[Povești de fotografi] Andrada Pavel: Fotografia m-a învățat să văd. Să dau o șansă unor lucruri pe care le-aș fi trecut cu vederea în mod normal

De când se știe, a avut mereu în casă un aparat foto, iar asta pentru că tatăl său își dorea să surprindă momente de familie, pe film și video. Într-o vacanță din școala generală, Andrada Pavel a luat cu ea un Canon Prima și s-a întors acasă cu filmul plin de cadre strâmbe cu copaci. Acelea au fost primele sale fotografii. În liceu, își poza colegele după ore, iar astăzi are Studio Mic – un spațiu al ei unde face fotografie de portret. În genul ăsta de fotografie vrea să devină tot mai bună.

De trei ediții, Andrada Pavel este unul dintre fotografii oficiali ai Festivalului George Enescu și a încheiat zilele trecute cu bine ultima ediție, în paralel cu job-ul full time și puține ore de somn. În imaginile surprinse de Andrada la concertele de anul acesta se vede pasiunea ei pentru fotografia de portret și faptul că, în cadrele sale, caută să surprindă cât mai clar emoțiile pe chipurile oamenilor.

"În 2015 eram o tânără un pic pierdută în spațiu, fără mare idee despre ce își dorește în viață, iar Festivalul Enescu mi-a oferit o platformă extraordinară pentru dezvoltare. Am găsit acolo oameni care mi-au demonstrat că poți avea o meserie pe care să o faci cu drag".

Cu Andrada Pavel vorbim în continuare despre frumusețea pe care o aduce în lume arta fotografică și despre începuturile sale la Festivalul Enescu.

Din biografie, pe scurt

Sunt născută și crescută în București, „printre blocurile gri” din Berceni. Am terminat Comunicare și Relații Publice, la FJSC, iar în prezent lucrez full-time într-o agenție de PR. După ora 19.00 și în weekend-uri mă găsiți la Studio Mic – un spațiu mic (dooh!) în care fac fotografie de portret.

Cum ți-ai descoperit pasiunea pentru fotografie

Taică-miu a fost pasionat de documentarea foto-video a familiei noastre și mereu am avut în casă un aparat foto. Prima amintire specifică legată de fotografie o am dintr-o vacanță din școala generală, în care am plecat cu un Canon Prima și m-am întors cu 36 de cadre pe film pline de copaci în unghiuri strâmbe. În liceu am făcut upgrade la un DSLR, cu care ieșeam după ore în Parcul Tineretului, să îmi pozez colegele. Și mi-am dat seama la un moment dat că e ceva acolo care îmi aduce bucurie la fiecare declanșare. Și că e ceva ce mi-ar plăcea să fac pentru tot restul vieții.

Prima ședință foto

Am povestit deja despre primul meu Canon pe film, așa că îți voi spune despre prima mea ședință foto „în studio” – adică un cearșaf alb șifonat, lipit cu scotch de peretele din sufragerie, în timp ce o prietenă îmi poza îmbrăcată în cămașa lui taică-miu (viziune artistică inspirată de era Tumblr), iar o altă prietenă ținea veioza mea de birou țintită spre cadru.

E foarte fain să te uiți în urmă și să vezi cât și cum ai evoluat ca stil și estetică. Când mă uit în urmă văd o adolescentă în căutare de sens, iar fotografia a fost la momentul respectiv acel ceva care-mi dădea sens.

Unde ai studiat fotografie. Cine ți-au fost mentori

Zona de mentorat foto e aproape inexistentă în România. Sunt foarte puțini fotografi mari care își iau asistenți pe care să îi formeze. Eu personal am dat mailuri câtorva grei ai industriei și ori mi-au dat cu seen, ori m-au refuzat frumos. Au mai apărut ceva cursuri și workshopuri interesante în ultima vreme, dar sunt destul de scumpe. Așadar, singura soluție rămâne să fii autodidact, să te uiți la ce se întâmplă în industrie, să consumi tot internetul pe partea de tutoriale, și să lucrezi cât poți tu de mult ca să ajungi acolo.

Ce pot recomanda concret pentru un fotograf la început de drum - în primul rând, sfântul curs de acreditare foto de la f64 cu domnul Radu Grozescu. Apoi, tutoriale pe Youtube ale fotografilor pe care îi urmărești deja pe instagram - cei mai mari au și astfel de conținut didactic. După, îți apar automat recomandări de la Youtube cu tutorialele populare din industrie. Și, of course, mai sunt și documentarele și cărțile cu și despre munca fotografilor de renume, precum Peter Lindbergh, Helmut Newton, Richard Avedon, Diane Arbus, Annie Leibovitz and so on.

Cel mai important, însă, pentru mine, a fost să experimentez și să lucrez propriu-zis.

Ce te-a învățat fotografia

Fotografia m-a învățat să văd. Să dau o șansă unor lucruri pe care le-aș fi trecut cu vederea în mod normal. M-a învățat să am mai multă răbdare cu mine și cu oamenii din jurul meu și m-a învățat să găsesc ceva în fiecare loc, om și situație.

Fotografiile pe care le faci în prezent

De când am reușit să fac rost de spațiul pentru Studio Mic, adică de la începutul anului 2023, m-am concentrat pe fotografia de portret. Acolo îmi doresc eu să cresc și să ating the next level. Îmi place mult să fotografiez oameni.

Rețeta celor mai bune portrete

Pe scurt, trebuie să îi placă clientului.

Și ca să intru în câteva detalii – e vorba de aspectul tehnic + aspectul estetic, cred eu, acestea se completează reciproc și nu pot exista unul fără altul. Nu există o rețetă anume, de multe ori ceva ce ai gândit ore întregi poate să nu arate deloc ca în capul tău, iar o improvizație de moment să fie cea mai bună fotografie a ta. Important e să experimentezi și să fii super flexibil și adaptabil la situație.

Fotogenia în fotografia de portret

Există oameni ușor de fotografiat și oameni greu de fotografiat.

Am lucrat și cu modele care își știau deja unghiurile bune și care nu mai aveau nicio jenă față de aparat, și am lucrat și cu oameni care nu au mai fost niciodată la o ședință foto. Oamenii care vin pentru prima dată au nevoie de mai multă îndrumare, dar de cele mai multe ori își găsesc și ei flow-ul. E un moment acolo în care se produce un declic și uită de frica și anxietatea cu care au pășit în studio. Am mereu răbdare să ajungem împreună în acest punct și de aici începe cu adevărat ședința foto.

De multe ori contează să gândești conceptul de acasă, să vii pregătit, să știi ce vrei să faci. Și cu toate astea, când viziunea ta nu se potrivește cu realitatea, trebuie să poți improviza și colabora cu modelul astfel încât să iasă ceva bun.

Tehnici prin care îi relaxezi pe subiecții tăi

„Tehnica” mea este de a nu încărca modelul cu prea multe indicații – fotografiile încep să arate după mult prea regizate. Din experiența de până acum, cu puțină răbdare, toți oamenii intră într-o zonă de flow, din care începem să construim împreună.

Cele mai bune fotografii ies atunci când modelul se simte safe în această postură vulnerabilă de a fi văzut.

Mereu încerc să fiu cea mai bună versiune a mea atunci când sunt la o ședință foto, pentru că dacă vii cu o energie proastă, modelul o va simți și cel mai probabil o va oglindi înapoi spre aparatul foto. De asemenea, două lucruri care nu lipsesc niciodată din studio sunt apa, boxuța pentru muzică și scrumiera (sunt super importante pauzele de țigară pentru fumători).

Cum se vede brandul tău în online

Brandul meu nu e încă acolo unde mi-aș dori, însă lucrez intens la asta, pentru că știu cât de important e. Lucrez în PR, dar încă nu reușesc să găsesc timpul de a face pentru mine ceea ce fac pentru clienții mei din agenție.

Ca să te caute lumea, trebuie să exiști în social media, this is how it works. Iar în fotografie este vorba de un combo între brandul tău personal și brandul tău ca fotograf. Momentan nu excelez la capitolul promovare - postez neregulat și fără o strategie în spate. Sunt foarte conștientă de faptul că am de lucrat la capitolul acesta.

Am fost acceptată de curând într-un program de antreprenoriat și sper să învăț acolo mai multe despre cum să cresc pe latura asta.

Experiența ca fotograf la Festivalul Enescu

Am fotografiat trei ediții de Enescu – așadar, sunt foarte familiară cu eticheta de concert de muzică clasică. În general, ca fotograf de eveniment, trebuie să încerci să fii invizibil, însă când vine vorba de FIGE, trebuie să faci un dublu efort în acest sens. Trusa de Festival e compusă din badge & cămașă neagră pe care scrie „official photographer” sau „staff”, aparatul foto mirrorless cu un obiectiv wide și un 70-200 (mii de mulțumiri celor de la Panasonic, care îmi oferă din 2019 echipament pe durata Festivalului), pantaloni sau blugi negri și adidași confortabili și silențioși.

Brief-ul de festival

Nu primim brief, deja știm ce avem de făcut. Ne orientăm în funcție de program, așezarea instrumentelor pe scenă și limitele tehnice ale aparatelor foto, astfel încât să iasă cele mai bune rezultate, și să nu pierdem niciun moment cheie.

În concertele de muzică clasică sunt câteva lucruri pe care trebuie musai să le fotografiezi, și anume – dirijorul, solistul, cadru cu toată orchestra, câteva cadre mai strânse cu membri ai orchestrei, aplauzele de final și florile.

Din backstage

În Enescu mai există și acest silent agreement între fotografi de a face poze și în backstage. Acolo, cred eu, ies unele dintre cele mai faine cadre. Colegii Andrei Gîndac & Alex Damian fac o treabă ex-ce-len-tă în fotografia de backstage și la fiecare ediție am învățat din munca lor. Eu sunt un pic mai timorată, pentru că până la urmă intru în spațiul personal al unor persoane – mulți se schimbă în timp ce trec pe lângă ei, alții mănâncă un snack înainte să intre pe scenă. Nu știu exact cum îi abordează sau ce le zic colegii mei, dar oamenii par mult mai relaxați în pozele lor decât în pozele mele.

Da chiar, măi băieți, ce le ziceți?! :)))

Începuturile tale la Festivalul Enescu

Sunt colaborator al Festivalului din 2015 și am început în echipa de însoțire artiști. Adică mă ocupam de soliști/dirijori/orchestre de la momentul în care aterizau în București și până când îi încărcam înapoi în autobuzul spre aeroport. Am continuat ca membru al secretariatului de violoncel la Concursul din 2016, apoi am intrat în biroul de presă al Festivalului în 2017. Din 2019 fac parte din echipa foto.

A fost foarte important pentru mine, ca young adult, să pot explora mai multe zone profesionale, iar Festivalul George Enescu mi-a oferit această oportunitate. Au fost oameni acolo care au avut încredere în mine și care mi-au susținut toate deciziile.

În 2015 eram o tânără un pic pierdută în spațiu, fără mare idee despre ce își dorește în viață, iar Festivalul Enescu mi-a oferit o platformă extraordinară pentru dezvoltare. Am găsit acolo oameni care mi-au demonstrat că poți avea o meserie care chiar să îți placă și pe care să o faci cu drag. Îmi amintesc tot ceea ce ține de Festival, de la proba de costum și până la petrecerea de final. Enescu a fost, probabil, cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată.

În 2016 am început să am primele gânduri de a intra în echipa foto. Tocmai ce îmi cumpărasem un Canon pe film (treceam printr-o fază) și primele teste le-am făcut la Ateneu, în timpul Concursului - pe vremea când aveam părul verde. Apoi, la Festivalul din 2017, am împrumutat de la colega Cătălina un obiectiv de 35mm, tot pentru aparatul pe film (faza a continuat vreo 2-3 ani), alături de care am explorat toate cotloanele Sălii Palatului. Iar la început de 2019 am trimis un mail oficial și un mic portofoliu către domnul Constantinescu. And I got in!

Cum a fost la ediția de anul acesta

A fost greu, n-am să te mint. Ediția aceasta a fost prima pe care am dus-o paralel cu un job full time, iar cu lipsa de somn nu m-am înțeles foarte bine. Însă a meritat. Dacă nu aș fi făcut Enescu anul ăsta, aș fi regretat foarte tare. Au fost schimbări mari la nivel de echipă – au venit oameni noi pe comunicare (echipa Alex & Antonia, care fac comunicare și pe TIFF și FITS), un manager nou (Cristina Uruc, pe care vreau să o și felicit cu ocazia aceasta). Dar ca la fiecare ediție, oamenii noi s-au împrietenit cu veteranii, iar la un moment dat toată lumea părea că face parte dintotdeauna din același peisaj.

Pentru că am avut jobul în timpul zilei, la ediția aceasta am bifat majoritatea concertelor de la Sala Palatului. Am strâns câteva povești din backstage, cea mai apreciată anul acesta fiind cea cu membrii orchestrei care jucau șah înainte să intre pe scenă. Mi-a plăcut mult să îl fotografiez pe Sir Simon Rattle, mai ales că a avut ultimele două concerte ca dirijor al London Symphony Orchestra în cadrul Festivalului. Și mi-a plăcut enoooorm să fotografiez Orchestra Filarmonicii George Enescu sub bagheta lui Arnaud Arbet, interpretând Le Grand Macabre. Superb!

Din ediția asta rămân cu bucuria faptului că..I did it! Au fost câteva momente în care am crezut că nu reușesc să duc și jobul și festivalul, dar am reușit!

Un sfat pentru oamenii care vor să facă primii pași în fotografie

Uite, chiar mi-aș dori să construiesc un business care să îi poată ajuta pe cei care abia intră în acest domeniu, pentru că știu cât de greu mi-a fost mie.

Dar la finalul zilei, cel mai bun sfat e să nu renunți. Și chiar dacă ai impresia că succesul vine peste noapte, nu-i așa. Vine după multă muncă, niște fail-uri, mai multă muncă și tot așaaa.

Tu ce nu ai apucat încă să fotografiezi și ți-ai dori foarte mult

Nu prea am explorat fotografia de teatru și deloc pe cea de set de filmare. Mi-ar plăcea să am oportunitatea să fac asta la un moment dat. Nu știu să-ți zic de ce, it just feels right.