Un spectacol fără decor, muzică, efecte, costume, fum, figurație, dar la care în schimb se râde. Un spectacol fără final, fără sfârșit și fără o durată fixă. O tragicomedie politică, socială și umană cu un nume pe măsură: “HUOOOOO!!!”. Spectacolul a avut peste 70 de reprezentații în mai puțin de un an de la premieră, încă se joacă și are succes. Îl puteți vedea și în Festivalul Caleido, care se desfășoară între 27 noiembrie și 1 decembrie, la Timișoara. Pe parcursul a cinci zile, Caleido prezintă 20 de spectacole de teatru, dans, performance (18 din România și două din Norvegia), cinci dezbateri și două ateliere de dans, în diferite spații culturale din Timișoara.
“HUOOOOO!!!” se poate vedea pe 29 noiembrie, de la ora 20:00. Creatorul lui, Ovidiu Mihăiță, este unul dintre motoarele antreprizei teatrale libere AUĂLEU, responsabilă pentru ”HUOOOOO!!!”, dar și pentru "Grand Hostel Timișoara".
”Rareori am simțit că se întâmplă ceva într-o sală, teatrul a devenit un moft al practicienilor lui, puțini îi mai slujesc cu dăruire. Publicul nu știe asta, dar o simte. Vezi aplauzele, acolo e cea mai bună măsură”, spune Ovidiu.
Povestim în continuare cu Ovidiu Mihăiță despre teatru, regi, aplauze și libertate:
Secretul “HUOOOOO!!!”
HUOOOOO!!!" nu are secrete, dar nici nu le pot spune. El a apărut într-un context în care era necesar, atunci acolo. Solidaritatea celor care mergeau la proteste i-a împins mai apoi în sala de teatru și de aici tăvălugul. Cred că spectacolele care tratează subiecte politice prea sunt transportate cu dricul. Nu spun să montăm cortul de circ, dar să nu uităm că regii nu suportă un lucru: să râdem de ei.
Povestea antreprizei AUĂLEU
Mă bucură că am reușit să păstrăm AUĂLEU liber. Nu pot spune cât e greu a fost, dar cu siguranță nu e ușor. Tentații sunt la tot pasul, e foarte ușor să cazi în păcat din cauza banilor. În fapt în ceea ce privește libertatea unei antreprize de genul acesta, pot spune că ea este strict legată de finanțările pe care le accesează. Cum la noi este 0 barat… dacă vrei o comparație, uită-te la un câine în lanț și la un vagabond, vezi ce zâmbete au, care e castrat, care nu. Bobițe sau oase?
Libertatea în teatru
Am tot spus-o, punctul 8 al proclamației de la Timișoara. Nu vreau să bat ca surdul în clopot, dar să nu uităm de el. Teatrul este indirect afectat. Legea teatrelor este încă una cu iz sovietic. În Timișoara, din nefericire, încă mai există cenzură și mai rău de atât, autocenzură. Prea multe instituții au influența și puterea necesară de a putea interveni în conținut și asta mă enervează teribil. Arta este limitată legal la ora 23:00, dar avem biserici cu program non-stop și cu asta am spus tot.
Fricile prezentului
"Teatrul, oglinda timpurilor" e o oglindă prea retrovizoare. Convexă sau concavă, aburită sau crăpată, ea trebuie să spună care e cel mai contemporan subiect din țară. Pentru noi anul acesta a fost evident 2023 așa că am făcut și "Grand Hostel Timișoara". La anul avem alegeri, așa că vom face "Adunarea generală a locatarilor", un text despre o ședință de bloc în care se alege noul administrator.
Urmăresc zilnic parcursul războiului din țara vecină, dar nu îmi permit să comentez despre asta, este sub competența și capacitatea mea de înțelegere. Am văzut câteva spectacole care tratau subiectul și nu. Acolo se mor morți reale, nu am să mă smiorcăi într-un proiect despre asta.
A ieșit cultura de la dubă?
Cultura merge anul acesta în Timișoara cu Uber.
Ce poate și ce nu poate teatrul să facă pentru o comunitate
Poate face nimic sau poate face totul. Depinde despre cine manevrează teatrul despre care vorbim. Depinde despre cât de viciat e, moral și financiar. Vedeta vinde și dictează, fie ea text, regizor sau actor. Depinde de încrederea pe care i-o mai acordă spectatorii. Spun asta fiindcă "teatrul" nu e o idee sau ceva de neatins. El e fizic, palpabil, într-o clădire cu sute de angajați, are un director, o finanțare etc
Rareori am simțit că se întâmplă ceva într-o sală, teatrul a devenit un moft al practicienilor lui, puțini îi mai slujesc cu dăruire. Publicul nu știe asta, dar o simte. Vezi aplauzele, acolo e cea mai bună măsură.
Cum a fost anul acesta la Timișoara, capitală culturală europeană?
Artele plastice au rupt, dar am văzut și o sticlă de cola înfiptă într-un pet și curatoriată. Film am avut cu nemiluita, iar din muzică îmi voi aminti câteva acorduri. La dans nu m-a invitat nimeni, iar în privința teatrului, rețete bine cercate, stele de Hollywood sau de anii '90.
Mimul prezent pe străzile Sibiului din 2007 până în prezent a fost și el. La fel omul care cântă la fluier de ani de zile în centrul stațiunii Herculane. Pișcotara (timișorenii știu despre ce vorbesc) nu a ratat nimic. Am văzut cozi la muzeu și săli pline, dar și apă plată cu 10 lei. Am avut două deschideri de capitală și cred că vom avea două închideri. Un singur clovn pentru doi regi.
Auăleu la Timișoara
Un spectacol fără decor, muzică, efecte, costume, fum, figurație, dar la care în schimb se râde. Postura în care sunt puși artiștii, atunci când trebuie să își descrie operele, este ca aceea în care mamele spun despre copiii lor că sunt cei mai frumoși din lume. Ar fi ilar să ne lăudăm singuri spectacolele.
Nu, categoric nu este cel mai bun spectacol făcut vreodată și doar așa știm, că nu este cel mai prost, ceea ce e mai important decât să nu fie cel mai bun. Imaginați-vă un spectacol fără final, fără sfârșit, la care nu trebuie să aplauzi, un spectacol care nu are o durată fixă, poate ține o oră și jumătate, două sau trei. O tragicomedie politică, socială și umană.
Text: Ovidiu MIhăiță
Acționează: Christine Cizmaș, Marian Pîrvulescu
Înscenarea: Ovidiu Mihăiță
