Anul de răscruce 2020 a lăsat urme, a schimbat relații, vieți, a modificat felul în care ne raportăm la ceilați, cum gândim și acționăm în diverse situații. Ne-a pus în fața unei încercări care ne-a scos din zona de confort și ne testat limitele bunătății și umanității. Acum pare că nici n-am trecut prin acea perioadă grea, dar este bine să ne reamintim cum am fost atunci, ce am simțit, ce am învățat, cum ne-am trăit fragilitatea în necunoscut. Despre o lume și relații fragile vorbește și „MMXX”, ultimul film al regizorului Cristi Puiu, în care cineastul alătură patru povești legate între ele prin personaje, cât și prin contextul pandemiei.
Filmul este rezultatul unui workshop susținut de Cristi Puiu la școala de actorie a lui Dragoş Bucur şi Dorian Boguţă, Actoriedefilm.ro, iar o parte din distribuție este formată din cursanți.
„MMXX” se află deja în cinematografele din România și aduce în fața publicului actori profesioniști și neprofesioniști: Dragoș Bucur, Dorian Boguță, Dan Bordeianu, Bianca Cuculici, Otilia Panainte, Laur Bondarenco, Florin Țibre, Igor Babiac, Adelaida Perjoiu, Aurelian Chioveanu, Marin Cumatrenco, Roxana Ogrendil, Adelina Ioana Toma.
Cu Otilia Panaite, Adelaida Perjoiu, Florin Tibre povestim în continuare despre filmări, care au avut loc în pandemie, despre personajele lor și lucrul cu regizorul Cristi Puiu.
Din biografie
Adeilaida: Sunt Adelaida Perjoiu (Ana-Adelaida Perjoiu-Bighe), sunt din București și sunt actriță de ceva ani, aș spune mulți ani, dar prefer să îmi păstrez “aerul tineresc”! Am terminat UNATC, licența în 2009, la clasa Prof.Doru Ana, și masteratul în anul 2011. Joc în teatrul profesionist de prin anii 2009-2010. Interesul pentru actorie mi-a apărut în perioada liceului, când am intrat în trupa de teatru a liceului, cu intenția de a mă integra în singura gașcă din liceu ce îmi părea la vremea aceea ca fiind potrivită pentru mine. Ulterior am descoperit o dorință reală în acest sens, dincolo de contexte temporare. Primul contact cu filmul profesionist a fost în anii 2010-2011, când am jucat în filmul lui Dan Pița, “Ceva bun de la viață”, având rolul principal feminin, acela fiind și debutul meu oficial în lumea filmului.
Florin: Vin din Brașov, din lumea I.T.. Cu ceva ani în urmă a trebuit să țin un speech în fața băncilor și a corporațiilor, erau undeva pe la 100 de persoane plus presă. Nu pot descrie în cuvinte prin ce emoții am trecut, ce dureri de cap și ce frici aveam. Trebuia să scap cumva de acest trac, de aceste emoții de a vorbi în public. Am considerat că un curs de actorie ar fi mai interesant decât unul de public speaking. Așa am ajuns la actoriedefilm.ro, unde am urmat un curs de actorie cu Dragoș Bucur și Dorian Boguță. După 3 sau 4 ani de la experiența cursului de actorie la actoriedefilm.ro am fost abordat de Dragoș cu privire la participarea într-un atelier de film cu Cristi Puiu. Am zis pe loc da.
Otilia: Eu vin din Onești și prima decadă de viață în București, după studii, am lucrat în PR (ca absolventă de SNSPA – Relații Publice). M-au interesat mereu științele umaniste, adică felul în care oamenii încearcă să se înțeleagă între ei, așa cum apare el în istorie, literatură, sociologie, psihologie, filozofie etc. După 10 ani de slalom corporate și un sentiment că viața se întâmplă în altă parte, venind de la Onești cu minibusul am început să plâng și până la București m-am decis că în această viață eu vreau să cânt. Întâmplarea a făcut să mă intersectez cu Dl. Profesor Corneliu Dumitriu de la UNATC - scriam pe atunci un proiect împreună și am îndrăznit să-l întreb dacă mă poate ghida către un mediu în care se cântă, iar răspunsul a fost că în 3 zile se organizează admiterea pentru un masterat de teatru muzical la Galați. Așa am dat cu nasul de actorie (și muzică), am început să trăiesc o viață mai a mea și m-am bucurat să joc în producții de musical, cea mai mare fiind producția For Tonight, pe West End, la Londra, astă vară.
M-am trezit mai degrabă sedusă de actorie, care hrănește într-un fel foarte substanțial curiozitatea mea pentru oameni și felul cum se înțeleg ei între ei. Prima dată pe set am filmat pentru serialul Las Fierbinți, iar cu filmul m-am intersectat în proiectul lui Andrei Epure – Interfon 15, în 2021. Nu m-am gândit vreodată că o să joc în filme, dar acum, că o fac, îmi place și nu vreau sa dau înapoi. Nu m-am hotărât dacă e mai frumos să te dai pe scenă sau în fața camerei. Totuși camera și filmul promit un fel de eternitate care mie mi se pare fascinant.
Contextul prin care ai ajuns în „MMXX” filmul lui Cristi Puiu
Adelaida: Nu am participat la workshopul organizat de Cristi Puiu, la scoala de actorie a lui Dragoș Bucur și Dorian Boguță, deși mi-ar fi dorit, însă norocul meu a fost că actrița ce trebuia sa joace rolul Consuelo, nu a mai fost disponibilă. Astfel că în căutările lor pentru a găsi o altă actriță, Dorian și-a amintit de mine, după aproximativ 7 ani - la vremea aceea, după ce jucasem într-un scurtmetraj scris și regizat de el, Piano. Și m-au contactat pentru a-mi propune acest rol. În acea perioadă eu eram complet absorbită de alte aspecte ale vieții mele, nu mai jucasem de peste un an, era pandemie, tocmai născusem cu câteva luni înainte, însă nu puteam refuza șansa de a lucra cu Cristi Puiu.
Otilia: Pentru întâlnirea cu Cristi Puiu îi sunt recunoscătoare prietenei mele, actrița Maria Alexievici, care mi-a trimis un link cu anunțul băieților de la Actorie de Film despre workshop. Le-am scris imediat și așa am ajuns la casting. Proba de casting nu a fost cea mai reușită din palmaresul meu, țin minte că m-a întrebat Cristi dacă mi-e frică și i-am spus că da.
Florin: Atelierul cu Cristi Puiu a durat cam trei săptămâni, în care, inițial, nici nu visasem că voi juca în vreun film. Cristi ne-a menționat că el nu face un workshop fără film, dar probabil mi-a fost frică să îmi imaginez, sau să mă proiectez ca actor pe scenă. A fost foarte intens și captivant. Pot spune, că Cristi a găsit actorul din mine, din noi toți. La început ne-a introdus în lumea filmului, respectiv cea a actorului și a trăirilor sale. Ne-am uitat la filme, documentare și tot felul de interviuri. A urmat scrisul, am participat toți la crearea unui scenariu care a fost ulterior filtrat de către Cristi. Cam așa s-au creat premizele pentru filmare.
Filmările din timpul pandemiei
Otilia: La filmare a fost greu, pentru că totul s-a întâmplat foarte repede, am avut de învățat mult text și am filmat un one shot de peste 20 de minute într-o zi. Pericolul cel mai mare era să-ți sară un cuvânt, să trebuiască s-o iei de la capăt și să-ți pui toată lumea de pe set în cap. A fost de departe cea mai intensă experiență a mea și antrenamentul de pe scenă cred că m-a ajutat aici. Apoi, faptul că nu aveam experiență prea mare de ecran m-a ajutat pentru că nu am realizat exact care e miza, care e riscul, ce se poate întâmpla dacă o dau în bară. M-am aruncat pur și simplu.
Florin: Am filmat la Cristi acasă, în studioul lui Dragoș și a lui Doru (la 2DB unde s-a ținut atelierul) și într-un sat din județul Prahova. Scenariile scrise și dezbătute și, implicit, filmul documentează condiția omului pe timp de pandemie. Acest sentiment ‘nefast’ ne încerca permanent. Dacă mă gândesc în retrospectivă, nu-mi vine să cred prin ce vremuri am trecut cu toții în timpul pandemiei. A fost totul foarte nou și foarte diferit față de orice trăisem până atunci. Frica de nou era pretutindeni, dar atmosfera creată de Cristi m-a făcut să mă simt, cumva, în siguranță. El era cu noi foarte onest și deschis, și asta îmi dădea încredere. Și-a pus casa la dispoziție. De multe ori mă uitam la el și la ceilalți actori cât de mult au fost ei provocați. Mi-au dat curaj.
Adelaida: La vremea aceea eram complet aeriană și neînțelegând exact despre ce era vorba în mod real (mă refer la dificultatea și complexitatea rolului și timpul atât de scurt, căci mă contactaseră pentru rol cu doar două zile înainte de ziua filmării), așa că am zis da. Abia după acel “da” a început să mă lovească realitatea și odată cu ea și o mulțime de temeri, pe care Cristi Puiu mi le-a desfințat, de-a fir a păr. Pregătirea pentru filmare, pentru Consuelo, a avut loc telefonic…în doar câteva ore! Însă acele ore de discuții cu Cristi Puiu au fost absolut esențiale, nu doar pentru mine ca actriță, ci si pentru mine ca om. Atât de multe lucruri am învățat și dezvățat, în acele câteva ore, că nu cred că aș putea niciodată să le acopăr pe toate în cuvinte.
Faptul că filmările s-au petrecut în acea perioadă pandemică, pentru mine a fost cumva util… nu mai jucasem de peste un an (din cauza pandemiei, dar și datorită sarcinii și aducerii pe lume a fetiței mele) iar asta mi-a fost foarte util, eu jucând destul de mult. Și se poate întâmpla deseori să apară inerția, atunci când mergi din proiect, în proiect, nu neapărat o plafonare, însă o inerție care îți poate da o rezistență la schimbări reale. Iar uneori schimbările sunt absolut necesare, mai cu seamă în domeniul nostru.
Filmările m-au provocat din toate punctele de vedere. Nu mai fusesem plecată de lângă fetița mea până atunci, nici măcar o oră, darămite 2 zile întregi. Nu mai jucasem de atâta vreme, încât aveam sentimentul că nici nu mai știu să fac asta, arătam complet diferit, în urma sarcinii și nici nu știam dacă mai am vreo chemare în direcția actoriei, mai ales pe fondul pandemiei care a destabilizat foarte multe din prioritățile noastre de până atunci. Nu mai vorbesc de faptul că personajul Consuelo mi se părea ceva atât de străin, de neînțeles…nu reușeam deloc să îmi imaginez cum ar fi, cum ar arăta, cum ar vorbi, simți o asemenea ființă…
Ce ți-a rămas în minte de pe set
Florin: Munca. Încă de la atelierul de actorie am fost antrenați și pregătiți că va fi greu, că va trebui să învățăm textul foarte bine și că va fi de muncă. Așa a și fost. ‘Fiecare dublă e o altă viață’, țin minte. Am mai spus asta: a fost ca un vis din care, în momentul în care te trezești, vrei să te culci înapoi ca să continue.
Adelaida: Cel mai puternic mi-a rămas șocul pe care l-am simțit în clipa când m-am trezit pur și simplu jucând, fiind Consuelo. Nu aș fi crezut până atunci că poți juca un astfel de personaj fără să faci documentare, studiu sau vreun fel de pregătire specifică anterior… “the words became flesh”… și asta datorită lui Cristi, care mi-a arătat, pe viu, pe mine însămi, că dacă renunți la temeri, la măști, idei și păreri de tot soiul, și pur și simplu ești cu vorbele alea, dacă ai încredere și nu faci asta cu rezerve, cu adevărat poți face, chiar ceea ce credeai că nu poți face. Asta povestesc adesea de la aceste filmări, și nu ca să mă laud sau ca să îi “învăț” pe alții, ci ca o aducere aminte pentru mine însămi.
Otilia: Pe set am realizat că nu prea poți minți și nu te poți ascunde. Lentila vede tot. Regizorul vede tot, iar Cristi are acest dar de a ține cu tine și a nu te lăsa să deraiezi deloc de la drum, chiar dacă asta înseamnă dublă după dublă și “nu e bine” după “nu e bine”.
Personajul tău
Adelaida: Consuelo e un personaj greu de cuprins în cuvinte, mai ales că în film cred că esențial este ce se petrece cu ea, mai mult decât cum e ea. Este un om care a trăit un iad și mai mult decât atât, un om care a participat în mod activ la mersul și existenta acelui iad… și cred că nu ai cum să trăiești așa orori, să faci așa orori, fără să te înstrăinezi de însăți natura ta de om. De aceea cred că impotant la Consuelo este faptul că în film vedem cum scânteia aceea de om, de om viu, e încă prezentă… sau reînvie… nici nu știu exact… mi se pare ceva extrem de dificil de explicat… însă cred că ce se întâmplă cu ea în momentele în care revizuiește anumite fapte, situații… este în vecinătatea unui miracol… un soi de metanoia.
Când am citit prima dată scenariul, recunosc că mi s-a părut ceva atât de străin, de neînțeles. Nu am putut să îmi imaginez deloc cum e un astfel de om. Acum mă gândesc că probabil așa și era corect… un astfel de om probabil că asta aduce cu sine, senzația de neant.
Nu aș putea spune cum am făcut să mă apropii de ea, fără să spun că meritul apropierii mele de Consuelo a fost al lui Cristi Puiu. Pentru că nu știam cum m-aș putea apropia de acest personaj, având la dispoziție doar câteva ore până la filmare. Iar Cristi m-a ajutat pur și simplu spulberându-mi toate preconcepțiile.
Florin: Septimiu Pfifer este soțul preocupat, îngrijorat, rătăcit. Este medic, se află în mijlocul ciorbei COVID. Dacă mă gândesc bine, poate Cristi l-a creat pe baza virtuților și a viciilor mele. Poate el este într-o oarecare măsură chiar eu. Mai știi?!
Otilia: M-am întâlnit cu personajul meu destul de aproape de momentul filmării, cu doar câteva zile înainte, pentru că am preluat un rol inițial destinat unei alte colege. La momentul respectiv mergeam la psiholog și m-am simțit foarte acasă pe Poltrona Frau. N-am avut timp să facem onorurile ca la carte, să trecem prin fișa personajului, istoria personală, resorturi și tot ce ne învață la școală că trebuie să facem ca să descoperim personajul. Am sărit direct în text, l-am învățat cât am putut de bine și doar am fost.
Cele mai importante informații și indicații pe care le-ai primit de la Cristi Puiu
Otilia: Cristi ne-a spus că actoria înseamnă “să fii cu cuvintele altuia”. Pentru rolul meu, cuvântul cheie a fost asumare. Ținta mea a fost să îmi asum tot ce era acolo pe pagină. Textul oricum a fost atât de suculent și seducător încât nu m-am chinuit prea mult să-l fac al meu.
Adelaida: Ce e da, să fie da. Fără nici o altă adăugire. Când spui da, să și fii da. Orice altă continuare după da, devine un nu ascuns.
Florin: Cristi ne dădea indicații foarte clare. Spre exemplu, țin minte cum, la un moment dat, eu trebuia să ‘dau cu flit’, sau trebuia să ‘îi reamintesc că nu e chiar așa sfântă’. Acestea, bineînțeles, pe textul învățat. Una e să spui tandru ‘te iubesc’ și alta e să o spui cu flit. Cristi ne îndruma să fim sinceri, să nu fugim, să avem curaj și încredere și să-l ascultăm pe cel cu care vorbim.
Resorturile și experiențele personale pe care te-ai sprijinit pentru a crea un personaj credibil
Florin: M-am sprijinit pe indicațiile lui Cristi și, cumva, pe instinctul meu de supraviețuire când era nebunie pe set. M-am inspirat, din mers, de la colegii care mai jucaseră în filme sau în teatru. Personajul meu eram eu, cu textul învățat. Țin minte că a existat o inerție, adică un timp de recuperare după filmări. E fain să te pierzi în mintea personajului pe care îl joci.
Otilia: M-am regăsit în singurătatea personajului, în felul lui de a se face văzut nu prin ceea ce e, dar prin ceea ce face și în cazul pe care l-a construit în jurul propriei persoane, pentru a-și justifica trecerea prin viață. Ca și cum a fi pur si simplu nu e niciodată de ajuns.
Adelaida: În acea perioadă, mătușa și nașa mea, care mi-a fost ca o mamă se afla în comă de câteva luni bune, în urma unui infarct, cu sanșe minime de supraviețuire. Cred că o asemenea perioadă, pentru cei dragi, aduce un carusel cu deznădejde și speranță oarbă… senzația morții iminente, o senzație aproape palpabilă, nu este ceva ușor de dus, plus balansul către noua ființă din viața mea, copilul meu, simțeam că trăiesc un soi de Matca a lui Marin Sorescu. Mă aflam în acel carusel atunci, iar asta mi-a dat poate niște sensibilități anume în acea perioadă, care e posibil să-și fi găsit un sens în jocul meu, din acest film.
Cu ce vrei să rămână oamenii care văd acest film
Adelaida: Să capete un pic de liniște, nu în sensul păcii interioare, dar un pic de liniște în noianul și vria de gânduri de care suntem constant stăpâniți. Pentru că eu asta simt la finalul filmului… o tăcere interioară.
Florin: Poate cu un fel de auto-reflecție. Când e business-as-usual, totul e bine, toți suntem buni și exemplari, dar când lucrurile ies de sub control…atunci suntem încercați. Oare reușim să fim la fel de buni și atunci?
Otilia: Mi-ar plăcea ca filmul să rămână o mărturie sinceră a timpurilor pe care le-am trăit. Și să nască întrebări. În cazul ăsta cu privire la libertate – am dezvoltat o sensibilitate pentru termenul “mancurt” uzitat în film. Cât despre personajul meu, cred că poate formula un îndemn pentru fiecare să cercetăm cât de mult mințim, pe cine, și ce avem de câștigat din asta a la longue.
Ce te-a învățat pe tine experiența asta
Otilia: Workshopul și filmul au fost pentru mine cele mai profunde exerciții de introspecție și self work pe care le-am trăit până acum. Sunt foarte recunoscătoare lui Cristi și întregii echipe pentru asta.
Adelaida: Multe m-a învățat experiența aceasta, însă nu e ca și cum gata!, de acum știu asta și asta… e nevoie să și fiu, nu doar să știu. Și exersez zilnic, încercând să nu uit ce am aflat în urma acestei experiențe.
Florin: M-a învățat că pot vorbi fluent către acei 100 de oameni plus presă (nu fără emoții, cred că nu merge fără emoții), cât timp vorbesc din suflet și adevărul, respectiv să fiu convins de ceea ce spun.
Mai departe în actorie, în film
Florin: Nu știu. Ca să rămân ancorat, am scris un scenariu, l-am terminat anul trecut. Acum continui să mai scriu. Sper să mai joc, sper să mă mai regăsesc.
Adelaida: În film nu știu. La teatru am un spectacol nou, Zeul măcelului de Yasmina Reza, în regia Andreei Lucaci și am reluat și din spectacolele de dinainte de pandemie. Și îmi doresc să am parte de experiențe pline de sens atât în film, cât și în teatru, pe mai departe.
Otilia: Cu actoria, povestea merge mai departe cu un proiect personal de musical experimental, care sper să vadă scena la mijlocul anului viitor. Sunt bucuroasă să fac parte din distribuția serialului “Bravo, tată!” care se vede pe Antena 1 și abia aștept să reiau repetițiile pentru “Sunetul muzicii” la Opera Comică pentru Copii.
