Plănuiam interviul cu Ana Turos de prin primăvara trecută, mi-a atras atenția faptul că juca într-o piesă pentru un teatru aflat în Pipera, în clădire de corporatiști. Dar lumea care vine la teatrul Apropo ia mai degrabă metroul din alte părți, pentru că după job îți vine să mergi spre casă, spune Ana. Apropo, pe 15 decembrie, puteți merge să vedeți 404 LOVE, fiind ultima reprezentație din an. Când nu e pe scenă, ea se ocupă de hârțogăraie, fiind și coordonator de proiecte culturale, iar momentan așteaptă rezultatele AFCN pentru planuri mai concrete.
”Afară erai mereu încurajat, se sublinia ce faci bine și ți se spunea cum poți să îmbunătățești. În România, din experiența mea de la facultate, strategia era clasicul ”te distrugem în primii ani ca să te reclădim în ultimul”, spune Ana.
Ceva inedit pentru o actriță de teatru, mai ales cu un master de acting la Londra, e și faptul că a jucat la sate, în spații cât se poate de neconvenționale sau cel puțin, fără fotolii moi. Cu cei de la Cultură’n Șură, dar și cu trupa Plai. Multe castinguri pentru actrițe de peste 35 nu sunt, de aceea Ana și-ar dori un rol în care să se miște cât mai mult, atât cât o mai țin genunchii. Și să apară în filme.
Background-ul tău artistic
Sunt actriță și uneori scriu texte de teatru, alteori coordonez proiecte artistice de tot felul. Am terminat facultatea de actorie din cadrul universității Spiru Haret iar în paralel am fost colaboratoare a teatrului Masca. Am fost plecată un an la Londra, unde am urmat masteratul la East 15 Acting School.
M-am întors în țară și n-aveam alt plan decât că îmi doream să joc. Mă uit în spate și îmi dau seama că am făcut asta în contexte atât de diverse și de neașteptate, mai spectaculoase decât orice din imaginația mea. Momente definitorii? Au fost multe spectacole și întâlniri, dar cel mai mult a contat când am început să accept că traiectoria mea nu e deloc o linie dreaptă. Și în același timp, că tot ce fac se adună undeva.
Credit foto: Gabriel Pripon
Ce înseamnă să fii actriță independentă în 2023
Să fii actriță independentă înseamnă nesiguranță și libertate. Nu sunt angajată și nu mă obligă nimeni să joc în spectacole care nu mă interesează, dar nici nu curge leafa până când, mai devreme sau mai târziu, intru într-un spectacol nou. Și dacă tot m-ai întrebat ce înseamnă să fii actriță independentă și nu actor: concurența e mai mare, rolurile sunt mai puține și deseori mai puțin ofertante. Și sunt foarte puține castingurile în teatru pentru actori (de orice gen) de peste 35 de ani.
Așa că faptul că am început să inițiez sau să coordonez proiecte a venit ca o necesitate. Cu timpul mi-am dat seama că e bine să existe o demarcație între partea artistică și cea administrativă, așa că încerc pe cât posibil ca atunci când trebuie să adun oferte de preț și facturi să nu fiu și prinsă cu marea creație.
Cât de mult și-a pus amprenta școala asupra ceea ce faci
Nu știu dacă aș fi ajuns să scriu un text pe care să-l și joc, dacă nu era școala de la Londra. Și-așa mi-a luat enorm de mult până am făcut-o, dar am făcut-o!
Diferența principală dintre cele două școli a fost modul în care ni se dădea feedback. Afară erai mereu încurajat, se sublinia ce faci bine și ți se spunea cum poți să îmbunătățești.
În România, din experiența mea de la facultate, strategia era clasicul ”te distrugem în primii ani ca să te reclădim în ultimul”. Se scoteau în evidență mai ales greșelile - deși eu cred că ideal ar fi ca în școală să fii liber să greșești, sau mai bine zis, să știi că e un domeniu în care nu există cuvântul ”greșit”. Sigur, existau excepții, dar erau excepții. Sistemul ăsta te călește, te provoacă sau te face mai ambițios (sau încrâncenat?), dar îți poate și distruge încrederea în tine. Partea bună e că ni se spunea cât de important e să rămânem uniți când ieșim din școală.
Scrisul
Secretul principal e că mi-e greu. Glumesc, ăsta nu e un secret. Procesul de scriere e unul solitar și asta mi se pare partea cea mai dificilă. Asta și faptul că încă învăț să îmi creez spațiu și timp doar ca să scriu. Și mă lupt cu dusul lucrurilor până la capăt.
Cât despre teatrul de la Tg Mureș, am văzut puține spectacole acolo, pentru că masterul s-a desfășurat în regim hibrid, online și offline, iar când ne întâlneam fizic aveam de obicei două sau trei zile pline. Am terminat masterul anul trecut și mi-e dor de întâlnirile noastre. Alina Nelega și Elise Wilk au creat un mediu sigur în care să putem dezbate pe baza a ceea ce scriem și să ne dăm feedback. Am învățat enorm și citind textele colegilor, încercând să-mi dau seama ce funcționează și ce nu, și de ce.
Cum ții publicul atent
Faci spectacole mai scurte. Glumesc pe jumătate, adevărul e că spectacolele de trei- patru ore cam sperie publicul. Deși am fost recent la unele care țineau atât și durata n-a fost o problemă pentru că m-au prins.
Un spectacol e bun când te face să-ți dai seama că iei parte la ceva irepetabil. Pentru că teatrul până la urmă e și o celebrare a prezentului- prețios tocmai pentru că e efemer.
E o întâlnire. E un schimb de energie, dacă vrei. Fără să fiu mistică, un spectacol bun crează o legătură între toți cei prezenți: actorii sunt conectați între ei, între spectatori se crează un tip de complicitate și între cele două tabere se naște o comunicare.
Credit foto: Claudiu Popescu
Ce s-a schimbat în teatru
Există mai mult interes pentru a monta dramaturgie contemporană și implicit temele abordate au legătură cu societatea în care trăim. Asistăm și la o schimbare de generații și poate și de mentalități - zic poate, pentru că tinerețea în sine nu reprezintă un atu. În ultimii ani s-au schimbat conducerile mai multor teatre din București, iar managerii sunt regizori de 35- 40 și ceva de ani. Anul trecut a adus în prim plan o discuție necesară despre abuzurile din școlile de teatru și despre nevoia de a pune limite în procesul de lucru. Așa că nu cred că a fost o întâmplare că în ediția de anul acesta a FNT-ului am văzut atâtea spectacole care vorbesc despre sănătate mintală, despre statutul femeilor sau a minorităților din România și despre rolul formator al teatrului.
La nivel internațional mi se pare că se remarcă o filtrare a realităților politice prin prisma experiențelor personale, spectacole cu caracter autobiografic sau care pornesc de la experiențele performerilor. Mi se pare relevant ce afirma Thomas Ostermeier invitat fiind la X-fest, în cadrul discuției de la Teatrul Excelsior: că nu caută să facă spectacole politice per se, caută să spună o poveste, care da, vorbește și despre xenofobie, homofobie sau rasism, însă fără să îți spună cum să gândești. Și că involuntar creează ceva mai politic decât orice spectacol militant.
Lucruri bune
Bucureștiul are clar numărul cel mai mare de teatre, atât de stat, cât și independente. Mi-e greu să vorbesc despre orașele cele mai axate pe teatru, însă într-un top cu totul și cu totul subiectiv o să amintesc câteva trupe: Reactorul din Cluj, companie independentă care se află la a zecea stagiune, și două teatre de stat care au devenit din ce în ce mai relevante în ultimii ani și datorită managementului: Teatrul Andrei Mureșanu din Sfântu Gheorghe și Teatrul de Stat Constanța.
Genul de rol preferat
Îmi plac personajele care acționează, care nu sunt unidimensionale și cărora pot să le descopăr paradoxurile. Ca să dau un exemplu concret, îmi place foarte mult rolul pe care îl am în Acasă, spectacolul în regia Adinei Lazăr după textul Alexandrei Felseghi. Mary e mătușa cool, o persoană „de lume” căreia nu-i pasă de gura lumii, dar pe care o roade dezaprobarea nepoatelor ei, care se declară emancipată, acceptând în același timp statutul de femeie întreținută. Sub o aparentă și declarată stabilitate ascunde un continuu tumult, chestionând subconștient deciziile pe care le-a luat de-a lungul vieții.
Se întâmplă rar, dar mereu îmi doresc să joc roluri care sunt foarte departe de cum sunt eu în viața de zi cu zi. Mi-ar plăcea ceva rece și conținut. Ar fi foarte provocator și ar trebui un regizor cu multă răbdare. Mi-ar plăcea să mai fac ceva pe mișcare cât încă mă mai țin genunchii. Și îmi doresc mult să ajung să fac film.
Credit foto: Ovidiu Moisin
Apropo, unteatru, proiecte recente
Stai că sunt multe. Să le luăm pe rând.
Spectacolul 404 LOVE e o adaptare după La Ronde pe care am realizat-o în 2020 împreună cu partenerul meu de scenă, Teodor Ghiță, alături de Ileana Zirra (scenografie), Eliza Lupu (proiecții video) și Marin Grigore (sound design). S-a născut un spectacol despre nevoia de intimitate și despre relații în Bucureștiul zilelor noastre. Spectatorii ne-au tot spus că empatizează cu situațiile și că sunt surprinși când recunosc în personaje frânturi din oamenii din viața lor. Poate și de asta e în continuare unul dintre cele mai bine vândute spectacole din repertoriul Teatrului Apropo. Cât despre clădirile corporate din zonă, lumea abia așteaptă să plece acasă după muncă, așa că spectatorii noștri vin de obicei din alte părți ale orașului. Dar se ajunge ușor în Pipera cu metroul.
Clara și timpul liber e un one-woman show pentru copii creat de mine, cu sprijinul celei mai bune echipe din lume: Valentina Zaharia (voce), Alex Lungu (ilustrație muzicală și suport tehnic) și Ana Maria Hariton (scenografie). E despre cât de ocupați sunt copiii în ziua de azi și despre cum pompăm în ei activități extra-școlare. În momentul de față spectacolul e găzduit de unteatru de copii, dar m-am plimbat mult cu el la diverse festivaluri prin țară și prin afară și am luat premiul special al juriului în cadrul Bucharest Fringe 2021. Anul trecut l-am jucat în engleză la Londra și la Reykjavik și la Gothenburg în suedeză.
Vara asta am repetat la Zalău pentru Acasă, un spectacol produs de asociația ProTeatru, alături de o echipă de actori tineri și talentați. Am ținut un workshop pentru cei mici la Târgu Lăpuș la asociația Substejar, un proiect extrem de ambițios și valoros pentru copiii din comunitate. Am fost în turneu prin sate cu cei de la Cultură’n Șură, așa cum obișnuiesc de câțiva ani. Am participat la un workshop susținut de Ioana Flora care a avut ca punct de plecare romanul Un veac de singurătate.
Săptămâna s-a finalizat cu câteva reprezentații la Arome 22, iar proiectul va fi continuat anul viitor. Și am mai participat la o rezidență la Tabacka, un spațiu cultural din Kosice, Slovacia, unde am prezentat publicului o variantă intermediară a spectacolului pe care l-am început acolo.
Cum e să joci la sat
Primele mele experiențe de jucat la sate sunt legate de trupa Plai, într-adevăr. În perioada ianuarie- aprilie 2015 am jucat de luni până vineri, în fiecare săptămână, una, două sau trei reprezentații pe zi ale aceluiași spectacol pentru copii. Jucam în săli de sport, în case de cultură neîncălzite sau transformate în club, în școli cu WC în curte. Copiii erau încântați, dar noi eram epuizați.
Mai relevant mi se pare însă ce se întâmplă la Cultură’ n Șură, pentru că există un proces îndelungat de pregătire a fiecărei reprezentații: se merge pe teren în prealabil și se discută cu familia care urmează să găzduiască spectacolul în curtea lor. În ziua spectacolului tot satul se îmbracă cu hainele bune, gazdele ne așteaptă cu masa pusă sau cu ceaunul pe foc, ba deseori se lasă și cu o petrecere. Nu știu să aleg un singur moment mișto, dar, uite, îmi amintesc de ultima reprezentație din vara asta.
Cred că se strânseseră peste 200 de oameni, tocmai ieșisem din scenă în culise, adică mă ascundeam în vița de vie și molfăiam niște boabe acre de strugure. Se lăsa frigul, dar nu îl simțeam. De unde stăteam, auzeam lumea cum râde: copiii neastâmpărați, bătrânii satului, polițiștii și primarul, toți într-un glas. Spectacolul mergea bine și eu priveam cerul înstelat de august.
Credit foto: Spânu Ovidiu Cristian
Ce urmează
Urmează un spectacol lectură pe 18 noiembrie la Timișoara, la HEI. Textul se numește Roadtrip, e scris de Andreea Tănase și e o poveste despre trei prietene de 30 și ceva de anii. Pe 15 decembrie avem ultima reprezentație cu 404 LOVE din acest an la Teatrul Apropo. Și sper ca până la finalul anului să iasă audiobook-ul pe care l-am înregistrat după romanul În tăcerea nopții, de Dragoș C. Costache. E romanul lui de debut, un polițist cu accente fantasy plasat într-un interbelic fictiv, care mi-a plăcut la nebunie. Și e și un debut pentru mine, sunt la prima colaborare de acest gen.
De asemenea, m-am alăturat echipei administrative de la ProTeatru, asociație care suplinește lipsa unui teatru la Zalău, și lucrăm la programul pentru anul viitor. Sper că vom relua cât de curând reprezentațiile cu Acasă. În rest, în curând se anunță rezultatele de la AFCN și în funcție de asta o să-mi fac planuri mai concrete.
