Actorul si regizorul Eugene Buică a pornit in documentarea video a relatiei disfunctionale dintre parintii sai cu gandul sa arate cat de mult a suferit cand era un copil nevazut si neauzit de ei. Cadru dupa cadru, insa, postura de victima a facut loc artistului, care a descoperit naturaletea parintilor sai in fata camerei, cat si talentul lor actoricesc nativ. Asa ca a decis ca filmul sa nu mai fie despre el, ci sa povesteasca despre natura umana, despre visul american si esecuri, despre cum doi oameni aflati intr-o relatie de cuplu pot trece de la iubire la resentimente. Filmarile s-au desfasurat pe parcursul a 24 de ani.
"Mi-am dorit ca filmul sa fie un omagiu. Mama era mandra cand era prezentata ca Mrs. Buica si cu toate ca nu este un nume al unui personaj de care lumea a mai auzit, personaj care sa fi influentat umanitatea in vreun fel, am simtit ca e momentul sa sarbatorim lupta unei persoane anonime, uitate, neimportante".
Eugene Buică s-a nascut in Bucuresti, iar la 10 ani s-a mutat cu fratele si parintii sai la New York. A absolvit University of Pennsylvania, apoi a studiat la The Neighborhood Playhouse, in New York, unde l-a avut ca profesor de actorie pe Sanford Meisner. A jucat in peste 50 de spectacole de teatru (The Sound of Music pe Broadway, Coriolanus la McCarter Theater din Princeton), filme (Glass Necktie, The Group, Merchants of Venus, Jolt), seriale de televiziune (ER, Days of our lives) si reclame. Tot in America, a avut o scoala de actorie si a lucrat in publicitate.
In continuare, povestim cu Eugene Buică despre documentarul Mrs. Buică, care va avea premiera in cinematografele romanesti pe 8 decembrie.
De la teama de a arata „Mrs. Buică” oamenilor, la detasare de rezultat
M-am mai calmat putin, adica m-am detasat putin de ce este acolo, pe ecran. Da, sunt ai mei, dar sunt ai mei intr-un film care spune o poveste destul de captivanta. In afara de asta, m-a ajutat si faptul ca au fost cateva clip-uri pe social media sau la TV si acuma vad ca publicul nu reactioneaza neaparat la situatia/viata mea personala din familie, fiindca ei nu ma cunosc, ei reactioneaza la niste momente dramatice/comice care ii fac sa simta ceva. Filmul are un merit care este complet detasat de povestea mea. Clar, am stiut tot timpul ca va exista ca ceva in afara mea, dar a fost foarte greu sa las filmul sa traiasca fara sa fiu asa atasat.
Momentul in care care v-ati gandit la un film despre parintii dvs.
La inceput filmul a fost mai mult un scut si o serie de probe pentru arsenalul meu de victima. “Uite cum au fost ai mei, sau ce-am suferit eu, si cat de greu mi-a fost sa fac ceva cu viata mea”. Adica cum se spune in engleza, ME, ME, ME. Deci preocuparea mea era sa ma descoper pe mine si sa justific auto-victimizarea ca sa nu fac nimic cu viata mea. Eram intr-o anumita faza a vietii si traiam inconjurat de niste idei si oameni in Los Angeles pe vremea aceea, adica 1997, care promovau aceasta auto-victimizare. Inca se intampla asta, si acolo, si aici. Insa acuma abordarea mea cu trecutul este: uncover, discover, discard.
Motivatia. De ce ati vrut sa aratati dinamica lor de cuplu pe ecrane
Cum am spus inainte, initial motivatia a fost sa alcatuiesc o serie de probe impotriva lor. Alt motiv din care am decis sa-l fac este ca pur si simplu din punct de vedere dramatic NU AM VAZUT oameni sau actori pe ecran sau pe scena, care sunt mai autentici, mai liberi, si mai impulsivi. In afara de asta, acesti oameni traiesc, cum spuneti, in divergente care sunt mereu prezente, deci daca asta nu este definitia Aristoteliana a dramei, nu stiu ce ar fi... Deci, cum sa NU fac filmul asta?
Pentru mine nu este un film crud, ci sunt momente cu limbaj vulgar si chiar jignitor pentru unii spectatori. Dar fara confilict nu exista drama, toti am vazut filme si piese si documentare care sunt lipsite de conflict, si, hai sa fim sinceri, ne cam ia somnul si poate aplaudam din politete, dar pentru mine, la varsta mea, e din ce in ce mai greu sa ma mint ca ceva ma atinge la suflet cand nu este cazul.
Deci nu sunt interesat sa fiu cuminte si sa fac proiecte cuminti de care nu imi e frica si care nu supara pe nimeni, si sunt acceptate de toata lumea fiindca bifeaza tot ce este corect si bun si nobil in noi cand mergem la biserica de Paste. Daca vrea cineva sa vada un film despre etichete la curtea regala, ceremonia ceaiului si a biscuitilor, e clar ca „Mrs. Buica” nu e pentru ei. Sau... poate ca ar putea fi, fiindca pina la urma vorbim aici de ceva mai presus de felul de a ne exprima, vorbim de experienta umana. Cum a spus Terence, „Nothing about the human experience is alien to me.” Si asta duce direct la rolul artei in viata noastra, dar asta e o cu totul alta discutie.
Ati stiut ca va fi un documentar de public larg de la inceput?
Am stiut ca filmez si va fi ceva care va fi vazut de un oarecare public. Daca la momentul acela ma gandeam ca publicul vor fi copiii mei, pe care inca nu i-am facut, sau eu cu terapeul meu, sau 2500 de oameni la Sala Palatului, nu pot sa spun.
Si acuma sa fiu sincer, cam am o problema cu divizia asta intre documentare si filme de fictiune. Se presupune ca unul este un adevar cat se poate de obiectiv, si celalalt niste inchipuiri. Singurul adevar este ca momentul in care ai dat drumul la camera si oameni sunt filmati, nu mai este un document al momentului – orice faci, este o performanta, si cand ne uitam la cinema la acest documentar ideal, vom avem niste asteptari FIINDCA NU NE INTERESEAZA REALITATEA, asa cum este. Ca si la reality TV, ce este REAL acolo? Singurul fel de documentar care intr-adevar ar documenta ceva fara parerea sau influenta nimanui, ar fi sa pun eu pe geam o camera si sa filmez cum trec masinile prin fata casei mele pentru 90 de minute. Pe urma as lua brutul si l-as pune pe ecran EXACT asa cum este, si as astepta sa-mi vina premiile pentru cel mai sincer si autentic documentar facut vreodata.
Reactia parintilor cand au aflat ca-i veti filma
Parintii au fost extrem de incantati sa fie filmati. Erau asa de confortabili in fata camerei si le placea atat de mult filmarea, ca dupa cateva ore au uitat de camera, iar camera devenise o parte normala din mine, din punctul lor de vedere. Cu toate astea, ei au continuat sa ia in considerare care este cadrul, unde sa mearga, cand sa vorbeasca etc., si asta fara nici un antrenament de actorie.
Si da, in timpul fimarii erau foarte entuziazmati de ideea ca povestea lor NU VA MURI CU EI. Sunt momente, chiar in film, cand ambii se adreseaza viitorul lor public, foarte constienti ca filmul va fi cand ei nu mai sunt.
As fi vrut foarte mult sa-i am linga mine la proiectii, si sa raspunda si ei la Q&A, sa impartaseasca publicului punctul lor de vedere.
Alegerea titlului filmului
Am avut mai multe nume, dar pina la urma povestea esta a doamnei Buica. Ea este personajul care se schimba cel mai mult si stam cu ea pina la sfarsit. Domnul Buica este un mister care ramine un mister.
Apoi mi-am dorit ca filmul sa fie un omagiu. Mama era mandra cand era prezentata ca Mrs. Buica si cu toate ca nu este un nume al unui personaj de care lumea a mai auzit, personaj care sa fi influentat umanitatea in vreun fel, am simtit ca e momentul sa sarbatorim lupta unei persoane anonime, uitate, neimportante.
Schimbarea personala, pe parcursul celor 24 de ani ai procesului de creatie a filmului
M-am schimbat si nu m-am schimbat. Eram obsedat de mine si inca sunt, numai ca acuma nu ma mai iau asa de in serios. Nici nu mai am nevoie de aprobare asa de mult, si, de multe ori, pot sa ma port si sa comunic cu o compasiune care nu mai vine din nevoia de a fi placut.
Orele filmate. Decizia ce ramane si ce nu
Am vreo 150 de ore de brut si nu a fost usor sa decid ce ramine si ce nu. Pina la urma am gasit firul povestii si criterii pentru fiecare moment „bun” sau „interesant”. Deci daca ceva nu avansa, personajul sau povestea, acel ceva a fost taiat, „kill your babies”, se spune. De exemplu, am taiat aproape 100% din brutul care avea de a face cu viata mea pe parcursul timpului, cum am fost afectat de ei, ce am ales sa fac cu viata etc. Erau lucruri interesante, dar NU ESTE POVESTEA MEA. Aveam unele lucruri in montaj care au ramas multa vreme acolo si care aveau strict legatura cu nevoia mea de a convinge publicul ca eu nu sunt ca parintii mei si ca am facut lucruri importante in viata si am ajuns cineva. Dar toata abordarea asta era o minciuna, cautam aprobarea publicului, dar pentru mine. Nu pentru film.
Cu ce vreti sa ramana oamenii, dupa ce vad acest film
Ar fi bine daca oamenii ar ramine cu ce vreau eu sa ramina, dar nu prea pot sa aleg asta. Speranta mea este redusa la a dori efectul fiecarui film bun sau piesa de teatru buna. Ca publicul sa simta ceva, sa rada, sa planga, sa se gandeasca putin mai adinc, sa vada ceva din viata lor propie din alta perspectiva si sa tina minte aceasta experienta.
Inapoi in timp. Alegerea actoriei
Am vrut sa fiu actor fiindca am vrut sa fiu vazut si auzit mai mult decat o persoana obisnuita. Stima mea de sine, „selfesteem”, nu prea exista, eu tot cautam „other esteem”, stima de la altii. Si in afara de asta, ma simteam bine pe scena, ma simteam acasa. Si sa am publicul complet atent la tot ce fac si sa pot sa-i influentez cumva, era ca un drog. Acum actoria nu prea are de a face cu ce am descris eu mai sus. Dar asta a fost atractia initiala.
Trairea visului american
Visul american de obicei are de-a face cu banii, fiindca nu pot sa imi imaginez o definitie a „visului american” implinit cu contul din banca gol. Eu, cu toate ca nu am visat niciodata la bani, s-a intimplat sa fac bani fiindca am fost devotat calitatii muncii mele. Daca vorbim de actorie, da, actoria m-a expus la o lume pe care nu as fi cunoscut-o altfel, dar pasiunea mea pentru arta actoriei si diverse metode de actorie, pina cand am creat metoda mea proprie, mi-au adus cel mai mare succes financiar, sau imlinirea visului American, pe parcursul celor 46 de ani traiti in America.
Industria americana de film
Industria americana de film este o afacere bazata pe succesul produsului, ca toate afacerile care continua sa supravietuiasca.
Adica este o parte din economia pietii libere. Ai facut ceva care le place oamenilor si ei PLATESC ca sa vada chestia asta, mai faci inca o chestie anul viitor. De ce? Fiindca acolo banii sunt privati, guvernul nu finanteaza filme, ei nu sunt in showbusiness, n-au nici o treaba.
Industria romaneasca de film
Pentru mine, industria filmului romanesc pare ca de-abia a inceput sa functioneze ca o industrie (din perspectiva de a depinde de piața liberă). Pina mai recent se faceau filme doar pentru cunoscatori, pentru elita, și era o rusine sa faci un film commercial (apreciat si de public) daca voiai sa fii considerat un artist serios.
Asa ca erai platit si mai faceai inca un film și la anul fiindca succesul de Box office nu era prea important atita timp cât filmul circula si era premiat de festivaluri. Și astea erau filmele sprijinite de guvern - arta cinemateca exista ca un domeniu exclusiv, cu toate ca era plătită din impoziturile tuturor. Acuma vad ca lucrurile se schimba foarte rapid. Este OK sa faci un film care are succes la cinema și chiar vad ca exista din ce in ce mai multa finanțare privata. Si pare ca și guvernul s-a prins ca poate face un profit la investitiile facute.
Ce urmeaza in Romania
Urmeaza sa ma odihnesc si sa dorm vreo 24 de ore dintr-un foc. Pe urma sa ma intreb iarasi ce este important pentru mine in acel moment si sa aleg raspunsul care ma sperie cel mai mult, iar apoi sa trec la actiune.
