DONEAZĂ o rază de lumină din propriul tău ABANDON pentru cea mai amplă colecție digitală din România dedicată traumei de abandon!
Muzeul Abandonului (MA), primul muzeu exclusiv digital și participativ din România, se află în mijlocul unei noi campanii publice de recuperare memorială a amintirilor din jurul fenomenului abandonului. Se împlinesc doi ani de la lansarea primei campanii participative MA, care a reușit să strângă o comunitate semnificativă în jurul acestui proiect memorial și prin care s-a început construcția unei arhive digitale care acum se apropie de 20.000 de itemi.
Noua campanie, Lumina din întuneric, invită donatorii la explorarea uneia dintre cele mai semnificative răni colective ale societății românești, prin donarea propriilor povești de abandon din copilărie, privite printr-o lentilă vindecătoare, pusă asupra oamenilor sau întâmplărilor care au adus un strop de lumină în oceanul singurătății.
“Castelanele” de la Zau de Câmpie
Prima poveste a campaniei Lumina din întuneric este și cea care va sta la baza următoarei expoziții a Muzeului Abandonului. Vara aceasta o echipă interdisciplinară, alcătuită din nouă specialiști: istorici, antropologi, arhiviști, curatori, oameni de comunicare și experți în noile tehnologii, au început o cercetare de teren la Zau de Câmpie.
Castelul de la Zau a fost construit între 1908 – 1912 de baronul István Ugron, membru proeminent al nobilimii secuiești și înalt diplomat în regimul austro-ungar. Odată cu instaurarea regimului comunist, proprietatea a fost naționalizată, iar clădirea a fost transformată în școală agricolă, apoi în casă de copii.
Profesorul Pamfil Moldovan (stânga, plan secund) împreună cu un grup de fete de la căminul din Zau de Câmpie
Zi festivă la căminul de fete din Zau de Câmpie - imagine din arhiva Ana Grama
"În anii grei ai comunismului, o familie de profesori, Irina și Pamfil Moldovan, doi dascăli cu suflet care nu avea copiii lor, au luat în administrare în anul 1963 casa de copii în care se aflau 200 de fete și le-au îngrijit ca și cum ar fi fost copiii lor. În orfelinatul de la Zau de Câmpie nimeni nu avea voie să lovească sau să țipe la copii. D-nul Moldovan a organizat o fermă pe terenul castelului, astfel încât fetelor să nu le fie niciodată foame. Apoi a construit terenuri de tenis și baschet, astfel încât copiii din sat se uitau aproape cu invidie la fetele de la castel. În croitoria de la Ugron nu s-au făcut niciodată cămăși de forță, ca la Căminul Spital de la Sighet, ci lăzi de zestre pentru fete. În bucătăria de la Ugron nu s-a gătit niciodată supă de vegeta, ca la Sighet, ci mâncăruri pe care fetele și le aduc aminte și acum, după 20 sau 30 de ani. Pe culoarele Ugronului nu se auzeau țipete și plânsete, ci muzică și veselie.”, Oana Drăgulinescu, fondatoarea Muzeului Abandonului.
Cele peste 25 de interviuri realizate cu foști angajați sau fete care au trăit la castel, dar și sutele de obiecte și documente colectate de echipa muzeului, demonstrează că au existat insule de lumină în felul în care copiii abandonați au fost îngrijiți, protejați și iubiți în istoria recentă a României.
Iată un fragment din mărturia Mădălinei, culeasă de echipa muzeului în iulie 2023 la Zau de Câmpie:
„Nu mi-a lipsit nimic. Mâncarea era foarte bună, duș cu apă caldă, patul meu, lenjerie curată, televizor, teracota cu care ne încălzeam și era cald, sală de meditații cu tablă, brad de Crăciun. La bunica acasă nu am avut niciodată brad și nici nu venea Moș Crăciun. Hainele erau toate la fel, sigur. Se umplea strada de culorile noastre când mergeam la școală și erau supra-dimensionate că așa erau anii, moda, eu știu? Dar dacă eram acasă, nu aveam nici pe sfert din ce aveam acolo…”
ZAU DE CÂMPIE - “A fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea"
În timpul cercetării am auzit ca o mantră fraza: “A fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea”. Mărturiile colectate la Zau de Câmpie ne-au deschis ochii asupra unei noi piste de cercetare. Dincolo de imaginile terifiante ale orfelinatelor românești din timpul comunismului și din perioada post-comunistă, dincolo de datele colectate la Căminul pentru Minori Deficienți Nerecuperabili de la Sighet, fenomenul abandonului în România a avut și lumină, iar această lumină a lăsat în urmă reziliență, capacitate de integrare socială, modele de bune practici, prietenii de zeci de ani, conexiuni emoționante cu membri de personal și profesori, care încă dăinuiesc peste timp.
Tanti Toia, bucătăreasa de la „Castel” care învârtea un polonic lung de un metru și-și comandase cuțite speciale ca să stăpânească bucatele pe care le pregătea pentru sute de fetițe, are astăzi 80 de ani. 32 dintre ei i-a petrecut în mijlocul copilelor de la Zau. Precum toți cei pe care i-am intervievat în această vară, vede încă acel loc cu frumusețea lui de odinioară, ordinea, curățenia, straturile de flori, renovările constante pe care le făceau toți membrii de personal, ca o echipă. „Etalon pe țară! Așa de gospodărită o fost...”, ne-a spus cu mândrie despre casa de copii.
Aceeași poveste am cules-o și de la doamna Lucreția din Zau de Câmpie, om de nădejde la bucătărie timp de 36 ani.
Avea 19 ani, iar castelul unde se angajase la bucătărie adăpostea o școală agricolă și nu avea încă canalizare. Aduceau apa cu căruțele de la o fântână despre care se spunea că are cea mai bună apă din zonă.
Doamna Lucreția era o copilă care crescuse fără tată și a văzut în directorul Moldovan un om organizat, sever, dar bun cu copiii. „Pentru mine a fost ca un tată. Eu am crescut acolo în anul ăla cât am lucrat…”. Pe măsură ce școala agricolă s-a transformat în casă de copii, doamna Lucreția s-a măritat și i s-a născut o fetiță. Când a revenit la muncă, în 1965, a găsit peste 200 de fete pe care trebuia să le hrănească și o gospodărie uriașă cu animale și păsări, fân de cosit și pământ de lucrat. „Nu răzbeam să tăiem găini…”, își amintește.
Când plecau fetele la oraș să-și continue studiile la liceu, bucătăreasa avea grijă să le facă pachete cu mâncare pentru drum. De Crăciun rula câte 6-700 de sarmale și pregătea și tobă, cârnați, caltaboș și mai multe feluri de prăjituri. Zilele de naștere ale elevelor erau serbate cu torturi special pregătite, în timpul unor ani în care mulți dintre copiii instituționalizați ai României nu știau că au o zi de naștere.
Știm că în amintirile multor copii care au crescut într-o instituție există și frânturi de lumină: colegi pe care-i simțeau “frați”, un educator sau o bucătăreasă care le-a devenit familie, voluntari cu care au legat prietenii, serbări sau tabere pe care le păstrează vii în gând.
Grup de bucătărese în bucătăria căminului din Zau de Câmpie - Imagine din arhiva personală Lucreția Călugăru
Donează propria ta poveste de lumină din întunericul abandonului!
Așteptăm mărturiile dumneavoastră despre lumina din întunericul abandonului prin intermediul formularului disponibil.
Colectăm mărturii ale foștilor copii instituționalizați, ale angajaților, voluntarilor, rudelor, familiilor adoptive care au îmblânzit acei ani; dar și mărturii despre razele de lumină care au răzbătut peste abandonurile din viața multor dintre noi - divorț, neglijență, ședere prelungită la bunici, singurătate, renunțarea la un vis important, la o prietenie sau la un spațiu care ne erau dragi.
Proiectul LUMINA DIN ÎNTUNERIC este derulat cu sprijinul AFCN – Administrația Fondului Cultural Național, în parteneriat cu Muzeul Judeţean Mureş / Maros Megyei Múzeum, a Primăriei Zau de Câmpie și a DGASPC Mureș.
Proiect susținut de NEPI Rockcastle / Mega Mall și Promenada București
Parteneri media: Radio România Cultural, Gala Societății Civile, IQads, Scena9, Zile si Nopti, Iqool, Spotmedia.
