În urmă cu câteva luni, din meandrele internetului s-a ivit un clip care părea diferit de tot ce am mai văzut până atunci. O piesă în japoneză - Shitsuren - cântată de o româncă, cu un clip care părea produs în Japonia, te transpunea într-o altă dimensiune. MidoriStars aka Izabella Alda, vine de fapt din Timișoara și interviul de mai jos e livrat direct din aeroport. Zbura spre Japonia unde va susține primul ei concert acolo, asta după ce a fost nominalizată și la un premiu în Tokyo.
În 2018 am avut un moment de AHA, când aveam un monolog interior, în limba japoneză, despre cât de mare e lumea, despre cum suntem învățați să ne căutăm perechea, acea persoană destinată nouă, și mi s-a părut că lucrurile pe care mi le spun sună cool și poetic în această limbă.
Se inspiră din experiențele proprii în versuri și de cele mai multe ori ele vin înaintea muzicii, folosind pianul ca ghidaj, aici fiind inspirată de perioada Chris Martin. Are un job de zi din care își întreține independența muzicală și încearcă să fie cât mai naturală pe social media, iar asta include și expunerea unor părți mai vulnerabile. Cel mai recent clip al ei, Heart Worn Out & Against The Wall, poate fi văzut aici.
Începuturile tale artistice
Prima melodie pe care mi-o amintesc cântând este ”Fată dragă” a Mădălinei Manole. Probabil i-am zăpăcit pe cei din jur, astfel că bunicul, care a lucrat și ca tâmplar, mi-a făcut un microfon de lemn, măcar să am la ce cânta. Tata se ocupa cu casete, avea o combină super șmecheră pentru vremea aia, și pentru o scurtă perioadă, a avut și o discotecă. Practic, am fost înconjurată de muzică în primii ani de viață… până când nu am mai fost. Am ajuns să locuiesc cu ceilalți bunici și muzica era oarecum un subiect tabu.
După ce am mai crescut, am descoperit canalele nemțești de muzică la care mă uitam mai toată ziua (când nu mă uitam la desene). În clasa a VII-a am aflat despre Linkin Park, care mi-au ajuns instant la suflet. M-am uitat la tot ce era de văzut cu și despre ei, am ascultat tot ce s-a găsit și astfel s-a conturat în mine dorința de a avea un band și de a face muzică. Doi ani mai târziu m-am apucat de chitară, dar nu s-a prins cine știe ce de mine. Am avut și niște tentative de scris versuri (în engleză) însă mi se părea că nu mă pricep deloc. Am continuat, totuși, lecțiile de chitară până la terminarea liceului.
Mă hotărâsem în ultima clipă că vreau să dau la actorie la facultate, așa că am lăsat muzica deoparte. În anul II am primit primele încurajări ”avizate” în legătură cu vocea mea de la profa de canto. Tot în anul II am aflat despre niște cursuri de japoneză ținute în cadrul Universității de Vest și pentru că începusem să învăț deja câteva cuvinte și expresii din animeuri, m-am înscris la cursuri. După facultate am prioritizat învățarea limbii japoneze, mi-am găsit și un loc de muncă unde puteam folosi japoneza, iar în 2015 am ascultat foooarte mult Coldplay pe YouTube, în special concertele lor live.
Văzându-l pe Chris Martin cum cântă la pian am avut sentimentul că poate pianul e mai potrivit pentru mine decât chitara așa că am strâns bănuți și în decembrie mi-am luat o clapă medie, digitală. Am învățat de una singură până am simțit că nu mai evoluez și că ar fi o idee bună să îmi găsesc un profesor. Astfel, l-am cunoscut pe Dodo (Ovidiu Dodo Moldovan), de la care am învățat una-alta și despre producție muzicală. Având o bază, am avut mai multă încredere să scriu versuri, să le găsesc linii melodice și să le pun pe acorduri.
Ideea de a face muzică în japoneză
Vorbesc destul de mult singură (în gând), ba în japoneză, ba în engleză, uneori chiar și în spaniolă. În 2018 am avut un moment de AHA, când aveam un monolog interior, în limba japoneză, despre cât de mare e lumea, despre cum suntem învățați să ne căutăm perechea, acea persoană destinată nouă, și mi s-a părut că lucrurile pe care mi le spun sună cool și poetic în această limbă. Așa că am început să le pun pe hârtie și să încropesc niște versuri din ele. Astfel s-a conturat Wagamama, primul cântec pe care, de fapt, l-am lansat ca al doilea single.
Prima piesă lansată e Shitsuren, pe care am scris-o după Wagamama, plecând de la ceva ce mi-am spus în 2013 și anume, „ochitsuite, heart”, adică liniștește-te inimă. Treceam printr-o despărțire atunci și de fiecare dată când eram pe stradă și aveam impresia că îl zăresc sau mă gândeam că sunt șanse să ne întâlnim întâmplător, începea să îmi bată inima foarte tare. În momentele acelea îmi spuneam „ochitsuite, heart” iar îndemnul acesta a rămas cu mine. Deși versurile sunt triste, Shitsuren are un sound dancey și e foarte catchy, lucruri pe care m-am bazat că o să ajute să prindă la public, chiar dacă publicul nu înțelege limba. Astfel, mi s-a părut alegerea perfectă ca prim single. Din reacțiile pe care le-am primit, pare că a fost primită foarte bine piesa. Îmi scriau prietenii că le-a rămas în cap și că o fredonează toată ziua. Ba chiar mi-a fost cerută și o variantă de karaoke, pe care sper să o lansez în viitorul apropiat.
Cum compui
Mereu scriu versurile întâi, așa îmi vine cel mai natural, după care le găsesc o linie melodică, și apoi cu ajutorul pianului găsesc gama, le pun pe acorduri, mai fac mici ajustări, astfel încât să am o bază și un piano version. Cu această bază merg la studio unde împreună cu Dodo începem să construim piesa propriu-zisă. În funcție de ce avem nevoie, mai colaborez și cu alți prieteni chitariști.
Shitsuren & nominalizarea la Japan Indie Music Awards
Versurile de la Shituren sunt triste, în ciuda felului în care sună melodia. Ele descriu etapele din urma unei despărțiri: bătăile accelerate de inimă când vezi pe stradă persoana de care te-ai despărțit, mâna care îți tremură atunci când trebuie să vă luați rămas bun, încercarea de a accepta ce s-a întâmplat, nopțile nedormite, apoi impulsul de a-i lua apărarea și de a te convinge că nu e atât de rău ce ți-a făcut, confuzia, durerea, teama, tristețea, ca într-un final să își facă timid aparența și speranța că va fi bine.
La scurt timp după lansare am înscris videoclipul la JAPAN INDIES MUSIC AWARDS, unde în primă fază a fost acceptat să participe la eveniment, iar mai apoi a fost ales printre nominalizări la BEST POP. Premiile au avut loc în luna mai, într-un bar din Shibuya, Tokyo, și deși nu am câștigat, mi s-a părut fascinant că numele meu și titlul cântecului au fost menționate acolo pe scenă, în fața publicului prezent.
Credit foto: Raul Bogdan
Ce te inspiră
Până în prezent m-am inspirat din viața personală, din diverse experiențe pe care le-am avut, însă uneori se întâmplă să aud câte o expresie în anime-uri, să îmi placă mult, să mi-o notez și apoi să integrez ideea respectivă în ceea ce scriu.
Clipul primului single
Muuuulte pot spune despre clip. A fost foarte multă muncă, în mare parte pentru că alesesem inițial să colaborez cu un regizor care părea potrivit pentru acest proiect, însă care nu a livrat nimic și ne-am trezit fără scenariu, fără recuzită, și cu 3 săptămâni până la filmări, din care o săptămână eram plecată, iar data de filmare nu putea fi schimbată din motive logistice. Tot ce era stabilit până atunci era faptul că vom avea coregrafie pe refren și că filmările vor avea loc într-un studio. Am renunțat la colaborarea cu regizorul respectiv și am co-scris un scenariu cu Dodo la finalul lunii mai.
Apoi am mers la București pentru a mă întâlni cu Laura Caraman și a alege designul costumelor. Laura a avut o idee de costum care se transformă pe măsură ce avansăm în poveste, ceea ce mi s-a părut absolut fascinant. Clipul începe cu un costum gri, monocrom, greoi, care parcă mă ține în loc sau chiar mă trage în spate, simbolizând durerea, teama, tristețea. Încet-încet pare că mă dezmeticesc și încep să smulg bucăți din costum, într-o încercare de a mă elibera de aceste stări și sentimente, până când pot vedea din nou speranța și simt că pot merge înainte. E cumva o întoarcere la sine. Apropo de speranță, cei patru dansatori reprezintă, în ordinea apariției, durerea, teama, tristețea și speranța, primele trei având o prezentă mai puternică la început, când speranța privește timid de pe margine, balanța inversându-se către finalul poveștii. Coregrafia a fost concepută de Andreea Mihalic, care joacă rolul tristeții. Dansatorii sunt balerini la Opera Națională Timișoara, Chisako și Sayuki fiind chiar de origine japoneză, iar Andreea și Sergiu fiind și ei pasionați de tot ce ține de Japonia.
Deși poate părea că i-am cunoscut întâmplător, tind să cred că nu degeaba am ajuns tocmai la ei, având în vedere cum s-au legat lucrurile. Scena de la minutul 00:16 în care speranță mă ridică de jos și mă susține cumva pe umeri e o referință la Atlas ținând lumea pe umeri. La 00:45 durerea, teama și tristețea hărțuiesc speranța, dar aceasta rezistă. La 02:00 văd și simt, din nou, pentru prima dată după mult timp, speranța, care îmi rămâne alături. Mersul de la 03:15 e o referință la „oiran dochuu”*.
Pentru filmat am colaborat cu Ovidiu Roteliuc, de la Timișoara Film Society, cu care filmasem deja și videoclipul pentru Wagamama, chiar dacă acesta a fost lansat după Shitsuren. Wagamama era primul videoclip oficial pe care îl făceam și deși pare mult mai simplu, are și el povestea lui. Ah, și am adus un pian pe o clădire de birouri.
Viața culturală timișoreană
Cred că viața culturală timișoreană începe să își mai revină. A avut o perioadă mai dormantă, probabil și fiind perioada post-pandemie. Mă atrag evenimentele care au deja loc de mai mulți ani, cum ar fi Street Delivery sau PLAI Festival, la care am ținut ateliere de origami din 2011 până în prezent. Mă bucur că există din ce în ce mai multe evenimente și oportunități pentru cei pasionați de Japonia. Aș aduce o ediție de Comic Con și aici. Ne lipsește o sală mai mare de evenimente, pentru a putea atrage artiști mai mari, internaționali. În comparație cu alte orașe, noi nu prea avem o viață de noapte activă, mai ales în timpul săptămânii. Simt că mai avem de învățat și pe partea de ospitalitate și servicii.
Cum te raportezi la Social Media
Momentan mă ocup singură de tot ce ține de social media. Îmi place și, în același timp, nu-mi place. Simt o oarecare presiune în a posta constant și a avea conținut interesant, ceea ce ia destul de mult timp. Am și un loc de muncă la birou, cu normă întreagă, din care mă susțin, și încă învăț să echilibrez tot ce am de făcut și să mă organizez în așa fel încât să am timp și pentru munca de artist independent. Legat de imagine, încerc să fiu cât mai sinceră și autentică în postări, chiar dacă asta înseamnă să arăt și părți mai vulnerabile.
Credit foto: Raul Bogdan
Ce urmează
Momentam mai am câteva piese în lucru dar lucrurile nu se întâmplă atât de repede pe cât aș vrea, așa că nu aș ști să spun pe când un album. Legat de Japonia, chiar sunt în prag de plecare (n. red: între timp a susținut concertul în Japonia). Merg în concediu, dar lucrurile s-au legat în așa fel încât să am și un concert la Hyogo Prefectural University. Cândva sper să ajung și la Fuji Rock și Summer Sonic.
