A campat în corturi, refugii și hamace, iar înainte de filmare, a petrecut o lună la sală, pe pereți de cățărat. Pentru a spune povestea personajelor care i se încredințează, Dragoș Olaru învață mereu lucruri noi. Conduce tractoare, urcă pe munți, își regândește limitele. Actoria înseamnă tensiune, adrenalină, emoții puternice, și, mai ales, șansa de a lăsa ceva în urmă, spune el.
”Castelul Crăiței”, cel mai recent film în care joacă, a fost filmat în mijlocul naturii, în Piatra Craiului, și va fi lansat în cinematografe pe 24 noiembrie. Regizat de Liviu Mărghidan, lungmetrajul spune povestea a doi fraţi care locuiesc în ţări diferite după divorţul părinţilor și care se reunesc într-o excursie pe munte.
”Iubesc momentul în care primesc tot script-ul! Îl citesc în secunda următoare. Este un moment foarte special pentru mine. Până la urmă ți se încredințează o poveste care nu e ta, dar pe care trebuie să o faci să fie a ta prin meseria pe care ți-ai ales-o”, spune Dragoș.
Despre provocările filmărilor pe munte și personajul lui din ”Castelul Crăiței”, povestește mai mult Dragoș Olaru în rândurile următoare.
Scurtă istorie personală și artistică
Sunt un bucureștean get- beget și pe deasupra și mândru că m- am născut și am crescut în București, Aici am terminat prima mea facultate, de jurnalism si filosofie, aici am început, în anii 2000 să fac radio, carieră pe care o continui și azi, zic eu, la cel mai bun radio din România, Radio Guerrilla, și tot aici, în 2010, am fost admis la UNATC.
Actoria m-a pasionat dintotdeauna fără să știu că e o pasiune. O vedeam mereu ca pe un hobby. Până într-o vară când mi- am zis că dacă nu mă duc să încerc, o să regret pentru totdeauna. Aveam deja 30 de ani, dar, din fericire, asta nu m-a oprit. Și tot din fericire, au fost oameni care au văzut ceva în mine și care mi-au dat o șansă. Iar eu am pus mâna pe această șansă. Era și păcat să nu fac asta, mai ales că aveam să fiu la clasa domnnului profesor Adrian Titieni și aveam să fiu mentorat de profesori extrordinari - Mircea Gheorghiu, Mihai Brătilă, Andrea Vulpe, Marela Jugănaru sau Florin Grigoraș, ca să nu mai zic de Adrian Titieni. Lor le mulțumesc pentru introducerea în viața de actor.
Și pentru că tot am ajuns aici, viața de actor pentru mine… e așa cum mă așteptam să fie: frumoasă și intensă. Nu cred că aș schimba-o pentru nimic în lume. Îți oferă bucurie, tensiune, adrenalină, emoții puternice, prietenie, libertate, puls, șansa de a încerca să lași ceva în urma ta. Cred că merită prețuită.
Proiecte în 2023
A fost un an mai liniștit, dar face parte din joc. Acum pe final de an s-a mai aglomerat. Au venit niste zile de filmare la un tânăr regizor care va debuta, cel mai probabil anul viitor, cu lungmetrajul său, o scurtă participare la un pilot pentru o platformă de streaming… e în regulă. Cred că toate fac parte dintr-un plan la care avem acces și pe care îl înțelegem doar în momentul în care trăim ceea ce ne-a fost dat să trăim.
Cum ai ajuns să joci în Castelul Crăiței
În urma unui casting. Care cred că a fost și destul de lung. Nu îmi mai amintesc foarte bine. Din 2019 până azi sunt ceva zile. Lucrasem deja cu Liviu (în calitate de producător) la Pororca, regizat de Costantin Popescu, unde am avut o apariție scurtă, și mai lucrasem și la Grindul Șacalilor, semnat de Nap Toader, unde am avut un rol secundar. A fost o mare bucurie pentru mine când m-a sunat să-mi spună că m-a ales pentru Castelul Crăiței. Ulterior am mai făcut împreună alte câteva scurtmetraje Istoria continuă, sper că va dura ceva.
Prima reacție când ai citit scenariul
Iubesc momentul în care primesc tot script-ul! Îl citesc în secunda următoare. Este un moment foarte special pentru mine. Până la urmă ți se încredințează o poveste care nu e ta, dar pe care trebuie să o faci să fie a ta prin meseria pe care ți-ai ales-o. Așa că o primă reacție este una care se derulează în imagini pentru mine. O auto-proiecție în povestea dată, în care dau textului scris un prim sens. Urmează apoi lucrul cu regizorul prin care se nuanțează acea poveste.
Personajul tău din film
Caracterul pe care îl joc se numește Petru. Poate fi oricare dintre noi. Și ca oricare om, este o sumă a calităților și defectelor pe care le are. Este un om normal care încearcă. Încearcă să-și țină aproape lucrurile importante pentru el, in cazul de față familia. Dacă reușește sau nu, rămâne de văzut, la propriu.
Recunoașterea în Petru a fost relativ ușoară. Așa cum spuneam, poate fi oricare dintre noi. Asta nu înseamnă că Petru nu este particular. Este unic prin faptul că eu sunt unic. Pregătirea a ținut mai mult de relația pe care trebuia să o creez cu ceilalți. În plus, pregătirea a ținut și de partea care cerea sa învățăm escaladă. Așa că înainte de filmare, am petrecut o lună, poate chiar mai mult, la sală, pe pereți de cățărat.
Experiența filmărilor
Cuvântul care îmi vine în minte apropos de experiență este „extraordinară”. Mai ales că în perioada filmărilor, vara anului 2020, eram în plină pandemie. O lună de stat în aer liber, la munte, departe de Covid, nici nu putea fi altfel. Cât privește colaborarea cu Liviu, ea a fost de asemenea extraordinară. Liviu are darul de a te scoate din urban și de a te pune în condiții cu care nu ai de-a face în mod obișnuit. Datorită lui am învățat, pentru Castelul Crăiței, să fiu alpinist, în alt film am învățat să conduc un tractor, de exemplu, lucruri pe care altfel nu le-aș face, în mod curent. În concluzie, este o colaborare pe care aș repeta-o oricând.
Provocările au ținut de regimul de filmare. Fiind o producție care în mare parte se petrece pe munte, cerea condiție și prezență fizică intensă. Ne trezeam foarte devreme, ne luam bagajul în spate și porneam să urcăm. Câte două-trei ore, dacă nu mai mult. După care filmam până pica lumina, plus unele filmări de noapte. Și, credeți-mă, nu e chiar ușor să filmezi noaptea în creierii munților. Și nici să tragi dublă după dublă pe munte. Dar cu cât este mai greu, cu atât este mai frumos. Campam în corturi, refugii, hamace, dar fără să simțim vreo clipă disconfort. Au fost o sumedenie de întâmplări amuzante, dar pentru ele trebuia să fii acolo, cum se spune.
Ce ai simțit când ai văzut filmul prima dată
Am simțit că este un film cald și onest. Și asta mă bucură foarte tare. Pentru mine înseamnă că este un film făcut cu suflet de fiecare dintre noi, un film atât de prietenos că îți vine să stai cu el la un pahar de vin la povești.
