I se spune Mișa. Dar și domnul Rembrandt, Shakespeare sau Picasso. Mihai Anton crede că numele primite în urma experienței sunt importante. Ele spun, până la urmă, povestea pasiunilor sale. Mișa a terminat liceul N. Tonitza, a studiat la UNARTE și a lucrat în publicitate din 1994. A petrecut câțiva ani în Mexic, a regizat piese de teatru și a pictat, iar de câțiva ani s-a întors la fotografie și a decis să riște totul pe cartea aceasta.
Face multe portrete, artistice și corporate, fotografii de mâncare, locații, fotografie de advertising, fotografii de produs, fotografie de artă, naturi moarte și nuduri. Recent, patru fotografii făcute de el au fost selectate în Lürzer's Archive.
”Mă obsedează lumina și cum cade ea pe oricine și orice. Întotdeauna mi-a plăcut nudul, atât feminin, cât și masculin. Cele mai solide forme de artă, după părerea mea, și care încă creează discuții și stârnesc cenzura. Iar imediat lângă ele sunt naturile moarte. Mă obsedează în ambele subiecte atmosfera, contextul”, spune Mișa.
Povestim cu Mihai Anton în continuare despre fotografie, publicitate și artă, nuduri, produse, clienți curajoși și bugete mici:
Declicul
Lumina, culorile, povestea, bucuria de a descoperi, bucuria de a vedea fiecare fotografie făcută, emoția, astea sunt declanșatoarele. Declicul a fost când m-am hotărât să fac un credit și să risc totul pe ,,cartea’’ fotografiei. Și acum plătesc și trag tare să achit acel credit, însă este minunat să pot face ceea ce îmi place și nu îmi pare rău de decizia luată.
Primele încercări
Cu fotografia am început foarte devreme în viață. La 15-16 ani, îmi transformasem baia de serviciu într-o cameră neagră, unde stăteam foarte mult timp și încercam tot felul de tehnici. Prins în tăvălugul vieții de liceu, la N. Tonitza, studiam intens desen, compoziție, culoare, și, fără să îmi dau seama, aplicam asta și în fotografiile mele. Când am intrat la UNARTE, făceam foarte multe experimente fotografice. La scenografie, de asemenea, mă ajutau foarte mult. Cu fotografia, dacă stau bine să mă gândesc, am mers de mână toată viața. Apoi am intrat în advertising, în publicitate. Și aici mi-a folosit foarte mult, pentru că utilizam permanent fotografii făcute de mine, pentru conceptele propuse brandurilor cu care lucram.
În liceu și la facultate am învățat tot ce ține de compoziție, desen și culoare. Partea tehnică a fotografiei am învățat-o oarecum singur, greșind, până când, încetul cu încetul, nu am mai greșit așa de des. Și acum greșesc, și acum învăț. Spre deosebire de începuturi însă, acum avantajul este că știu ce greșesc și pot corecta repede. Dar studiul nu se termină niciodată.
Cum priveai fotografia la început și care e perspectiva acum
Am o părere, poate e greșită, poate nu, dar cred că pasiunea este cea care te alege, cea care te găsește, și nu invers. Dacă un drum îți este menit, viața va avea mereu grijă să te aducă pe acel drum. Întâlnirea cu pasiunea este o întâlnire puternică, definitorie. Pentru mine, la început, fotografia era o evadare. În laborator eram cel mai fericit om! Costau mult substanțele, hârtia, filmele. Am avut marele noroc cu maică-mea, care m-a susținut și încă mă susține în această pasiune, am noroc cu tatăl meu, Alexandre, cu nevastă-mea, Mișa (are aceeași poreclă ca mine), care a și corectat și transformat textul acesta în ceva coerent și plăcut și care mă susține mereu în tot ceea ce fac. Am noroc și cu Amza, fiul nostru, care mă inspiră și îmi dă forță. Ei sunt puterea mea. Și pe lângă ei, toți prietenii mei.
Revenind. Momentul suprem era când pe hârtie se conturau imaginile, iar așteptarea aceea era minunată. Puteam sta să lucrez 8-10 ore, fără să simt timpul trecând. Iar mirosul acela de revelator și fixator îl simt și acum în nas.
Primele încercări au fost extraordinare. Greșeli totale, magice, un drum nou, enigme, ozn-uri. Apropo de asta, de primele încercări, chiar anii trecuți, căutând ceva culori noi, idei noi, mă simțeam ca la început: neputincios. Însă de data asta ceva mai pasional și speriat. De multe ori îmi venea să arunc totul pe geam. Totuși nu o făceam, iar a doua zi o luam de la început. Primele încercări rămân cele mai frumoase. Au o culoare, un miros și un gust cu totul speciale.
Amprenta ta
Acum am mai multe porecle. De la domnul Rembrandt, (după fotografia asta, ni s-a spus domnul și doamna Rembrandt), la Shakespeare sau Picasso. Da, unii îmi spun Picasso. Nu știu de ce. Îmi mai spun și că semăn cu Johnny Depp. De ce vreau să menționez asta? Pentru că eu sunt o unealtă. O unealtă a educației mele, a emoțiilor pe care le trăiesc, a imaginilor pe care le văd și a experiențelor prin care trec.
Amprenta mea este suma acestor factori. Îmi plac culorile calde, tonurile stinse, ușor întunecate, dar vii, puternice, să se vadă viața acolo.
Povestea Lürzer's Archive
Asta este cea mai frumoasă poveste până acum. Este un vis devenit realitate. ,,Îmi doresc foarte tare să intru în Lürzer's!", mi-am spus de foarte multe ori. Devoram și devorez toate cataloagele și revistele lor. Este multă artă acolo. Mai multă decât acceptă unii. Este mult curaj acolo, multă inovație.
Am tot trimis lucrări de-a lungul anilor, însă, până acum, niciodată nu am trecut pragul selecției. Apoi, anul trecut, am făcut o serie de fotografii pe care m-am hotărât din nou să le trimit. Între timp, studiasem mai mult. Mult mai mult, și se pare că studiul intens și-a spus cuvântul. Provocarea este uriașă. Să intri în clubul acesta select înseamnă enorm.
Provocările la Lürzer's sunt uriașe. Dacă răsfoiești orice catalog, vezi cu cine ai de-a face și lângă cine o să stai, dacă ești admis. Sunt fotografi extraordinari acolo, iar asta te sperie și te motivează în același timp.
A fost un moment de gol în stomac și liniște. În primele secunde când am citit emailul de felicitare, nu mi-a venit să cred. Am verificat să nu fie vreun spam sau ceva trimis aiurea. Nu îmi venea să cred și nu aveam curaj să mă bucur. Am închis emailul și l-am redeschis după jumătate de oră. Era tot acolo. Am început să mă bucur, puțin câte puțin. Cu teamă. Apoi a crescut bucuria și, după câteva zile, am început să le spun celor din jurul meu, celor apropiați. Nevesti-mii și alor mei. După vreo săptămână sau două, unor prieteni. Povestea intrării mele în Lurzer's Archive este minunată.
Fotografiile comerciale în 2023
A fost și este un an bun. Multe fotografii frumoase pentru clienți curajoși. Foto plus retouch. Asta fac. Bine, fac și niște actorie când mă potrivesc cu ideea și mă cere clientul. Fac, de asemenea, și video, editare, pentru că fotografia inspiră filmul, iar filmul inspiră fotografia. Le puteți vedea aici.
Sau, și mai bine, vă invit la expoziția mea. Probabil se va intitula “Studiu.” Încă nu m-am hotărât, dar îmi place numele acesta. Vedem.
Data: 20-26 noiembrie. Locul: Galeria Galateca, colaborare cu Ars Mater Gallery. Curator: Steluța Roșca Stănescu.
Cum s-au schimbat nevoile și cerințele clienților
Nu prea s-au schimbat, pentru că lipsa de curaj definește încă publicitatea românească. O spun clar. Safe este legea care guvernează, din păcate. Și nu este nimic nou. De vreo 15 ani tot așa se merge. Sigur că există și excepții, branduri cu curaj, însă majoritatea joacă la siguranță, fără să deranjeze, timid. Noroc cu excepțiile, deoarece din safe nu a ieșit niciodată nimic memorabil.
La bază, orice brand vrea ceva diferit, ceva nou, care să miște, să emoționeze clientul, cumpărătorul. Apoi, intern, se face bugetul sau se analizează conceptul agenției și... gata cu visul acesta frumos.
Negocierea creativă a fost și va rămâne o mare dilemă. Multe idei ajung să fie analizate de anumite departamente, dar puține dintre ele ies pe piață. Cel mai bine ar fi ca toată lumea să înțeleagă că suntem o echipă, că facem echipă cu clientul, să înțeleagă că nu suntem două entități separate, care se bat în ego-uri, ci doar că unii se pricep la ceva, iar ceilalți la altceva. Cât de bine asamblăm cunoștințele noastre se vede în rezultatul final.
Asta ar fi o soluție pentru progres.
Fotografia comercială
Nu vreau să teoretizez foarte mult, pentru că alții o fac mai bine decât mine. Pot spune că, de cele mai multe ori, trebuie să scoți ceva magic dintr-o schiță sau un concept, în așa fel încât să îl faci și vandabil și memorabil. În acest scurt timp pe care îl are un ad și în tot zgomotul ăsta vizual, zilnic provocarea este foarte mare. Bugetele sunt mici și așteptările sunt mari. Asta este piața românească. Subliniez piața românească, pentru că este o piață atipică. Dar asta este o altă temă.
Eu fac și fotografie de produs, când mi se solicită acest lucru.
Fac multe portrete, portrete artistice și corporate, fotografii de mâncare, locații, fotografie de advertising, cu tot ce înseamnă asamblarea unei compoziții. Plus fotografie de artă. Naturi moarte și nuduri.
Ce ai învățat
Am învățat că trebuie să învăț singur și să nu mă compar decât cu mine, cel de ieri. Am învățat să îi caut pe cei buni și să învăț de la ei. Studiez permanent fotografi. Dacă azi sunt mai bun cu 1% decât ieri e perfect. Am învățat să nu am așteptări de la ceilalți. Fac ce fac cât de bine pot și merg mai departe. Am învățat că pas cu pas este o viteză bună. Fotografia comercială și tot ce ține de găsirea rapidă de soluții reprezintă o sursă de inspirație pe care o savurez zilnic. Iar noi, fotografii, știm să găsim soluții.
Temele care te obsedează
Mă obsedează lumina și cum cade ea pe oricine și orice. Întotdeauna mi-a plăcut nudul, atât feminin, cât și masculin. Cele mai solide forme de artă, după părerea mea, și care încă creează discuții și stârnesc cenzura. Iar imediat lângă ele sunt naturile moarte. Mă obsedează în ambele subiecte atmosfera, contextul. Am câteva școli de pictură pe care le ador și câteva direcții pe care le urmăresc.
Proiecte personale fac zilnic. Chiar dacă îmi rămân 10 minute libere, fac o fotografie așa cum vreau. Scot maximul din situație. De multe ori, fără lumina bună. Iar modelul meu cel mai disponibil, dacă pot spune așa, în afară de mine, este nevastă-mea. Cu ea am și început o serie de portrete.
Trebuie să îl menționez și pe fiul nostru, pentru că și pe el îl fotografiez din când în când. El însă e mai capricios: "Tataaaa, toată ziua faci numai fotografie!"
Caut încă un model cu care să fac încă o serie lungă de fotografii. Am niște idei. Nu am găsit. Caut. Și… cine caută găsește.
Trei fotografii din 2023 și povestea lor
Am să aleg trei fotografii din trei zone diferite. Una de artă – natură moartă cu roșie –, o compoziție și un portret.
Aici am vrut o paletă caldă, olandeză, care să îmi dea senzația unui tablou. Roșia mi-a inspirat tabloul. Am găsit-o întâmplător, pe o tarabă de legume, în timp ce căutam o idee pentru o natură, și am știut imediat că era ceea ce îmi trebuie. Erotismul ei, faptul că natura a făcut-o fructo-legumă, forma ei, toate m-au fascinat și m-au pus imediat la treabă. După care a urmat o serie de naturi statice pe aceeași linie.
Aceasta este o compoziție făcută într-o dimineață, când mă învârteam prin studio și încercam să găsesc un subiect. Mi-a venit ideea când am pus mâna pe aparatele foto. Interesant este că fotografia asta a trecut aproape neobservată pe la noi prin țară, dar Lurzer's a ales-o pentru albumul ,,200 Best Ad Photographers 2023-2024’’. Este una dintre cele patru fotografii care au fost selectate.
Iar aici este actorul Cristian Popa, bunul și vechiul meu prieten, care, ori de câte ori are timp, vine să îmi pozeze. Iar mie îmi place la nebunie să lucrez cu el. Este un actor foarte bun și transmite asta prin toți porii.
Prezentul în care toată lumea face poze
E bine, chiar foarte bine. Multe fotografii, într-adevăr, însă puțini fotografi. Fotografia este un limbaj. Așa a fost de la început și așa va rămâne. Cu cât face mai multă lume fotografie, cu atât mai bine.
Multă lume scrie, însă puțini sunt scriitori.
Cu uneltele cu care alegi să muncești rămâne în puterea ta să faci ceva. Cât de bine faci depinde doar de tine.
După părerea mea fotograful trebuie să curgă. Să vadă lumina și să se lase condus de ea. Lumina dictează tonul și starea. Îmi plac tonurile calde, ușor întunecate, misterioase, însă nu mă dau la o parte să fac fotografii în plină zi, atunci când majoritatea se ferește să scoată aparatul. Nu îmi plac fotografii care fac același lucru de mii de ori. Însă este dreptul lor și le respect alegerea. Îmi plac artiștii care se schimbă permanent. Care se reinventează. Care se caută continuu. Pentru mine acum urmează și mai multă muncă, ca să intru și în următoarea ediție din Lurzer's.
Consider că fotografii trebuie să fie fluizi în exprimare și permanent în schimbare. Cred că devii ușor de recunoscut și respectat când ai un limbaj, nu o rețetă. Și eu asta caut să descopăr: un limbaj din lumină.
