În anii ’70, printre poveștile care se construiau între studenții români și cei străini, veniți la studii la noi în țară, a existat și întâlnirea dintre Maria și Zahra. Ele s-au cunoscut la Medicină. După plecarea Zahrei înapoi în Iran, din dorința de a lua parte la Revoluția Islamică din ’79, cele două prietene au continuat să corespondeze. Timp de zece ani, singurul lor mod de a comunica a fost prin intermediul scrisorilor. De la această istorie a pornit regizorul Vlad Petri în construcția unui documentar îmbinat cu ficțiune, pe care și-a dorit să-l facă după o discuție cu mama sa.
„Între revoluții” este o docuficțiune alcătuită din imagini de arhivă și urmărește viețile celor două femei între Revoluția din Iran din 1979 și Revoluția Română din 1989. Maria și Zahra își descriu luptele pentru a fi auzite în societățile totalitare în care trăiau, dar filmul mai vorbește despre pierdere și despre reziliență.
Producția a fost premiată la Berlin cu Premiul FIPRESCI și la TIFF cu Premiul pentru cel mai bun film românesc și este în cinematografe. Este bine să vedeți filmul distribuit de August Film pe ecran mare, pentru că este un documentar construit din imagini de arhivă pe peliculă, iar regizorul Vlad Petri spune că toată factura specială a peliculei se observă cel mai bine pe un ecran de cinema. L-am văzut, am suspinat alături de Maria și Zahra, ne-am adus aminte cu amar de vremurile „de aur” și am vrut să aflăm de la Vlad cum a construit acest film.
Drumul de la fotografie la film
Am studiat la Universitatea Națională de Arte Teatrale și Cinematografice, specializarea Imagine Film și Televiziune, iar în facultate am avut ca profesor, prieten și mentor un om minunat, pe Sorin Botoșeneanu, pentru care granița dintre fotografie și film nu era ceva foarte clar. El te învăța să gândești și să spui povești în cadru, te provoca mereu să te gândești cum poți, cu ajutorul limbajului vizual, să-ți transpui clar ideile. Fiind pasionat de documentar în facultate, mi s-a părut mult mai simplu, mai firesc și mai direct să fac fotografie, care era ceva ce făceam oricum în fiecare zi.
Treptat am început să fiu pasionat și să filmez, am lucrat ca director de fotografie la câteva proiecte, dar mi-am dat seama că nu e ceva ce-mi place atât de mult, am fost atras mai mult de partea de autor și am început să filmez la diverse evenimente. În 2012 am fost implicat în primele proteste mari de după Revoluție, postam foarte mult pe internet și treptat s-a reîntors pasiunea pentru film. În prezent, în ultimii ani, am ajuns să nu mai am aproape deloc timp pentru fotografie, așadar în viitor proiectele mele probabil vor fi mai mult legate de film.
Debutul cu „Bucureşti, unde eşti?”
În momentul București, unde ești? postasem foarte multe lucruri pe internet, eram interesat de relația directă cu publicul. La începutul protestelor din 2012 postasem un film care a avut peste 100.000 de vizualizări și îmi propusesem apoi să postez zilnic clipuri scurte de la proteste, chestie care s-a întâmplat în primele 30 de zile ale protestului. Era o muncă foarte grea, nu prea dormeam nopțile, mai mult dormeam ziua, eram în stradă, apoi montam la cald – ca o mică televiziune independentă de știri.
Apoi, la circa 8-9 luni distanță, am început să lucrez alături de monteurul Gabi Basalici la film și să vedem lucrurile mai la rece, având în acel moment ceva distanță. Mă atrage cinemaul deoarece se face de la o anumită distanță, e loc de mai multe întrebări și chiar dacă nu ajunge imediat la public are mai multă substanță. Mă simt eu mai bine, în acest moment de viață, în căutările mele, să încerc cinema, în loc de jurnalism sau video-jurnalism.
Credit foto: Miluță Flueraș
Ideea documentarului „Între revoluții”
Ideea filmului a pornit de la o discuție pe care am avut-o cu mama mea despre anii studenției sale, în paralel cu interesul meu pentru acea perioadă în care România era o țară închisă, din Estul Europei. Eram curios cum ar fi fost văzută de cineva „din afară”, acest cineva fiind cineva mai de la Est, care să fi venit în România și să o perceapă ca fiind Vestul. Atât Iran, cât și România făceau parte din Pactul Țărilor Nord-Aliniate, aceste țări care încercau modele politice alternative, diferite de modelul vestic, capitalist, modelul care începea din stânga zidului Berlinului, cum ne uităm pe o hartă spre Nord. Treptat s-a conturat această poveste, scânteia fiind discuția cu mama, dar dorindu-mi ca Maria și Zahra, cele două personaje ale filmului să exprime o poveste colectivă a femeilor din România și Iran. Așa am ajuns la aceste două personaje, iar ele fiind construite din mai multe direcții – din documente, din poezii, din textele Laviniei Braniște – a dus către asumarea unei povești fictive.
În paralel avem imagini-document, imaginile oficiale, de propagandă, imaginile personale care construiesc această formă hibridă de film. E ceva ce am mai încercat și înainte, am realizat un scurtmetraj acum 2 ani, Același vis, care, la fel, este un documentar-hibrid care combină imagini cu text, pornind de la povestea reală a unui soldat român care a luptat în Afghanistan, dar adăugând povestea unui copil din Afghanistan, care a avut o întâlnire cu acest soldat, poveste care e scrisă de mine.
Echipa cu care ai lucrat
Este o echipă numeroasă, din țări diferite – România, Croația, Qatar și Iran. E greu să-i numesc pe toți oamenii din echipă, dar a fost una foarte entuziastă, care a lucrat cu mult drag la acest film. Aș vrea să o menționez pe producătoarea Monica Lăzurean-Gorgan, care s-a implicat pe toate direcțiile, care a fost un producător creativ, care a venit cu sensibilitatea ei și multe sugestii foarte bune; monteurii Dragoș Apetri și Cătălin Cristuțiu, fără de care nu ar fi existat acest film, este până la urmă un film de montaj, au fost sute de ore de discuții și de încercări alături de ei; sunetiștii Vlad Poenescu și Filip Mureșan, care au făcut și mixajul filmului și care au căutat prin fonoteci, care s-au gândit la istoria sunetului (cum s-ar fi auzit orașele și obiectele în anii ’70 și ’80), cele două actrițe – una neprofesionistă, Victoria Stoiciu și una profesionistă, Ilinca Hărnuț, care au înregistrat vocile; co-scenarista și realizatoarea textului Lavinia Braniște, o scriitoare foarte talentată cu care m-am înțeles foarte bine și pentru care a fost o primă apropiere de cinema și a răspuns cu mult interes chemării de a face parte din echipă; co-producătorul din Iran fără de care partea din Iran nu ar fi existat, care ne-a ajutat cu consultanță și imagini de arhivă și celui din Qatar care s-a ocupat de partea de consultanță și documentare pentru personajul Zahrei; co-producătorul croat, Oliver Sertic, care a venit cu o contribuție importantă pe partea de sunete foli, generice, muzică originală compusă special pentru film. Plus multe alte persoane importante, ar fi nevoie de mult spațiu să-i amintesc pe toți, le sunt dator fiecăruia în parte.
Credit foto: Miluță Flueraș
Alegerea celor două revoluții
Pentru mine cele două revoluții sunt printre cele mai importante din secolul trecut – revoluția islamică din ’79 și revoluția împotriva lui Ceaușescu ’89, sunt două revoluții care vin dintr-o mare dorință de schimbare, o dorință care s-a simțit pe toate planurile și în toate straturile societății. Sunt revoluții în două țări care au încercat două sisteme alternative la politica mondială, politica vestică, cea capitalistă – un stat islamic și un stat comunist.
Chiar revoluția în Iran și-a pus bazele pe scrierile teoretice ale unor scriitori care combinau marxismul cu islamul, lucru destul de interesant. Cred că o conexiune între cele două ar fi lupta și încrederea comună în schimbare pe care am simțit-o în Iran și de care-mi aduc aminte și în zilele de revoluție din România, existența unui dușman comun, unei personificări a răului, o dorință de schimbare a unei puteri corupte - iar aici vorbesc de cele două personalități: Khomeini și Ceaușescu.
În prezent, în România asistăm la proteste, vedem discuții, mulți oameni sunt nemulțumiți, dar lucrurile nu duc într-o anumită direcția, pentru că nu există o asemenea personificare. E greu de luptat în acest context... dacă îl schimbi pe unul, ce vine în locul lui? Pe când atunci era altfel. Și în Iranul de dinainte Khomeini era o mare dorință de schimbare a șahului care capturase societatea și era un dictator, iar apoi în timpul perioadei islamice, ce vedem în film, lucrurile nu s-au îmbunătățit, ci din contră s-au înrăutățit. Același lucru îl vedem și în România, dorința de nou, de schimbare radicală, de o societate luată de la zero, cu toate dezamăgirile venite după.
Și un lucru de Trivia – ultima vizită a lui Ceaușescu a fost în Iran, după ce a început revoluția la Timișoara, el a făcut această vizită cumva inexplicabilă pentru mulți la Teheran, într-o perioadă în care lucrurile izbucneau în România. El s-a întors și a doua zi a fost huiduit de mulțime în actuala Piața Revoluției, erau multe zvonuri atunci că a adus teroriști din Iran, că a lăsat în băncile de acolo o parte din averea României, unii crezuseră că nu se va mai întoarce, au fost o mulțime de zvonuri.
Cum ai construit filmul. De la ce ai pornit
Am pornit cu ideea prieteniei dintre aceste femei, Maria și Zahra, care-și trimit scrisori de-a lungul timpului și am început să vorbesc cu Lavinia să facă un prim draft de scenariu. Apoi am căutat arhive. A fost un dublu-montaj, după ce am găsit imagini am mai făcut schimbări în text, iar schimbările din text au generat schimbări ale imaginilor. A fost un film al căutărilor, nu știam niciodată ce o să găsim în arhive, ce lucruri o să ne stimuleze de acolo, dar în mare parte era o structură clară de la început, dar care s-a mai schimbat pe parcurs. A apărut Marius, soțul Mariei, a apărut relația specială dintre Zahra și tatăl ei, la un moment dat Maria avea și un copil, dar am renunțat la acel lucru din scenariu, dispariția Zahrei a apărut și ea ulterior, deci da, sunt lucruri care s-au dezvoltat în timp.
Consistența textului a fost determinată de imagini, n-a fost greu să punem mai multă informație decât e acum în film, cred că am găsit un echilibru bun între imagini și text, altfel s-ar fi încărcat mult prea mult filmul. În versiuni anterioare erau mai multe scrisori, mai multe informații, dar prin montaj am mai redus din intensitatea prea mare a textului.
Ce ai căutat să eviți în parțile despre Iran. Și cum ai ajuns la imaginile de arhivă
Nu am căutat să evit nimic legat de imaginile din Iran, poate doar imaginile care au circulat cel mai frecvent în Vest, în care sunt arătați șiiții autoplagelându-se, nu voiam să apăs pedala doar pe aceste imagini, adică Vestul vede Iranul doar într-un singur fel, un fel apăsător, un fel propagandistic, discută despre irațional, despre niște oameni pe care nu-i tratează la același nivel cu cineva din Vest, în niciun caz nu doream lucrul ăsta, am lucrat la echilibru, am pus poveștile cam pe același nivel. Maria nu e mai sus decât Zahra și nici invers.
Nu știam ce imagini voi găsi în Iran, am trimis producătorului o serie de cuvinte-cheie pentru căutare, apoi ele s-au mai schimbat în funcție de text. E drept, a fost foarte greu să găsim imagini de acolo, mi-aș fi dorit orice se putea găsi despre situația femeilor, chiar filme de propagandă – unele din ele sunt în film, dar a fost un proces greu și laborios. Mai greu au fost de găsit imaginile intime, casnice, imaginile de amatori, decât cele jurnalistice. E plin internetul de imagini de război, de imagini de la revoluția din Iran, dar îmi doream să găsesc și lucruri noi, nearătate. Și sunt și genul acesta de imagini în film.
Ai avut în minte o perspectivă feministă pentru povestea dintre Maria și Zahra?
Așa cum spuneam, am pornit de la povestea mamei mele, iar Maria și Zahra sunt portretele colective ale femeilor din România și Iran. Este o direcție feministă în măsura în care este o recontextualizare a istoriei din perspectiva femeilor. Vorbim de două țări în care imaginile au fost scrise de bărbați, două societăți patriarhale în care femeile nu prea au avut loc. În România se vorbea despre feminism în perioada comunistă, dar în mod real societatea era extrem de tradițională. Deși erau locuri de muncă pentru femei și aveau în fabrici și uzine aceleași drepturi salariale, de concediu și drepturi sociale, dar în miezul societății atitudinea tradițională a familiei a rămas, ca dovadă că de sus, de la organele de partid veneau toate aceste legi – interzicerea avortului, această accelerare a importanței familiei în societate.
În Iran la începutul revoluției era speranță, vedem și la început imagini ale femeilor care refuză să poarte hijab, care votează la referedumul islamic, dar treptat au tot mai puține drepturi, din păcate. Iar ceea ce am văzut anul trecut a fost un mare curaj din partea femeilor din Iran, protestele după uciderea Mahsei Amini, o dorință a femeilor de a avea un cuvânt în acea societate, de a fi mai libere, de a nu fi măcar obligate să poarte vălul islamic. Deci, din perspectiva asta putem vorbi despre o perspectivă feministă, este o privire dinspre prezent care caută în arhivele din trecut prezența femeilor, așa cum a fost ea diminuată în acei ani.
Rolul tău în procesul de creație a scrisorilor dintre Maria și Zahra
Am colaborat foarte strâns cu Lavinia Braniște, îi mai sugeram lucruri, schimbări, discutam despre ele, unele i se păreau în regulă, altele nu. Am început cu o structură a unui scenariu, cu anumite direcții, apoi alături de Lavinia am discutat despre evoluția personajelor și apoi multe idei legate și de text îmi veneau și cât eram la montaj, alături de Cătălin Cristuțiu și Dragoș Apetri și ne mai gândeam „cum ar fi aici să schimbăm?” și apoi discutam alături de Lavinia despre ea. Dar creditul pentru text i se acordă ei, este creația ei.
Alegerea actrițelor Victoria Stoiciu și Ilinca Hărnuț
Zahra este mai revoluționară decât Maria, este energetică, pasională, vine dintr-o familie de intelectuali de stânga, care-și doresc o societate echitabilă în țara lor și care sunt inspirați de modelul socialist din România de la finalul anilor ’70. Maria are o viață mai banală la începutul filmului, apoi treptat devine tot mai înflăcărată ca urmare a poveștilor Zahrei, își dorește să ia parte la revoluție, vrea să se rupă de o traiectorie tradițională a familiei, însă îi e greu, familia pune presiune să se căsătorească și să aibă un copil, lucruri pe care le cerea societatea din România din acei ani. Legat de alegerea interpretelor am avut o directoare de casting, pe Florentina Bratfanof, alături de care am căutat de-a lungul unei lungi perioade voci, iar la final m-am hotărât pentru Victoria Stoiciu și Ilinca Hărnuț și datorită diferenței de timbru vocal și datorită faptului că ne obișnuisem cu Victoria pe care o avusesem de mai mult timp în niște probe și ni se părea că se suprapune bine cu caracterul Mariei, iar în momentul în care am găsit-o pe Ilinca am știut că ea este potrivită pentru personajul Zahrei.
De ce este necesar un astfel de film
Este un film în care masele comunică cu individualul, este un film în care cele două femei încearcă să-și facă loc în mulțimi, este un film în care corpurile lor nu există, ci le construim prin intermediul vocilor și a textului și le căutăm în fiecare imagine, ne întrebăm „care este Maria, care este Zahra?” și cred că este necesar acest film pentru a reflecta un pic la lumea în care trăim, la ce a fost în trecut, eventual să nu mai repetăm aceleași greșeli din trecut. Întotdeauna o privire în urmă este o întrebare în prezent. Imaginile de arhivă se adresează direct spectatorului din anul în care a fost produs filmul. Într-un astfel de film, imaginile sunt vii. Și procesul de căutare a arhivelor, pentru mine a fost o evoluție, o înțelegere în plus a lumii în care am trăit, pentru că am prins și un pic din comunism și îmi aduc aminte destul de bine de perioada anilor ’90.
Cum a fost primit filmul
Cred că filmul are o capacitate de a vorbi într-o limbă universală, ca dovadă că a călătorit în țări foarte diverse – Coreea, India, Australia, Peru, Canada, a fost pe mai multe continente. În iarnă va ajunge și în Orientul Mijlociu, în Iraq, va fi proiectat și în Maroc. Mulți iranieni ne-au scris pe paginile de Facebook și Instagram ale filmului cât de mult le-a plăcut și că văd o parte a istoriei de care nu știau, mai ales cei tineri. În România, la fel, am primit comentarii bune, a fost mult interes pentru film, oameni care s-au conectat cu povestea celor două femei.
Mi-aș dori ca filmul să fie văzut de cât mai multă lume și cred că acum e momentul, pentru că e un film care merită văzut pe un ecran mare la cinema, fiind construit din imagini de arhivă de peliculă, toate detaliile, toată factura specială a peliculei și granulația se pot vedea cel mai bine pe un ecran de cinema.
