Avea 15 ani când a dirijat pentru prima dată în fața unui public numeros. Se întâmpla într-un festival de muzică religioasă. Cariera lui José Cura a început în Argentina în vremurile regimului militar, căruia i-a urmat o democrație fragilă, deloc un teren bun pentru reușita un muzician ca dirijor-compozitor. După ce a studiat compoziția și dirijatul în Rosario, orașul său natal, s-a mutat la Buenos Aires în 1984 pentru a-și perfecționa abilitățile muzicale. José Cura povestește că decanul conservatorului l-a auzit cântând, i-a zis că vocea sa este unică și că ar fi păcat dacă nu ar cânta la nivel profesionist, fie și pentru a fi un dirijor mai bun, dacă nu pentru a avea o carieră ca solist vocal.
În 1991 s-a mutat în Europa, iar ascensiunea sa în muzică a fost una pe măsura talentului său. A lucrat cu orchestre mari precum Filarmonica din Londra, Filarmonica din Viena, Orchestrele Simfonice din Londra și Varșovia, Orchestra Toscanini și Filarmonica Maghiară. José Cura este un muzician complex, prezent și admirat pe marile scene ale lumii ca dirijor, compozitor, solist vocal și regizor.
Într-o conversație cu IQads, despre începuturile lui în muzică și călătoria artistică de până acum, maestrul José Cura ne împărtășește gândurile sale despre cum s-a schimbat muzica în ultimii ani. De asemenea, vorbește despre importanța talentului în muzică și despre misiunea unui artist.
"Dacă nu suntem atenți, scurtăturile oferite de tehnologie vor submina serios, mai devreme decât credem, „factorul uman". Mă întrebați despre misiunea artiștilor; cred că aceasta depășește cu mult familia artistică și trebuie să fie o preocupare majoră a societății: să mențină viu factorul uman".
Pe 23 septembrie, maestrul José Cura va fi pe scena Ateneului Român într-un dublu rol în Festivalul George Enescu, ca solist vocal și dirijor al Orchestrei de Cameră Radio.
Emoțiile, înainte de revenirea la București
Întotdeauna mă bucur să mă întorc în București pentru a face muzică. Există un amestec incredibil de tehnică bună și pasiune pe care îl văd la muzicienii români.
Ce vă leagă de Festivalul George Enescu
Prima mea întâlnire cu festivalul a fost în 2008 când am cântat “Carmen”. După aceea, din cauza unor schimbări în administrație, am pierdut contactul cu organizatorii festivalului. Până când soarta, în persoana lui Mihai Constantinescu, m-a readus la București. L-am cunoscut pe Mihai pe vremea când era manager-ul Filarmonicii Würth și între noi a fost o prietenie profesională instantanee. De aceea, am scris în 2021 un "Te Deum" pentru aniversarea festivalului - vorbind despre muzicienii români, cu acea ocazie am lucrat cu Corurile Radioului Românesc, care sunt extraordinare -, și de aceea m-am întors acum cu repertoriul meu de “cântece argentiniene". Tot datorită lui Mihai, care mi-a făcut cunoștință cu Filarmonica Enescu, mă voi întoarce să dirijez în seara de deschidere a stagiunii, în 5 octombrie.
Ce veți interpreta anul acesta în festival
În afară de cântecele lui Carlos Guastavino, “Schubert argentinianul”, cum i se spune, voi face și o premieră în România a piesei "Si muero, sobrevíveme!" (Dacă mor, supraviețuiește-mi!) - un ciclu de cântece bazat pe Pablo Neruda -, și prima mișcare a concertului meu pentru chitară "Concerto para un Resurgir", scrisă în timpul pandemiei.
Valoarea Festivalului Enescu, din perspectiva dumneavoastră
Fără îndoială, Festivalul Enescu este cel mai prestigios festival internațional pentru distribuția uluitoare de interpreți care, la fiecare doi ani, sunt prezenți la "bienala" muzicală. Dar, dacă ar fi să mă opresc la singură valoare printre multe altele (lista este lungă!), este această uimitoare provocare de a rezista în aceste vremuri grele fără a fi pierdut din calitatea legendară care a făcut din Festivalul Enescu o referință pentru activitatea noastră.
Credit foto: Alex Damian
Înapoi în timp, despre călătoria în muzica clasică
Sunt profesor onorific de compoziție și dirijat la aceeași universitate unde am făcut studiile cu mai bine de 40 de ani în urmă. Pe atunci, nu m-am gândit niciodată să devin cântăreț profesionist, dar unul dintre cele mai bune sfaturi pe care le-am primit vreodată mi-a schimbat viața pentru totdeauna: cântam într-o sală a universității ca parte a eforturilor mele de a compune, când decanul conservatorului mi-a auzit vocalizele și a spus că vocea mea era unică și că aș fi un idiot dacă nu aș cânta la nivel profesionist. La fel ca majoritatea "tinerilor simfoniști (prostuți)", nu am fost foarte mulțumit de perspectiva de a face operă. Dar el a adăugat: "Dacă nu vrei să fii un cântăreț profesionist, cel puțin învață să o faci cum trebuie, pentru că asta te va face un dirijor mai bun...", un sfat imens, într-adevăr, pe care l-aș putea împărtăși cu plăcere cu mulți dirijori... Restul face parte din legendă.
Începuturile în Argentina
Începuturile mele în Argentina au fost în timpul regimului militar, apoi în timpul unei democrații foarte incipiente. Să te gândești să reușești ca dirijor-compozitor în acele vremuri era o himeră. Așa că m-am mutat în Europa în 1991 pentru a-mi încerca șansele și, ei bine, iată-mă aici.
Amintiri din primul concert cu public
Prima dată când m-am aflat în fața unui public numeros a fost la un festival religios în aer liber, în 1978. Compusesem câteva dintre piese și am dirijat și eu. În acea seară au fost aproximativ 3000 de suflete care au ascultat. Aveam 15 ani.
Prima întâlnire cu publicul international
M-am mutat din Rosario la Buenos Aires în 1984. În același an am avut primul meu contract profesional: o singură frază în Manon de Massenet... (Nu am cum să vă dau un verdict de audiență cu o astfel de rapiditate.). Oricum, anul viitor se vor împlini 40 de ani de la primul meu angajament profesional! Primul meu concert internațional, însă, a fost la 25 iulie 1991, un concert în aer liber la Genova, Italia. Am cântat mai multe fragmente de operă cu orchestra și corul Teatrului Carlo Felice. Dirijor a fost Marco Armiliato. În acea zi am cântat primul "Nessun dorma" din viața mea. De atunci, cred că am cântat-o mai mult de 500 de ori.
Credit foto: Andrei Gindac
Dirijați, regizați, compuneți, cântați. Cum le faceți pe toate?
Lucrurile au perioade de timp. Tocmai am terminat de regizat o nouă producție a spectacolului Tosca în Danemarca, așa că, după doi ani de pre-producție și o lună de imersiune completă pentru repetiții, această muncă s-a terminat și mă pregătesc pentru următoarea, care este dirijarea operei La rondine de Puccini în Ungaria - o piesă pe care o cunosc foarte bine pentru că am dirijat-o de mai multe ori și am regizat-o și în urmă cu 10 ani - și apoi, după ce voi cânta un concert de "Boleros" la Bratislava, voi veni la București pentru Festivalul Enescu. Singura modalitate de a face față unui astfel de program este nu numai să îți organizezi perfect calendarul, ci și să lucrezi mult anticipat. Nici vorbă să aștepți până în ultimul moment ca să te pregătești. Pregătirea este crucială.
Cât este muncă și cât este talent în muzică
Oamenii vorbesc despre talent ca și cum talentul ar fi produsul final. Talentul nu este "copacul". Talentul este "sămânța" care poate deveni, sau nu, un copac într-o zi. Totul depinde de cât de mult îți pasă, de cât de mult te dedici, de eforturile și de răbdarea ta, de a nu renunța atunci când vântul pare să îți îndoaie "planta" și, mai ales, de a nu lua lucrurile ca și cum ți se cuvine ceva. Dacă ești pregătit să investești minimum zece ani din viața ta pentru a vedea dacă "copacul" crește suficient pentru a deveni o "plantă interesantă" care merită să fie expusă (și vândută...), atunci poți face această muncă. Dar dacă spiritul tău este genul de succes "făcut la minut", la modă astăzi, mai bine îți cauți un alt loc de muncă, pentru că după ce "cele câteva zile de glorie" vor trece, vei dispărea cu siguranță. O lungă și sănătoasă carieră este posibilă doar dacă fabula "sămânța și copacul" este implicată în planul tău de viață.
Cel mai important lucru pe care l-ați învățat despre muzică
La fel ca mulți muzicieni, am fost multă vreme convins că singurul secret pentru a interpreta corect o piesă era să te ții nebunește de ceea ce este scris. Până într-o zi când am înțeles că secretul se află în altă parte. Nu te supăra, nu mă refer la anarhia muzicală care nu respectă autorul, ci la lăsarea deoparte a obsesiei de a avea "precizia" ca unic "scop" al interpretărilor noastre, în timp ce ne scufundăm în căutarea "lucrurilor nescrise" care fac diferența. În teatrul direct îi spunem "subtext", iar descoperirea lui provoacă epifania necesară unui actor pentru a-și ilumina pe deplin reprezentația. La fel se întâmplă și în muzică: dacă rămâi atent la "peisajul" de pe parcurs în loc să fii obsedat de "semnele de circulație", o întreagă lume nouă se deschide în fața simțurilor tale. Provocarea este, însă, cum să te bucuri de peisaj fără să neglijezi semnele de circulație și astfel să ai un accident. Această căutare a unui echilibru ideal între textele scrise și "subliminalul" care sălășluiește printre liniile sale, este principalul obiectiv al elanului meu artistic.
Credit foto: Andrei Gindac
Cum vă simțiți înainte de un concert
În fiecare zi, mă simt privilegiat că pot să îmi câștig existența făcând o meserie atât de fascinantă. Urmăream spectacolul noii mele producții Tosca din public, un lucru rar pentru mine deoarece sunt mereu pe scenă, și am fost în lacrimi nu doar pentru emoțiile spectacolului, ci și gândindu-mă "Oh, Doamne! ce muncă uriașă am făcut împreună. Ce amestec de mândrie și responsabilitate știind că fiecare centimetru pătrat de scenă, fiecare gest al actorilor, fiecare acțiune a echipei, au fost provocate de imaginația mea înainte de a fi dezvoltate de fiecare individ ca fiind ale sale, dând astfel naștere spectacolului". Dacă iubești această meserie, astfel de sentimente pot deveni periculos de dependente. Aveți încredere în mine. Nu vreau nici măcar să mă gândesc la ziua în care voi vedea cum "ultima mea cortină" se va închide în urma mea. Pot să vă asigur că această potențială "văduvire" este principalul motiv pentru care majoritatea artiștilor rezistă după zeci de ani - fiind în mare parte propriile umbre -, până când retragerea este inevitabilă. Nu există un artist adevărat în pensie. Poți înceta să mai faci parte din mașinărie, dar sufletul tău artistic moare doar atunci când mori. Doar meseria de compozitor poate oferi sufletului unele șanse de a "rămâne pe aici" după ce ai plecat, cu condiția ca oamenilor să le placă ceea ce ce ai scris, desigur.
Ce ritual aveți. Ce faceți, ce nu faceți înainte de un concert
Fără ritualuri. Dacă sunt sănătos, o odihnă bună în ziua spectacolului este tot ce am nevoie.
Credit foto: Alex Damian
În afară de preferințele clasice, ce artiști ascultați din zona pop
Fac parte dintr-o generație care a fost crescută cu marii muzicieni pop ai secolului XX: Sinatra, Crosby, Bennet, Taylor, Fitzgerald, Franklin, Beatles, Jones, Bacharach, White, Mercury, Jackson, Prince. Cu toate acestea, cântărețul meu preferat în mod absolut, chiar mai mult decât orice cântăreț de operă, este Karen Carpenter. Cel mai pur sunet, o emisie uimitor de lipsită de efort, o intonație și o rotunjime perfectă, fără trucuri precum "Autotune" și alte "machiaje" similare care să mascheze trista realitate pe care mulți (din fericire nu toți) dintre cântăreții noștri pop de astăzi sunt un "succedaneum sintetic" a ceea ce a fost un cântăreț pop adevărat. "Dacă reușiți să cântați operă cu aceeași perfecțiune ușoară cu care Karen Carpenter obișnuia să cânte pop, veți fi uimitori", obișnuiesc să le spun celor mai mulți cântăreți tineri care îmi cer modele de voce.
Cum s-a schimbat muzica de când ați început să cântați pe mari scene ale lumii
Pe vremuri, trebuia să ai un "produs" solid, testat, pentru a intra pe piață și a deveni faimos. În cele din urmă, cu timpul, un artist se maturiza și trecea de la a fi considerat "doar un produs", la a fi respectat ca un "artist". Până când, într-o zi, la mulți ani după aceea, oamenii începeau să îl numească "maestru", și nu din cauza unei "distincții de rang", ci dintr-un "respect adevărat". Eu am trecut prin toate aceste straturi, așa că pot spune din experiență personală.
În prezent, majoritatea talentelor se epuizează cu mult înainte de a ajunge măcar la a doua treaptă din scara menționată mai sus. Aparentul simț al "justiției democratice", care permite oricui să afișeze un produs în "vitrina internetului", fără să se preocupe măcar de soliditatea produsului, darămite de calitatea acestuia, creează o iluzie efemeră a succesului, care este foarte periculoasă: faima și măreția nu sunt sinonime, iar devenind celebri înainte ca măreția să fie suficient de solidă pentru a face față presiunii pe care o generează o astfel de faimă, mulți artiști talentați își irosesc șansele înainte de a afla dacă ar fi putut reuși cu adevărat, și nu doar să fie o altă cometă, de care profită de operatorii fără scrupule din show-biz. Pe lângă aceste considerente ale domeniului, ceea ce este și mai grav, sunt dramele umane pe care acest "fals succes" le creează unora: atunci când cu aceeași viteză cu care atingi cerul, atingi și podeaua, consecințele psihologice sunt foarte greu de digerat.
Credit foto: Alex Damian
Misiunea unui artist în zilele noastre
De-a lungul secolelor, s-au spus multe despre așa-zisa misiune a artiștilor. Această listă de "sarcini sociale" continuă să se schimbe odată cu vremurile, adaptându-se la schimbările din societate. Un artist care nu poate "citi" nevoile epocii sale și insistă să introducă cu forța, în comunitatea actuală, lucruri care au fost utile pentru un "motor social" anterior, nu este doar idiot, ci un fel de idiot inutil și periculos. Dar, atenție, mergând mai departe cu exemplul "copacului", oricât de îndrăzneață ar fi planta care încearcă să ajungă în cele mai neașteptate locuri cu ramurile sale, dacă copacul își taie legăturile cu rădăcinile, el moare. Singura evoluție pozitivă este cea care respectă acele lucruri care ne-au făcut ceea ce suntem.
Sunt pasionat de acest lucru și aș putea vorbi ore întregi, dar pentru că nu este posibil, aș vrea să subliniez un lucru care devine o amenințare uriașă: dacă nu suntem atenți, scurtăturile oferite de tehnologie vor submina serios, mai devreme decât credem, "factorul uman". Mă întrebați despre misiunea artiștilor; cred că aceasta depășește cu mult familia artistică și trebuie să fie o preocupare majoră a societății: să mențină viu factorul uman. Pentru că, în ciuda faptului că a face muzică cu ajutorul computerelor devine o posibilitate foarte confortabilă, ieftină și, prin urmare, tentantă, chimia umană care are loc atunci când un interpret în carne și oase își etalează abilitățile la câțiva metri distanță de ascultător, este cel mai apropiat lucru de o relație umană "piele pe piele". Mă întreb dacă cei care experimentează suficientă plăcere în a înlocui "oamenii care lucrează pentru oameni", s-ar bucura și ei să facă dragoste cu PC-urile lor.
