Încercările cu care se confruntă adolescenții și copiii au devenit multe și diverse în vremurile noastre. Sigur că, hărțuirea, public shaming-ul și bullying-ul există dintotdeauna, dar nimeni nu avea curaj să vorbească public despre ele în trecut. Acum se întâmplă, nu doar în școli și pe internet, ci și pe scenele de teatru, și este încă nevoie de aceste discuții pentru a ajunge în diverse comunități.
La Brașov, regizoarea Lorena Zăbrăuțanu și-a propus să susțină un discurs regizoral pe aceste teme, aducând în scenă și iubirea, salvatoare în orice context dificil. În ultima perioadă, a lucrat cu actrițele Mihaela Alexandru și Sabina Brândușe pe un text contemporan, scris de Elise Wilk.
Avanpremiera spectacolului „Crocodil” are loc sâmbătă 28 octombrie, la Centrul Multicultural al Universității Transilvania din Brașov. Premiera este pe 8 noiembrie, iar următoarele reprezentații au fost programate pe 12 și 15 noiembrie la Centrul Cultural Apollonia (Strada Michael Weiss 22, Brașov).
"Partea mea preferată atunci când scriu teatru e elementul de surpriză: mereu sunt curioasă cum transformă alți oameni în realitate lucrurile imaginate de mine. Un spectacol bun așază noi straturi peste text, găsește semnificații la care autorul nici nu s-a gândit", spune dramaturga Elise Wilk
În continuare, povestim cu dramaturga Elise Wilk despre text și aflăm de la actrița Mihaela Alexandru ce a ajutat-o în construirea personajului său.
Ce te-a inspirat în scrierea piesei „Crocodil” și care au fost etapele de creație
Elise Wilk: Am scris crocodil la începutul anului 2017 - imediat sunt șapte ani de atunci, dar mi se pare că au trecut mult mai mulți. În perioada respectivă mă aflam într-o etapă în care mă interesa extrem de mult să scriu despre adolescenți. După ce am realizat impactul pe care l-a avut primul meu text despre tineri, Pisica verde, mi-am dat seama cât de multă nevoie au spectatorii de asemenea povești și am continuat în această direcție. crocodil urma să fie ultimul text din Trilogia adolescenței (pe lângă Pisica verde și Avioane de hârtie). Ce au în comun cele trei texte și ce le diferențiază de celelalte piese despre adolescenți pe care le-am scris este că acțiunea are loc în același cartier de blocuri dintr-un oraș fictiv și că nu există niciun personaj adult.
Pentru ultima parte din trilogie am vrut să scriu despre cum e să te simți diferit și vulnerabil și am ales o structura unei monodrame pentru a spune povestea lui David, un băiat de 11 ani cu o sexualitate incertă. Da, Crocodil e de fapt un text pentru un singur actor și e vorba despre un băiat. Pe parcursul poveștii, care e inspirată din propria copilărie la bloc, din anii de școală, din primele iubiri, se dezvăluie parcursul protagonistului de la vârsta de 11 ani până pe la 14 ani și diversele etape și traume prin care trece (moartea tatălui, prietenia cu Simo care se termină brusc, agresiunile la care este supus la școală și în fața blocului, sentimentele neîmpărtășite pentru Felix, distanțarea de mama sa care își reface viața cu altcineva). Am vrut neapărat să scriu o monodramă- dar ceea ce e interesant e că în România nu s-a montat niciodată ca monodramă. Horia Suru a montat textul la Teatrul George Bacovia din Bacău cu cinci actori și actrițe, atribuindu-i fiecăruia o parte din personalitatea personajului David. Mi-a spus atunci că în general, regizorii se feresc de monodrame, din teamă că (atunci când pe afiș nu e o vedetă) nu sunt suficient de atractive pentru public. Probabil acesta este și motivul pentru care crocodil e mai puțin cunoscut și montat ca celelalte două texte din trilogie.
Iar acum, Lorena Zăbrăuțanu mi-a propus să monteze textul cu două actrițe și să adapteze puțin textul în acest sens- David din textul original este acum Simona, iar Felix, băiatul de care e îndrăgostit a devenit Alice. Am fost de acord cu schimbarea aceasta și sunt foarte curioasă dacă se va pierde ceva sau mai degrabă se va câștiga ceva prin faptul că protagonistul este o fată. Ce mi se mai pare important la crocodil e că a marcat o schimbare a modului în care scriu, fiind primul text al meu fără semne de punctuație, fără majuscule și sub formă de poem - de atunci nu am mai scris altfel. Pe de-o parte, lipsa semnelor de punctuație a creat uneori dificultăți actorilor sau cititorilor, pe de altă parte ea deschide modalități diferite de receptare și oferă libertate echipei de creație, dezvăluind de fiecare dată sensuri noi - și asta e, până la urmă, cel mai frumos.
Credit foto: Alexandra Bordeianu
În aceeași poveste iubirea, hărțuirea și bullying-ul. Cum se leagă ele?
Elise Wilk: De fapt, crocodil e un text despre cum e să fii diferit. E un coming-of-age dintr-un cartier românesc de blocuri, e o poveste a unui copil care încearcă să facă față morții tatălui, eu îl văd și ca un text despre prietenie, despre relații, despre acceptare. O parte importantă a acțiunii se petrece la școală, și evident că la școală se întâmplă toate dramele: prima iubire, primele prietenii, dar și bullying-ul la care sunt supuși cei care sunt diferiți. E o poveste despre refugiul în imaginație și despre nevoia de a fi iubit.
Personajele. Cum ai vrea să le vadă publicul?
Elise Wilk: De fapt, textul are un singur personaj, iar acesta e David (Simona în varianta de la Brașov). Dar mereu este vorba de relația sa cu celelalte personaje (care, deși nu apar, sunt menționate și au un rol important în poveste: Bunica, Mama, Tata, Domnul cu Mustață, agresorii de la școală, copiii din bloc, Felix - în varianta originală Simo). Sunt personaje care fac parte din lumea protagonistului/protagonistei.
Mihaela m-a întrebat dacă m-am inspirat dintr-o persoană reală, pentru că protagonistul/protagonista seamănă mult cu un copil pe care-l cunoaște. David/Simona nu are echivalent în realitate, dar cred că sunt mulți copii care îi seamănă. Cred că fiecare personaj este ca un mic puzzle pe care îl construiești și în care pui mereu câte ceva din tine, din persoanele pe care le cunoști, din alte personaje. Cu siguranță spectatorii se vor regăsi în acest personaj - până la urmă tuturor ne place să ne imaginăm lucruri, toți suntem vulnerabili și cu toții ne dorim să fim iubiți.
Nu-mi doresc ca lumea să “vadă personajele într-un anumit fel”. Dimpotrivă, cred că fiecare le va vedea altfel, prin propriul filtru, și tocmai asta mi se pare frumos la teatru.
Credit foto: Alexandra Bordeianu
Cum ai ajuns în această colaborare artistică la Brașov
Mihaela Alexandru: Această colaborare este o consecință a altor aventuri precedente din lumea scenei: am colaborat cu regizoarea Lorena Zăbrăuțanu în alte două piese (Durata Medie de Viață a Mașinilor de Spălat și Câmp de Luptă) iar cu George Pandrea sunt la fel, la a treia colaborare. Printr-o întâmplare fericită, Sabina Brândușe a venit de curând în echipa noastră și mă bucur că a acceptat să joace alături de mine în acest spectacol. Ne-am dorit o piesă care să vină cât mai mult din sufletul Brașovului: text, regie, distribuție, muzică, PR.
Unul dintre obiectivele Asociației Antiteatru Brașov este să colaboram cu artiști locali, să aducem în fața publicului texte contemporane montate în premieră la Brașov. De aceea ne-am și dorit mult să punem în scenă textele Elisei Wilk. Puțini știu că Elise, multi-premiată în țară și mai ales în străinătate, tradusă până acum în 12 limbi, locuiește și scrie în Brașov. Suntem deja la a doua colaborare, acum trei ani am pus în scenă textul Durata Medie de Viață a Mașinilor de Spălat, primul ei text montat în Brașov. Ca să rezum, această colaborare simt că vine ca o necesitate urgentă chiar: să creăm după mult timp producții locale 100%, să arătăm publicului că Brașovul poate produce cultură aici, să ne dezvățam a împrumuta, închiria și importa spectacole.
Ce ai simțit când ai citit prima dată piesa „Crocodil”?
Mihaela Alexandru: Aș răspunde precum personajul pe care îl interpretez:
”a fost ca și când prin mine a trecut o rachetă si a lăsat în urmă o groază de scântei...”
Apropierea de personajul tău
Mihaela Alexandru: Este un copil de 11 ani forțat să se maturizeze odată cu pierderea tatălui, iar pe lângă asta, să învețe să gestioneze noile relații care prind contur în viața ei: în primul rând relația cu ea însăși, apoi cu prietenul cel mai bun, cu mama, cu noul partener al mamei, cu colegii de școală, care nu o acceptă și o hărțuiesc, transformând-o într-o victimă, până la urmă.
Un copil din ce în ce mai singur, care luptă să supraviețuiască, într-o lume care nu o acceptă pentru că este diferită, pentru ca nu se încadrează în tiparele, șabloanele impuse de societate.
Ce a ajutat la construirea unui personaj credibil
Mihaela Alexandru: Petrec destul de mult timp în preajma copiilor, prin cursurile de teatru pe care le susțin deja de vreo nouă ani, așa că lumea lor îmi este foarte cunoscută. Sunt fascinată de tot ce fac ei, cum vorbesc, cum se supără, cum râd, cum se ceartă între ei. Tot ce au nevoie este doar atenția ta, să le asculți poveștile, să le oferi siguranță, să aibă sentimentul de apartenență, să știe că nu sunt singuri. Asta este de fapt drama personajului meu, singurătatea. Este abandonată pe rând: de tată, de prietenul cel mai bun, de cea de care este îndrăgostită, de colegi, și în final de mamă.
Credit foto: Andrei Burcea
Punctul de început în scrierea unei noi piese de teatru
Elise Wilk: De vreo 6-7 ani scriu numai texte comisionate - adică un teatru îmi propune o temă pe care să scriu. Pentru mine e cel mai bun mod de lucru, pentru că în primul rând sunt obligată să scriu (altfel aș scrie mult mai rar) și în al doilea rând mi se pare ok să scrii pe o anumită temă (și nu pur și simplu “să scrii despre ce vrei”) atunci când în cadrul acestei teme ai libertate totală.
Pornesc de la tema respectivă, mă gândesc la o poveste, urmează o perioadă de documentare iar apoi caut cea mai potrivită structură prin care povestea poate fi spusă. Apoi mă gândesc la personaje (câteodată știu actorii pentru care scriu, alteori nu, dar mă ajută mereu să știu pentru câți actori să scriu).
În final am povestea, am structura, am personajele - dar nu știu cum să încep. Și de fiecare dată se întâmplă ceva care mă inspiră pentru a începe să scriu.
De exemplu țin minte că înainte să încep să scriu Dispariții (care în România poate fi văzut la Yorick Studio din Târgu-Mureș și la Teatrul Andrei Mureșanu din Sfântu-Gheorghe) am fost într-un weekend la București unde fusese o ploaie cu gheață și toți copacii sclipeau. A fost imaginea care m-a inspirat să încep. Anul trecut, înainte să scriu Union Place, care se joacă la Schauspielhaus Salzburg în Austria, s-a întâmplat ceva într-o cafenea din Cluj care mi-a dat o idee excelentă de pornire. Cel mai greu a fost când a trebuit să scriu despre despărțiri (Oameni pe care nu-i mai iubești la Teatrul Ioan Slavici din Arad). Atunci mi s-a părut cel mai simplu să încep prin a scrie versurile hip-hop pentru melodii (despre rutine în cuplu, întâlniri eșuate de pe Tinder și relații în care ne complacem din frica de singurătate).
La crocodil nu mai țin minte exact, dar cred că imaginea de la care am pornit a fost ștrandul cu miros de clor și cartofi prăjiți - una din scene se petrece la ștrand, într-o vară.
Rutine de creație. Când și cum scrii cel mai bine
Elise Wilk: Unul din motivele pentru care-mi place să scriu texte comisionate este faptul că există un deadline foarte clar. Iar eu nu pot funcționa fără ca acel deadline amenințător de la orizont. Aș spune că amenințarea deadline-ului mă face să gândesc mai clar și mai structurat.
De asemenea, nu-mi place să scriu vara. Mereu spun că vara e pentru stat pe plajă, nu pentru scris.
Cred că textele mele cele mai bune sunt scrise iarna/primăvara. Ce am scris după luna mai a fost aproape de fiecare dată un dezastru (mai ales procesul de creație, întrerupt mereu de concedii, deplasări sau alte lucruri mai interesante decât scrisul).
Așadar mă inspiră luna februarie, e cea mai bună pentru scris. Și cafeaua :)
Temele care te preocupă
Elise Wilk: Sunt interesată de un teatru viu, actual, despre aici și acum. De câțiva ani mă preocupă în mod special în ce măsură politicul influențează destinele individuale și relațiile de familie, îmi place să abordez teme din istoria recentă, pentru că relația cu trecutul e foarte importantă.
De exemplu, am scris despre migrație în diferite perioade ale istoriei și mi-am dat seama că acest subiect nu e nici pe departe epuizat. Ultimul text pe care l-am scris este pentru o co-producție dintre Teatrul German de Stat din Timișoara și Teatrul Altenburg-Gera din Germania - eu și autoarea germană Anja Hilling a trebuit să scriem fiecare câte o piesă despre sărăcie. E un subiect dificil și destul de departe de mine, dar am încercat să mi-l apropii cât de bine am putut și am pornit de la mai multe cazuri reale din România ultimilor ani.
Cum crezi că va fi primit spectacolul „Crocodil” la Brașov
Mihaela Alexandru: Hărțuirea, bullying-ul, public shaming-ul, au devenit fenomene care se manifestă din ce în ce mai mult în rândul copiilor și adolescenților, este în continuă creștere de la an la an. Este important să vorbim despre asta, dar important este găsim pârghiile prin care să ajungem la adolescenți, să le creăm contextul prin care ar putea să vadă, ca printr-un glob de cristal, ce simte un copil când este hărțuit, abuzat fizic și verbal, suferința la care este supus. Prin povești putem schimba lumea.
Spectacolele de teatru care au curajul să abordeze teme incomode, dificile, dar foarte necesare, pot funcționa ca un semnal de alarmă, ca o trezire la realitate. Dacă teatrul este oglinda vieții, păi haideți să vorbim despre ce se întâmplă astăzi, despre noile emoții, despre modul de gândire al adolescenților.
Credit foto: Andrei Burcea
O privire asupra peisajul teatral brașovean actual
Mihaela Alexandru: Am înființat Antiteatru ca o alternativă la ce se întâmplă în Brașov d.p.d.v. teatral. Pe deoparte avem Teatrul de stat, care este un teatru de repertoriu, deci spectacole mai mult sau mai puțin după texte clasice, sau hiper-montate în țară, apoi suntem bombardați cu spectacole importate din București, și, la mijloc, câțiva artiști independenți care știu să-si facă meseria foarte bine, sunt super profesioniști, au curaj să monteze texte importante, dar nu prea au unde să-și joace producțiile.
Sperăm ca la Apollonia, noul spațiu cultural recent inaugurat, să putem găsi locul unde ne putem desfășura activitatea și unde tinerii să vină pentru a vedea altceva, să le oferim intimitatea unor spectacole care li se adresează și vorbesc despre ei și problemele lor.
Un mesaj pentru la oamenii care se pregătesc să vadă spectacolul
Elise Wilk: Partea mea preferată atunci când scriu teatru e elementul de surpriză: mereu sunt curioasă cum transformă alți oameni în realitate lucrurile imaginate de mine. Un spectacol bun așază noi straturi peste text, găsește semnificații la care autorul nici nu s-a gândit. Dar nu doar ceilalți creatori, ci și spectatorii văd anumite lucruri la care nu te-ai gândit.
La crocodil cred că nu va fi nimeni care să nu se regăsească măcar într-o scenă. Și cu siguranță, fiecare își va aminti de anii de școală. La fiecare om din sală va ajunge, probabil, un alt mesaj, în funcție de filtrul personal prin care va trece spectacolul. Așadar nu-mi doresc să ajungă la ei un anumit mesaj, ci îmi doresc să plece de la teatru puțin altfel decât au venit. Îmi doresc să rămână cu ceva după spectacol. Îmi doresc să-și pună întrebări.
Mihaela Alexandru: Să vină cu inimile și mințile deschise, fără prejudecăți, pentru că într-un fel sau altul este o poveste în care cu toții ne putem regăsi într-o formă sau alta.
