![[Povești de fotografi] Andrei Gîndac: Sunt atras să merg în culise, pentru că acolo pot să observ relațiile dintre oamenii artiști](https://media.iqads.ro/2023/10/fotojet-2023-10-11t171917-897-cover-850.jpg)
Uneori îi pare rău că n-are mai multă vreme să împartă online stările și momentele pe care le imortalizează în festivaluri, în spectacole de teatru sau într-o plimbare pe stradă, locul unde s-a și „școlit” în fotografie. Noroc cu oamenii din jurul său, care îi dau mai departe munca, așa am ajuns îl descopăr pe fotograful Andrei Gîndac și poveștile sale în imagini.
Pe stradă, Andrei caută momentele inedite. La festivaluri, urmărește oamenii și atmosfera de sărbătoare care se creează în jurul lor. În teatru, își propune să capteze și emoția actorilor, nu doar scenele spectacolului. Iar când face portret, știe că cele mai bune cadre îi ies atunci când se conectează cu omul din fața sa.
"Fotografia m-a învățat cel mai mult să fiu prezent și să simt oamenii, să citesc emoțiile și să înțeleg mai bine limbajul non-verbal. Am învățat prin intermediul fotografiei că oamenii sunt mai frumoși decât par și că asta se transmite și în fotografii, prin energia pe care o au".
Cu Andrei Gîndac discutăm pe larg despre tipurile de fotografii pe care le face, cu informații valoaroase, mai ales pentru neprofesioniștii pasionați de artă fotografică. De 10 ani, Andrei este fotograf oficial al Festivalului Enescu și al Festivalului Național de Teatru.
Despre tine
O întrebare aparent simplă, practic, puțin întortocheat răspunsul, pentru că am locuit vreo 5 ani în Moldova Nouă, Caraș Severin, vreo 12 ani în Dorohoi (unde m-am și născut de altfel), 2 ani în Iași și deja 14 ani în București, deci simt că sunt câte puțin din toate locurile astea.
Referitor la studii, am pornit cu un profil de matematică-informatică în liceu, am continuat, neștiind încotro s-o iau, cu doi ani tehnici la Facultatea de Construcții din Iași, de unde am plecat cu fotografia în cap, spre București, unde am și absolvit Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării (FJSC), secția Publicitate. Pe partea de fotografie nu am făcut nici o școală, doar studiu și practică personale.
În momentul de față fac preponderent fotografie de teatru și tot felul de evenimente culturale, am proiecte și pe partea de fotografie de business și fac împreună cu soția mea, Maria, design grafic tot în zona de teatru.
Când ți-ai descoperit pasiunea pentru fotografie
O perioadă îndelungată am trăit cu impresia că există un moment T0 pentru când am “descoperit pasiunea pentru fotografie”, dar am realizat că o pasiune pentru fotografie am avut încă din liceu, când fotografiam și filmam tot ce prindeam în clasă, cu colegii. Aveam un aparat foto de 2 megapixeli cu care prindeam momentele faine din universul nostru, al colegilor, de la vremea respectivă. Acum îmi dau seama că sunt niște amintiri frumoase, care mă transpun în acea perioadă, în momentul în care deschid o poză sau un filmuleț de atunci.
Dar puțin mai concret, decizia de a merge spre fotografie a fost în perioada de “încercare”, de la Iași, unde pe durata celor doi ani cât am studiat acolo, am realizat din ce în ce mai tare că nu îmi imaginez un eu-viitor-inginer.
Dacă ar fi totuși să aleg un moment, cred că ar fi poza de mai jos, când am conștientizat că vreau să continui să fac asta și că poate aș putea să ajung undeva cu asta. În cazul meu a fost nevoie de un clic (pe aparatul foto) pentru un declic. Poza de mai jos este declicul meu.
Povestea primului tău aparat de fotografiat
Nu voi spune povestea primului meu aparat foto, cel din liceu, pentru că nu îl consider primul din povestea în care sunt acum, ci primul meu aparat foto din momentul “declicului”.
Să creez și puțin context, eu am început cu fotografia de stradă, student fiind și într-un oraș nou, mare, ca Bucureștiul, eram dornic și cu entuziasm să-l cunosc, să văd povești și să încerc să le pun în imagini, lucru pe care am avut încredere că l-aș putea face bine prin mult, mult exercițiu. Ca factor important în toată călătoria asta cred că a fost validarea din exterior, în sensul că m-a ajutat foarte mult faptul că am avut platforme pe care să pun pozele și prin validarea oamenilor din online, am fost motivat să merg și mai departe, să am încredere și mai multă că pot face ceva în fotografie.
Ca o mică paranteză, întotdeauna am considerat că poți ajunge să ai succes în orice domeniu, dacă ești dedicat, serios și lucrezi cu gândul de a ajunge să fii cel mai bun. Pe principiul țintește sus, să fie bine chiar dacă ești puțin mai jos de cel mai bun.
Pe lângă entuziasmul de început, aveam și răbdarea de a participa la concursuri de fotografie, lucru pe care l-am făcut câțiva ani destul de mult și am și câștigat câteva. Printre aceste multe concursuri, unul dintre ele mi-a adus ca premiu primul meu aparat foto, un Nikon D90, cu care am ajuns să mă și întrețin până la un punct.
Mai jos sunt două exemple de fotografii făcute în perioada mea de început cu fotografia de stradă.
Cum te-ai școlit în fotografie. Cine te-a inspirat
Pentru mine strada a fost cam singura școală. Prin fotografia de stradă și prin procesul în sine, de a surprinde momente inedite din jurul meu, am învățat să privesc, să fiu atent și să fiu prezent. Cred că tot ce fac acum în fotografia de teatru și nu numai, se datorează fotografiei de stradă, pentru că am dezvoltat, cred, un simț al observației, prin care cred că reușesc în general să surprind momentele fără să știu dinainte ce urmează, se întâmplă și la evenimente de orice tip, dar și la teatru, unde, de multe ori nu apuc să văd o repetiție înainte de a fotografia spectacolul, deci în mare parte, ce surprind e la prima vizionare. Exact ca pe stradă.
Nu știu dacă am avut mentori de-a lungul timpului pe fotografie, dar sunt mulți oameni care au contat mult în cine sunt eu acum, atât prin susținere profesională și recomandări, cât și personal, prin prietenie și iubire. Cred că suntem suma oamenilor și a locurilor cu care interacționăm de-a lungul vieții.
Subiectele și temele pe care le explorezi acum în fotografiile tale
În momentul de față fac foarte mult fotografie de teatru, evenimente și festivaluri culturale, fotografie de concert, la Festivalul George Enescu, încă din 2013, și sunt într-o continuă explorare și învățare în fotografia de studio, unde sper să ajung să fac și proiecte de care să fiu multumit și încântat.
Cea mai nouă descoperire este fotografia documentară, dar pe un interval mai mare de timp. În sensul de a petrece într-un anumit context o zi, o săptămână sau o lună, pentru a documenta un subiect. Nu demult, la invitația Teatrului Nottara, am făcut un proiect de documentare foto în culisele teatrului, unde am petrecut aproape două luni documentând atmosfera din spatele scenei, oamenii din spatele actorilor, toată echipa care face să se întâmple totul așa cum trebuie pe scenă. Am realizat prin acest proiect că dintre toate genurile, în directia asta mi-ar plăcea să lucrez în viitor.
Un alt exemplu este Festivalul George Enescu, unde sunt atras să merg în culise, pentru că acolo pot să observ relațiile dintre oamenii artiști. Și apoi să-i văd pe scenă. Regăsesc emoții în ambele contexte, doar că în stări diferite. Pe scenă muzica e emoție, iar ce fac orchestrele, ce reușesc soliștii să transmită, e emoție pură, care plutește în sală, trebuie doar să fii deschis, să-i permiți să te cuprindă.
Ce înseamnă fotografia de festival. La ce trebuie să fii atent
În general fotografia de festival înseamnă fotografie de eveniment plus o atmosferă pe care nu prea o regăsești într-un eveniment singular. În festival se construiește un mers al lucrurilor, o relaționare cu oamenii, altfel decât la un eveniment de o ora/zi. Oamenii în general cred că sunt mai relaxați și intrați într-o stare de sărbătoare, mai mult decât la un eveniment care se întâmplă o dată, într-o zi.
Fotografia de festival mai înseamnă și efort îndelungat mare, dar, de cele mai multe ori, și o autodepășire în ce privește limitele pe care crezi că le ai.
Am avut șansa să fotografiez la câteva festivaluri, de-a lungul timpului, pe lângă cele două, sus-menționate, precum: Spotlight Festival, B-FIT In the street, Festivalul de Film Documentar Astra (Sibiu), Festivalul de dramaturgie contemporană (Brașov), Unfinished Festival.
Cel mai mult mi-a plăcut atmosfera specifică pe care deja o recunosc la Festivalul George Enescu, la Festivalul Național de Teatru. O atmosferă care îmi place și pe care o aștept să vină și deja, cu mulți dintre oamenii cu care lucrez, mă simt ca într-un soi de familie cu care mă văd o dată pe an. Și mai mult de atât, am șansa să văd foarte mult teatru (în FNT) și foarte multe orchestre (în FGE), pe care nu știu altfel în ce măsură aș ajunge să le văd/ascult, și într-un timp în care nu mi-aș imagina vreodată că aș putea, dacă nu aș ajunge în ipostaza asta.
Începuturile colaborării cu Festivalul Enescu
Începutul acestei călătorii cu Festivalul George Enescu a început cam în aceeași perioadă și cam în aceeași manieră precum cea cu Festivalul Național de Teatru. A început cu un email trimis la Artexim în care propuneam să fiu fotograf al festivalului, deși nu aveam nici o fotografie de concert în portofoliu. Tânăr și îndrăzneț. Și aici a fost o persoană care a avut încredere în mine și mi-a dat o șansă (dl Mihai Constantinescu, directorul Artexim până în 2021), cu condiția să fotografiez totuși un concert, să vadă câteva fotografii făcute de mine. Zis și făcut, m-am oferit voluntar pentru o seară, la un alt festival de câteva zile de muzică, am pozat un concert foarte mișto (în care au fost pe rând Taraf de Haidouks și The Lemon Bucket Orkestra) și am trimis fotografiile. Și anul acesta s-au făcut 10 ani de când am fost la prima mea ediție ca fotograf oficial la Festivalul Enescu și de la o ediție la alta a crescut echipa de fotografi, până la cea mai mare echipă de fotografi de până acum, șase fotografi și fotografe.
Povești strânse în imaginie de la ultima ediție. Ce ți-a plăcut cel mai mult să fotografiezi
Ultima ediție de Festival Enescu a fost o ediție bună, dar cu motoarele turate aproape de maximum. Pe de altă parte, cred că asta e senzația după fiecare ediție, doar că după două luni, uit de toată oboseala și efortul pe care le-am simțit în festival, rămân doar cu amintirile plăcute, cu prieteniile legate sau menținute în festival și cu fotografiile, desigur. :)
Să fotografiez cel mai mult în sălile de concert îmi place să fotografiez culisele. :) Din păcate însă, în ediția asta nu simt că am reusit să ajung în culise atât de des pe cât mi-aș fi dorit. În culise e un altfel de magie, la care publicul nu prea are acces, decât prin imaginile pe care noi le facem. Și e plăcut să reușești să oferi ceva mai mult oamenilor, față de ce simt și văd oricum pe scenă.
Cele mai faine 3 imagini
E greu să pun eticheta de “cea mai bună” fotografie, dar cred că dacă aș face un top 10, probabil aceste trei imagini ar fi acolo.
Cu ce rămâi după ediția Festivalului Enescu de anul ăsta
Cu amintirea unei ediții de festival, cu bune și cu rele, și cu multe fotografii pe care sper să reușesc să le împărtășesc cu cât mai mulți oameni. Și mai rămân cu dorința de a merge și în timpul liber la concerte, fără aparatul foto, să mă bucur de muzică, din scaunul de spectator.
Fotografia de teatru. Ce te-a atras în zona asta
În teatru am ajuns întâmplător. În perioada de început a studenției, căutam să fiu voluntar în cât mai multe locuri, să fac poze, să ajung în diverse contexte, să învăț lucruri. Primul spectacol de teatru fotografiat a fost al unei trupe de liceeni. Apoi, după un timp, am mers ca voluntar în FNTi (Festivalul Național de Teatru Independent), după care am dat un email în care propuneam Uniter-ului să mă primească și pe mine să fac fotografii la festival, ca voluntar. Răspunsul a fost afirmativ, am primit un ecuson de voluntar și am avut acces și libertate să fotografiez ce spectacole vreau eu, nu se bazau pe ce se presupunea că voi face eu. Dar în final au fost încântați de ce am reușit să fac pe perioada festivalului, Adi Bulboacă m-a observat și m-a susținut și el, iar anul următor am fost parte din echipa oficială a FNT-ului. Fiecare din aceste începuturi a fost consistent în motivația de a merge mai departe în direcția asta, de fotograf, și cred că am avut de la început încredere că pot face tot ce îmi propun, chiar dacă nu știam cum anume, încă.
Ce îți propui când fotografiezi un nou spectacol
În fotografia de teatru e important să fie ilustrate scenele relevante din spectacol, relațiile dintre actori, toată acțiunea să aibă context, deci să fie vizibilă și scenografia, dacă e un décor care completează povestea e important ca personajele să fie plasate în contextul respectiv și nu decupate doar prin portrete foarte apropiate ale actorilor. Iar pentru mine e foarte important să transmit emoțiile de pe scenă. Cred că asta e cel mai dificil element de obținut, dar și cel mai satisfăcător când reușesc. Apoi seria de fotografii trebuie să spună o poveste, iar povestea trebuie să fie cea potrivită.
Și încerc cât pot, din punct de vedere unghi, compoziție, dinamică, să găsesc ceva mai diferit/inedit. Cred că și asta ar fi un aspect care contribuie la personalitatea pozelor pe care le fac.
În fotografia de teatru se mai și păstrează poze “în sertar”, chiar dacă sunt foarte bune, pentru ca anumite elemente surpriză din spectacol să nu fie dezvăluite înainte ca spectatorul să pășească în sală.
Cum faci tu cele mai bune portrete
De regulă, bun/rău e ceva foarte subiectiv și relativ, pe orice subiect. Personal consider că un portret reușit e cel în care omul pe care l-ai fotografiat se regăsește pe el însuși. Dar vedem în jurul nostru și portrete care sunt considerate bune pentru că arată bine estetic, chiar dacă din punct de vedere emoție/expresie nu transmit nimic. Deci, da, e subiectiv.
Sunt de acord că un portret bun, din punctul de vedere al unui fotograf profesionist trebuie să îndeplinească și condițiile estetice, calitate, compoziție, dar cel mai important rămâne emoția, mesajul pe care ți-l transmite o poză, iar omul fotografiat să spună: “Da, eu sunt acolo, ce bine m-ai văzut, chiar mă văd pe mine în fotografia asta!”.
Nu știu cum se fac portretele cele mai bune. În general portretele pe care le-am făcut și au fost cel mai apreciate de oamenii din ele, au fost făcute în sesiuni foto în care am reușit să fiu eu încrezător în ce pot să fac, atunci cand am fost relaxat și am transmis asta și subiectului meu. Cred că portretele bune ies atunci când reușești să te conectezi cu omul din fața ta, pentru ședințele foto, iar la evenimente portretele bune ies în momentul în care reușești tu, ca fotograf, să fii prezent, să fii empatic și să simti ce se întâmplă în jurul tău. Și cred că un zâmbet oferit e o portiță deschisă către sufletul oricui, în sensul că uneori ca fotograf ajută să zâmbești, pentru cineva care e mai crispat sau nu e foarte deschis, îl poate ajuta să își schimbe energia, iar munca ta ca fotograf e valorificată mai ușor.
Tu ce tehnici ai pentru a-i relaxa pe subiecți
Nu am o tehnică anume pentru a-i relaxa pe oameni, ci doar încerc să fiu eu cât de mult pot, să fiu relaxat și să fiu prezent, pentru că mi-am dat seama că așa ajung la cele mai bune rezultate în ședințele foto. Consider că noi ne oglindim cu oamenii din fața noastră, imităm și transmitem de la unul la altul emoțiile, atât pozitive, cât și negative.
La sesiunile foto sunt foarte punctual, pregătit, îmi place să am timp după ce am pregătit tot set-up-ul să am un timp să mă relaxez, să pregătesc un playlist pentru cei care urmează să fie fotografiați și încerc să nu grăbesc pe nimeni, sau să dau senzația că ne grabim să facem portretele, chiar dacă nu avem mult timp, senzația e cea mai importantă, indiferent de realitate. La fel cum trăim emoții din trecut, deși s-au întâmplat acele lucruri deja, sau din viitor, deși încă nu s-au întâmplat, noi trăim emoția acelei întâmplări, acelasi lucru e valabil și aici. Orice senzație/trăire contează pentru portretul final.
Brandul tău online
Brandul meu de fotograf în online nu știu dacă e în cea mai bună variantă din ce ar putea fi. Odată cu anii și cu creșterea numărului de proiecte, deci a volumului de muncă, timpul pe care reușesc să îl aloc pentru partea de brand/promovare online s-a micșorat din ce în ce mai mult. În momentul de față mai prind câte o perioadă de o săptămână, două, în care petrec ceva timp și public câte ceva din ce am mai lucrat, dar per ansamblu, cred că aș avea material pentru promovare pentru câțiva ani.
Uneori mai simt câte un fior al părerii de rău, că nu reușesc să întrețin și eu conturile pe care le am, dar mă liniștesc cu gândul că investesc tot timpul pe care îl am în a mă dedica proiectelor pe care le fac, iar asta, în final, e cel mai important. Iar părerea de rău constă mai mult în faptul că nu reușesc să împărtășesc mai des poveștile din pozele pe care le fac. Iar în final am parte totuși de cea mai bună și organică promovare: recomandarea, care circulă în mod natural de la om la om, dacă au lucrat bine cu mine.
Învățăturile fotografiei
Fotografia m-a învățat cel mai mult să fiu prezent și să simt oamenii, să citesc emoțiile și să înțeleg mai bine limbajul non-verbal. Am învățat prin intermediul fotografiei că oamenii sunt mai frumoși decât par și că asta se transmite și în fotografii, prin energia pe care o au. Am învățat că fotografia e sinceră, dacă esti deschis să vezi asta. Și am mai învățat că dacă ești actor/actriță de teatru sau de film, nu înseamnă că ești obligatoriu relaxat(ă) în fața aparatului de fotografiat. :) Iar aici relaxarea trebuie să vină de la mine.
