează deja la al doilea roman pentru copii, după Pumn-de-fier, apărut la Polirom Junior în 2018. În 2023 a apărut și romanul său pentru oameni mari, Murmur, la care a lucrat 4 ani, dar de menționat că înainte a fost volumul de proză scurtă Perseidele, publicat în 2019, la Charmides.

”Serios, cu aplecare și sârg, am început să scriu pe la 15 ani, am atacat din start un roman. Aveam o mașină de scris și am pus-o la lucru, spre disperarea vecinilor din bloc. De altfel, cu romanul acela, rescris an de an, vreme de șapte ani, am și debutat. Un pas greșit, acel debut din 2002, care m-a făcut să pun scrisul pe-un plan secund în următorii 14 ani”, povestește Mircea.

Mircea și-a luat timpul necesar de a scrie Murmur, pentru a putea integra în planul de amintiri și pe cel al prezentului, presărat de momentele Colectiv, Ordonanța 13 sau 10 august. Despre avatarurile prin care trece scriitorul pentru a ajunge la finalizare, tabieturi de scris, debutul și nevoia de a scrie, mai jos. Nu uita de o vizită pe site-ul său, după lectură.

Privind în urmă: ce e cel mai important de știut

Poate că m-am născut la Oradea, dar că grădinița am ajuns s-o fac la Orăștie, la bunicii din partea tatălui. M-am întors apoi la bază, m-am școlit până la ultima fărâmă în Oradea, însă Orăștie a rămas mereu locul în care reveneam fie și pentru cea mai scurtă vacanță. N-am idee dacă detaliile astea sunt cele mai importante pentru cineva care nu știe de unde să mă apuce, dar e clar că nu degeaba sunt primele care mi-au venit în gând la întrebarea asta.

Momente definitorii 

Momentele astea definitorii (care-s de regulă mărunte, se acumulează pentru a duce undeva) nu vin de nicăieri. De aceea, spun că mai important pentru felul în care m-am format a fost felul meu de-a fi, firea, iar asta a fost întotdeauna una retrasă, timidă, datorită ei am ajuns ca-n anii formatori să prefer solitudinea și cărțile aventurilor și comunității. Asta poate fi și o pierdere, ba chiar este, însă am descoperit ulterior că-n vreme ce-ți poți face plinul de experiențe de viață oricând, creierul nu mai e niciodată la fel de receptiv ca în copilărie și adolescență. Or, eu atunci i-am dat să rumege cât a putut duce și încă ceva în plus.

Cum a început relația ta cu scrisul

Cândva în gimnaziu, în primii ani ’90. Citeam multă proză SF, tocmai apăruse editura Nemira cu colecția Nautilus, eram abonat la revista „Start 2001” și acolo, în revista aceea care încă urmărea dezideratul comunist de-a educa școlarii prin tehnologie și știință, am găsit o invitație la un concurs de proză. Împreună cu Cipri, prietenul meu de joacă cel mai bun din blocul vecin, am umplut un caiet studențesc cu o poveste cu extratereștri pe care am și ilustrat-o. Nu-mi mai amintesc dacă am trimis-o pe adresa redacției, cert e că acel caiet s-a pierdut. E prima mea încercare literară, una la patru mâini. A fost, totuși, doar o joacă.

Serios, cu aplecare și sârg, am început să scriu pe la 15 ani, am atacat din start un roman. Aveam o mașină de scris și am pus-o la lucru, spre disperarea vecinilor din bloc. De altfel, cu romanul acela, rescris an de an, vreme de șapte ani, am și debutat. Un pas greșit, acel debut din 2002, care m-a făcut să pun scrisul pe-un plan secund în următorii 14 ani. Sigur, m-a „ajutat” și faptul că-n acest interval m-am dedicat aproape exclusiv traducerilor literare. În 2016 a apărut, așadar, al doilea roman, „Calitatea luminii”, la Polirom, și de atunci relația mea cu scrisul a devenit stabilă. E un adevărat mariaj fericit.

Din ce nevoie pornește scrisul acum

Din cea mai egoistă rațiune pornește. Cu excepția cărților pentru copii, tot ce scriu scriu înainte de toate pentru uzul propriu. E nevoia de-a descoperi ce gândesc, ce povești s-au adunat în mine. Scrisul e modul în care ordonez vraiștea din capul meu.

Când te-ai gândit prima dată la „Murmur”

Înainte de Murmur a fost un volum de proză scurtă intitulat Perseidele, apărut în 2019 la Charmides. Încă de acolo m-a preocupat ideea pe care am dezvoltat-o în roman. Mecanismele memoriei, adică. Felul în care contexte din prezent pot aduce la suprafață episoade altfel uitate din trecut, ca niște vise pe care nici nu mai știm că le-am visat vreodată.

Cât de greu s-a lăsat scrisă cartea

A durat destul de mult scrierea ei. Patru ani, mai exact, între 2016 și 2020. Dar m-a ajutat că nici o clipă n-am simțit presiunea de-a o termina. Am lăsat-o să de desfășoare pe pagină în ritmul ei, scriind rar și destul de puțin. Iar treaba asta, care a venit din convingerea că partea care ține de rememorare nu se poate scrie altfel, m-a ajutat să construiesc al doilea plan al poveștii, prezentul, care prezent este chiar cel social și politic pe care l-am trăit cu toții în acei patru ani, cu Ordonanța 13, cu 10 August, cu retrezirea spiritului civic în urma nenorocirii de la Colectiv. „Murmur” ar fi fost o carte mult mai săracă dacă nu aveam răbdare cu ea.

Dificultăți

Dificultăți au fost la tot pasul. Nu atât din pricina vreunui personaj sau a unei situații. Ci din simplul fapt că am lucrat la roman într-un mod atât de sincopat. Orice îndepărtare de text aduce după sine „răcirea” textului. Refamiliarizarea e complicată – la nivel textual, cel puțin –, chiar dacă porți povestea cu tine mereu.

Tabieturi

Singurele tabieturi țin de modul propriu-zis în care scriu. Mi-e aproape imposibil să scriu la calculator. Acesta, calculatorul, e pentru mine simbolul muncii productive, e o unealtă care mă îndeamnă, ba chiar mă forțează să o folosesc. Nu pot sta minute în șir la tastatură fără să tastez. De aceea, mă îndrept spre alte instrumente. Am găsit că scrisul merge bine dacă folosesc caietul și stiloul (sau, mai nou, o tabletă Remarkable), dacă butonez literele, încet, foarte încet, pe telefon. E important în cazul meu ca acțiunea în sine de-a scrie să ia ceva timp, folosesc acel timp să formulez mai bine ce am de spus.

Procesul publicării 

Am încheiat romanul în decembrie 2020, iar în 2021 l-am trimis editurii Humanitas. Înainte de asta fusese pandemia de COVID-19, o perioadă fertilă pentru mulți scriitori, dar mai puțin benefică pentru edituri. Planurile editoriale s-au dat peste cap și atunci, în anii de dinainte. Iar după nu mai vorbesc. Erau multe de recuperat, plus că ieșeau la înaintare cărți noi, puii pandemiei. Așa se face că, deși am semnat contractul pentru „Murmur” în 2021, el a apărut pe piață abia în 2023, în februarie. Dincolo de asta, procesul a decurs cît se poate de firesc și profesionist, nu cred că s-a scurs mai mult de o lună de la momentul intrării romanului în redactare până să se întoarcă de la tipar.

Ce ai simțit când ai terminat cartea și a ieșit în lume

Ca după fiecare carte, ușurat. Proiectul „Murmur” era încheiat, îmi puteam vedea de următorul. Asta cel puțin la nivel de „laborator de creație”, să zic așa, fiindcă ieșirea în lume a unei cărți presupune o perioadă destul de solicitantă, în care o însoțești, o vorbești de bine, o prezinți cititorilor, atât cât să nu se simtă stingheră și nici tu să nu ai remușcări că ai înțărcat-o din prima zi.

Ce urmează

Urmează un al doilea roman pentru copii. Cînd a apărut „Pumn-de-fier” la Polirom Junior în 2018, am spus că aceea este prima și ultima mea încercare în zona asta. Situația din teren m-a forțat să mă răzgândesc. „Pumn-de-fier” a fost atât de bine primit de tinerii cititori, mi-a mijlocit atât de multe întâlniri extraordinare cu elevi de diferite vârste, încât m-am simțit dator să recidivez. În momentul ăsta, romanul e gata, aștept impresiile cititorilor beta pentru a face ultimele retușuri. Probabil că pe cînd va apărea acest interviu va fi deja pe masa editorului.

Cât despre cartea în lucru, e prea devreme să spun ceva. Poate doar că e încă în faza de documentare, că e genul de roman pentru care documentarea nu e doar recomandată, ci obligatorie.

Cărțile care ți-au marcat copilăria

N-am fost un mare cititor în copilărie. Până la pubertate, cînd am dat peste literatura SF, am bifat doar lista de lecturi școlare și m-am căznit cu cele de vacanță. Mi-au plăcut însă, dintre acestea, romanele lui Jules Verne, poate tocmai datorită accentelor proto-SF, și țin minte că lectura lui „Colț alb” a curs mai bine decât altele. Dar cam atât. În copilărie am „citit” discurile Electrecord, ascult și acum cu o plăcere nostalgică dramatizările acelea fabuloase.