[Book Talk] Ruxandra Burcescu: Îmi place să analizez oamenii, iar când construiesc un personaj, îi știu toată istoria, chiar dacă ea nu apare în carte

La momentul în care Ruxandra Burcescu răspunde acestui interviu, ea se află undeva prin Maramureș, unde lucrează la cel de-al doilea roman. Început undeva prin 2021. Încă nu are titlu, dar tocmai de aceea s-a retras trei săptămâni la țară, pentru a-și găsi inspirația. Este autoarea romanului Instabil, apărut la Humanitas, care sondează relațiile interumane, mai exact cele dintre frați, cu dedesubturile nespuse din fiecare.

”Scrisul nu e pentru mine o metodă de a înțelege viața – e un mod de a crea viață, de a forța ordine în arbitrar deși, culmea, ordinea în viața de zi cu zi nu e ceva care să mă caracterizeze”, spune Ruxandra.

Ruxandra are o relație specială cu frica. De avion, de urși sau de a-și vedea munca publicată. Dar poate toate acestea o ajută să prindă curaj în momentul decisiv, atunci când este nevoie să sară către publicul ei. Instabil a durat vreo doi ani până să vadă lumina tiparului, iar la asta a contribuit scriitorul Florin Iaru și Andreea Răsuceanu, coordonatoarea colecției.

Momente definitorii

Dacă e să privesc în urmă, m-aș duce mult în spate, pe când aveam vreo patru-cinci ani. Eram în parc cu mama și m-am cățărat pe o structură metalică în semicerc, nu știu dacă avea o denumire specifică. Te urcai pe o parte, în vârf era plat, apoi coborai pe partea cealaltă. Țin minte că mă uitam de sus la mama. Văzusem copiii mai mari că săreau și aș fi vrut și eu să sar, dar îmi era frică. Și mama mi-a zis să sar, că trebuie să am curaj. Că dacă nu sar atunci, n-o s-o fac niciodată. Așa că am sărit.

Eu am o relație foarte apropiată cu frica. Mi-e frică de câini, de urși, de avion, de înălțime, de întuneric, iar cel mai tare îmi e frică de eșec. Și de fiecare dată când ceva contează foarte mult pentru mine, am iar patru-cinci ani și sunt cățărată pe semicercul ăla și încerc să îmi găsesc curajul să sar. Așa a fost cu scrisul.

Am fost paralizată de frică atunci când am aplicat la programul Prima Carte, unde a început totul. Am câștigat una dintre burse și tot îmi tremurau mâinile la prima întâlnire de mentorat în care urma să primim feedback. Am urmat cele șase luni de mentorat și apoi încă un an în care am lucrat la roman și aproape că nu l-am trimis la editură. Era gata de vreo trei luni și am apăsat butonul de send cu o săptămână înainte să împlinesc treizeci și unu de ani, pentru că îmi dădusem acest deadline. La fix o săptămână după, de ziua mea, am primit răspuns de la Humanitas că vor să îl publice. Doi ani mai târziu se apropia termenul publicării și mie îmi era frică să-l scot în lume. Nu știu ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi fost Florin Iaru să îmi spună că e bun și să mă ajute cu editarea. Apoi, iarăși, cu Bursele Cărturești, am tras de mine să aplic și am aplicat în ultima zi a deadline-ului. Și acum, că am trecut de jumătatea celui de-al doilea roman la care lucrez, mi-e groază că o să-l termin și iar va trebui să găsesc curajul să sar.

Cel mai important de știut, cel puțin pentru mine, a fost că atunci când îți e cel mai frică, abia atunci faci ceea ce contează cel mai mult. Și atunci trebuie să-ți găsești resursele să sari. Poate că n-o să fiu niciodată relaxată în timpul unui zbor, poate că n-o să urc niciodată singură pe lângă vreo stână și poate că n-am să trag niciodată obloanele noaptea, dar e ok pentru că am să-mi păstrez resursele pentru când e nevoie să-mi înving teama de eșec.

Relația cu scrisul

Am început să scriu când aveam vreo opt-nouă ani și de atunci am tot scris. Exploram cu niște prietene un bloc pe jumătate construit când am dat peste un om, cel mai probabil un om al străzii care stătea acolo. Ne-am speriat de el și am fugit. Când am ajuns acasă, m-am închis în camera mea și am scris o poveste despre acel om și întâlnirea cu el. Cred ca a fost prima dată când am scris o poveste, până atunci toate narațiunile mele erau în formă orală. Mi le spuneam când mergeam pe stradă, mi le spuneam când mă plictiseam la ore, mi le spuneam noaptea când trebuia să sting lumina și să mă culc, iar mie nu îmi era somn.

Nevoia de a aduce narațiunea în viața mea a rămas aceeași și poate că, într-o măsură, ea vine din pasiunea pentru istoria contrafactuală. Am scris acea primă povestire pornind de la un eveniment din viața mea și ducându-l într-o altă zonă. Ce ar fi fost dacă acel om ar fi alergat după noi? Ce ar fi fost dacă ne-ar fi prins? M-am depărtat de propria biografie încă de la acea primă povestire și, pe măsură ce am tot scris, am început să mă îndepărtez și mai mult. Pornesc de la o întâmplare pe care o trăiesc sau care îmi e povestită și de acolo construiesc o întreagă istorie alternativă a protagoniștilor.

Simt, efectiv, nevoia să ordonez viața într-o logică a narațiunii. Pentru că viața nu urmează această logică, pentru că arbitrarul e o parte constantă a vieții, simt nevoia să o așez eu pe făgaș. Cehov spune că dacă în actul întâi apare un pistol, atunci cineva trebuie să fie împușcat în ultimul act. Iar asta e o logică narativă pe care viața nu o are, apar pistoale și nimeni nu trage cu ele, se întâmplă lucruri din senin, lucruri ale căror semințe nu au fost plantate atent printre rânduri. Iar nevoia mea de a găsi această logică e atât de mare încât uneori privesc viața de undeva de sus încercând să anticipez ce urmează pornind de la semnele care apar într-o logică narativă. Și pentru că nu pot, scriu și oblig eu evenimentele să se întâmple și să se muleze pe o structură epică. Scrisul nu e pentru mine o metodă de a înțelege viața – e un mod de a crea viață, de a forța ordine în arbitrar deși, culmea, ordinea în viața de zi cu zi nu e ceva care să mă caracterizeze.

Credit foto: Cristian Crisbașan

Când te-ai gândit prima dată la Instabil

Instabil s-a conturat din mai multe povești și a existat un declic la un moment dat, când mi-am dat seama că toate poveștile converg către aceeași idee. M-au interesat foarte tare poveștile bunicii mele despre relația stranie pe care a avut-o soacra ei (străbunica mea) cu unul dintre copii, care s-a și sinucis când era foarte tânăr. Până să se mute cu bunicul la casa lor, trăiau în aceeași casă cu socrii și cu frații bunicului meu și ea a fost aceea care și-a găsit cumnatul spânzurat în pod.

Tema centrală a venit dintr-un interes foarte profund pentru relațiile dintre frați. Poate că aici tot bunică-mea a fost motorul, pentru că în copilărie mă certam foarte des cu sor-mea. Iar bunică-mea se supăra pe mine și îmi tot zicea că trebuie să mă înțeleg bine cu sor-mea, că doar frații se ajută la greu și alte treburi din astea. Și îmi dădea mereu exemplu relația pe care o avea ea cu sora ei.

A fost nevoie să treacă mulți ani ca să înțeleg că acea relație era departe de a fi perfectă și că, poate, certurile mele cu Iulia erau mai oneste. Iar când am înțeles că în spatele autonarațiunilor pe care le spunem despre relațiile cu cei apropiați există adevărurile de sub preș, am început să caut în alte familii acea fraternitate ideală. Și n-am găsit-o. Aproape întotdeauna am găsit acolo frustrări ascunse, răbufniri mocnite, reproșuri nespuse. Și mi-am dat seama că vreau să spun o poveste care să pornească de la rolul modelator pe care Dumnezeu, în calitatea de părinte, îl are în relația dintre Cain și Abel. Pentru că, deși agnostică fiind, m-au fascinat mereu narațiunile religioase, ele sunt meditații asupra naturii umane mai degrabă decât povești despre zei și forțe supreme. Iar apoi toate elementele astea au făcut clic atunci când am dat peste un articol despre sindromul geamănului dispărut și am știut ce formă va lua povestea.

Cât de greu s-a lăsat scrisă cartea

Cam doi ani mi-a luat să scriu Instabil. Am lăsat-o la dospit o vreme iar apoi, cu vreo șase luni înainte de publicare, am reluat-o și am editat-o cu ajutorul lui Florin Iaru și, ulterior, urmând și sugestiile Andreei Răsuceanu, coordonatoarea colecției.

Nu am avut un personaj care să-mi pună dificultăți, personajele sunt punctul meu forte. Îmi place să analizez oamenii, iar când construiesc un personaj, îi știu toată istoria, chiar dacă ea nu apare în carte. Mă gândesc la el constant, mă întreb ce ar face în situații prin care trec eu, vorbesc cu el, devine o prezență în viața mea. N-am avut prieteni imaginari în copilărie, dar am o droaie acum :)

În schimb, un punct nevralgic l-am avut cu finalul. Știam ce vreau să spun, știam punctele prin care voiam să treacă povestea, știam, în mare, acțiunea determinantă din fiecare capitol, dar cu finalul eram nehotărâtă. M-am gândit că o să apară el pe parcurs, ceea ce fac și acum cu al doilea roman, unde știu totul, mai puțin finalul. Însă nu a apărut și mai aveam cam o lună până să plece cartea la tipar. Așa că mi-am luat liber câteva zile, am ajuns pe undeva pe lângă Buzău la o pensiune care era chiar în pădure și am stat acolo să scriu. În prima zi am tras de mine să urc un deal din spatele pensiunii și era destul de abrupt, dar mi-am spus că dacă reușesc să îl urc, am să găsesc și finalul. Iar când am ajuns în vârf și am văzut toată valea, am simțit o euforie, o eliberare. Nu mi-a venit atunci ideea salvatoare, dar a fost suficient acest joc pe care l-am făcut cu mine ca să îmi dea încredere. Până am plecat de acolo am avut finalul.

Tabieturi de scris

Chiar acum sunt undeva prin Maramureș, în Baia Sprie mai exact, unde am închiriat o căsuță pentru trei săptămâni ca să mă pot concentra la scris. În mod normal, scriu dimineața, dar asta pentru că dimineața am acele două, trei ore înainte de job. Nu reușesc să scriu zilnic dar încerc să scriu măcar în trei zile dintr-o săptămână.

Însă uneori simt nevoia să fug, să mă rup de oraș și atunci reușesc să scriu zilnic. Chiar dacă tot am de lucru la job, simplul fapt că sunt undeva într-un sat îmi dă mai mult spor. Cred că, până la urmă, nu prea sunt o fată de oraș.

Credit foto: Cristian Crisbașan

Cum a fost procesul publicării cărții

Am fost norocoasă că editura mi-a dat un răspuns atât de rapid. Știam că durează, mă pregătisem să aștept câteva luni și nu a fost nevoie, răspunsul a venit după o săptămână. Pentru ce nu eram pregătită a fost așteptarea de doi ani după ce am primit răspunsul pozitiv. Dar a fost contextul cu pandemia în 2020 și activitatea editorială a avut de suferit atunci.

Publicarea a venit în 2022 abia, dar, privind în urmă, cred că și ăsta a fost un noroc. Am avut timp să editez, să îmi pun întrebări, să privesc acest roman cu un ochi critic la un timp după ce îl scrisesem și mă îndepărtasem de el. De fapt, la momentul publicării, deja începusem să lucrez de câteva luni la romanul la care lucrez acum.

A fost ciudat pentru mine când a ieșit cartea în lume. A fost un amalgam de sentimente care a sfârșit într-o mică depresie post-publicare. La momentul respectiv nu știam că e ceva relativ comun și mă întrebam ce e în neregulă cu mine. Pe urmă am citit un studiu care spunea că mulți autori devin deprimați după debut, am și alți prieteni scriitori care au trecut prin asta. Euforia publicării a venit la câteva luni după ce cartea era deja pe piață, când am fost nominalizată la Premiile Sofia Nădejde și, ulterior, la Premiile Observator Cultural. Atunci mi-am dat voie să cred că am scris o carte bună, atunci m-a părăsit un pic (nu de tot) sindromul impostorului.

Ce urmează

Urmează romanul doi. Nu am încă un titlu pentru el, sper să nu rămână ăsta titlul :) Am început să lucrez la el în toamna lui 2021, înainte ca Instabil să fie publicat. Am câștigat una dintre Bursele Cărturești pentru acest roman, am beneficiat de rezidența la Țibănești în vara lui 2022, apoi a trebuit să îi pun pauză ca să lucrez la povestirile pentru Antologia Kiwi – Trecuturi, coordonată de Marius Chivu și Retroversiuni, coordonată de Cristina Ispas. Nu regret că l-am pus pe pauză câteva luni, mi-au adus multă bucurie acele proze scurte și, ca o paranteză, proza Goldanii Gândului din Kiwi a și fost inclusă de curând de către Radu Afrim în spectacolul Antologia Dispariției, un spectacol absolut superb din toate punctele de vedere.

Acum l-am reluat (în forță, sper eu), am trecut de jumătatea lui, iar timpul petrecut în Maramureș mă ajută să-mi pun ordine în idei. Așa că sper să îl termin până la jumătatea anului următor.

Cărțile care ți-au marcat copilăria

Printre primele cărți pe care le-am citit în copilărie au fost Legendele Olimpului și Din marile legende ale lumii, ambele de Alexandru Mitru. Am rămas fascinată de mituri și legende, nici acum nu pot să mă disociez de ele în scris și nici nu vreau. Preferata mea e Cântecul Nibelungilor, e una dintre legendele în care personajele feminine și cele masculine împart scena eroismului. Siegfried este atât de mult erou pe cât este și Kriemhilda, iar Brünhilda e un antierou absolut seducător.

Mai târziu, prin clasa a șasea, am citit Împăratul muștelor de William Golding și iar a fost una dintre cărțile care m-au marcat profund. Mi-a plăcut enorm, iar discuția de după cu părinții mei m-a ajutat să o înțeleg mai bine. Și a rămas cu mine această temă a Răului care se naște atunci când umanul e pus în condiții extreme. Nu în ultimul rând, am rămas foarte marcată de romanul lui Emily Bronte, La răscruce de vânturi. Dramatismul, obsesia, goticul sunt elemente care m-au sedus atât de tare încât ele există astăzi în scrisul meu datorită acestui roman.