Fotografia este expresie și memorie, crede Andreea Leu, managing partner și co-fondator al Centrului de Resurse în Fotografie (CdRF). Și acesta a fost rolul fotografiei dintotdeauna. Ce s-a schimbat în istoria recentă este accesibilitatea și volumul imaginilor care ne înconjoară. Cum navigăm în avalanșa de poze a prezentului? Cu educație și spirit critic, spune Andreea. Oprindu-ne să privim, să analizăm și să înțelegem mai mult. O astfel de ocazie este și Is This a Fest?, care începe azi, un eveniment de popularizare a artei fotografice, unde participanții vor putea lua parte la workshop-uri, masterclass-uri, discuții cu artiști, sesiuni de review de portofoliu și expoziții de fotografie.
“Is this a Fest?” este prima noastră ieșire de anvergură în public. Practic lansăm spațiul Centrului de Resurse în Fotografie și oferim un preview a tot ceea ce putem oferi noi până în prezent și la ce am lucrat în ultimii doi ani, spune Andreea Leu.
Evenimentul este organizat de Centrul de Resurse în Fotografie, în spațiul CdRF din strada Popa Tatu 68, București, unde se regăsesc atât Școala de Fotografie, cât și galeria Is This Art?. Ce propune evenimentul, cu ce misiune a apărut Centrul de Resurse în Fotografie și cum s-a schimbat rolul fotografului în prezentul în care toate lumea face poze, spune Andreea Leu în rândurile de mai jos:
Capitole importante în formarea ta
Dacă ar fi să răspund sincer te-aș încărca emoțional cu necazuri, conectări emoționale, nevoi, limite și momente de endorfine; voi lăsa sinceritatea pentru psihoterapeuta mea. Adevărul obiectiv este că adolescența a fost un moment important împreună cu tot ce a venit cu ea la pachet - curiozitate, drame, prietenii pe viață. Apoi acel un an de masterat în Olanda în care m-am trezit complet scoasă din orice zonă de siguranță, pentru prima oară singură într-un loc nou.
Urmează și primii doi ani de muncă pe bune (muncesc de fapt de la 19 ani, dar pe la 23 a venit acel loc de muncă serios în care a trebuit să devin adult responsabil). Apoi urmează începutul antreprenoriatului cu “the highs and lows”. Și, într-un final, un burnout cumulat cu o operație de hernie de disc cervicală și niște probleme personale care mi-au dat viața peste cap. Sunt o perpetuă “work in progress”. Capitolele ar fi numite I. Atacul acneic, II. Solo, III. Workaholismul contraatacă, IV. Întoarcerea creativității și V. Trezirea forței (mda, sunt o fană Star Wars).
Relația cu fotografie
Pentru mine fotografia înseamnă amintire. Este fix stimulul care aduce la suprafață persoane, muzici, gânduri și alte simțuri legate de momentul fotografiat. Eram prin clasa a II-a când părinții mei au cumpărat o cameră video. Mi-am petrecut ani întregi filmându-mi viața - pe mama și pe tata, pisicile, camera mea, prietenii de pe stradă ș.a.m.d. Dar când mă uitam la filmări deseori mă plictiseam. Erau prea lungi, cu multe detalii neimportante. Nu știam de postprocesare sau cum să-mi scurtez operele documentare.
Când am primit prima cameră foto (era o săpunieră Minolta, cu un buton de apăsat și cu flash care se declanșa când voia el) I felt home. În sfârșit prindeam esența care altfel se pierdea în orele de filmări. Am fost fotograful grupului de prieteni, arhivarul șef de amintiri. Inclusiv zilele trecute m-a rugat o prietenă să scot o poză cu ea machiată și scandalos îmbrăcată de prin 2001 - 2002 ca să își ilustreze un comentariu pe net la scandalul Gheboasă vs. Untold. Aparatul ăla mi-a documentat toții anii de liceu și de facultate.
Foto: A Leu. Festivalul medieval de la Sighișoara, iulie 2001, făcută cu săpuniera Minolta
Apoi, o dată cu viața de adult responsabil și cu smartphone-urile, am uitat de fotografiat. Am mai făcut cu telefonul, dar nimic susținut. M-am regăsit cu fotografia prin proiectul “Walk & Shoot” început în 2016 (ateliere de explorare a orașului și fotografie). Am făcut binging de fotografie (inclusiv cursuri) până prin 2019 când am decis că am nevoie de o pauză.
Foto A. Leu. Una din foto preferate, cu Istvan Teglas ca Hedwig la ședință foto Debbie Harry de la un atelier cu Ionuț Staicu
Era prea mult, puneam prea multă presiune pe mine să fac fotografii cu sens, artistice, perfect tehnice etc. și dispăruse plăcerea. În pandemie m-am reîntors la fotografie ca unealtă documentară. Și momentan este relația perfectă între noi.
Ce a adus experiența
Cu riscul de a părea ultra egoistă, cel mai important lucru pe care l-am învățat în cei aproape 20 de ani de muncă este că trebuie să am un set de priorități sănătoase pentru mine, iar munca să nu fie prima prioritate. Eu să fiu prima. Dacă eu sunt bine, merge și munca. Dacă nu sunt, munca merge dar la un moment dat pică totul la prima suflare mai puternică precum casa de paie din Cei trei purceluși. Scuze pentru filosofeala care pare a fi de cărți de self-help, dar pentru mine a fost foarte puternică această conștientizare care a venit destul de târziu (acum vreo 2 ani). Așadar, nu mai muncesc pentru ca să-i mulțumesc pe alții sau ca să mă validez pe mine prin aprecierea celorlalți; muncesc că-mi place și ca să am banii necesari pentru susținerea mea și a familiei mele.
Rolul meu a fost și a rămas cumva să-i ajut pe alții. Un fel de consultant devenit profesor și cu suflet de ONGist. Cumva asta fac și prin Centrul de Resurse în Fotografie. Am dezvoltat acest spațiu și program cu scopul de a-i ajuta pe cei care au nevoie de fotografie în viața lor. Mi-am adus toate cunoștințele în acest proiect; m-am luptat să avem o abordare structurată și bazată pe știință (de la formarea lectorilor cursurilor noastre, până la înființarea unei biblioteci sau consultarea și învățarea de la profesioniști internaționali în domeniu). Astăzi mă văd mai mult decât orice un facilitator cu o memorie imensă și plină de informații cât mai dubioase și amestecate, dar care devin utile când te aștepți mai puțin.
Provocările pentru un manager cultural în 2023
Cred că sunt aceleași provocări care erau și în 2022 și în 2019. O acută subfinanțare a domeniului cultural, un public destul de volatil și un instinct puțin cam prea feroce de “lasă-mă că mă descurc eu cumva” al artiștilor. Toată lumea pare obișnuită să lucreze numai sub presiunea deadline-urilor și pe ultima sută de metri, ceea ce lasă loc la erori și compromisuri, munca pare deseori un heirup continuu pe care crezi că-l controlezi până îți demonstrează fix contrariul.
Am avut un super program de mentorat grație proiectului nostru finanțat printr-un grant SEE. Ne-am întâlnit cu manageri culturali din toate colțurile lumii, cu unii dintre cei mai șmecheri profesioniști în fotografie. Toți ne-au întrebat de ce nu suntem direct finanțați de instituțiile publice (că așa e modelul la ei - vorbesc de Olanda, de Suedia, de SUA, de Malta etc). Apoi, ne-au întrebat de ce nu avem sponsori, căci sponsorii lor au deduceri fiscale pentru că investesc în cultură. N-am avut răspuns; am zis că vom munci în continuare să mai câștigăm câte un apel de proiecte ca să finanțăm liniile de dezvoltare ale centrului. Așa că o luăm încet-încet și sper să creștem organic și să devenim utili publicurilor noastre.
Credit Foto: Sorin Florea
Misiunea Centrului de Resurse în fotografie
Ne dorim internaționalizarea fotografiei românești. La nivel macro creăm rețele și oportunități pentru conectarea fotografilor români cu agenții, galerii și profesioniști din alte țări. La nivel micro lucrăm la dezvoltarea publicului pentru fotografie ca produs artistic, la creșterea nivelului de educație al celor care vor să se apuce de fotografie comercială/ artistică, la creșterea nivelului de cultură vizuală general vorbind, la creșterea alfabetizării vizuale și în cele din urmă, toate converg către o mai mare apreciere a fotografiei, adică creșterea prestigiului fotografului, adică un pas în plus pentru facilitarea relației galerie din străinătate - fotograf din România.
Centrul are momentan două direcții. Direcția educațională presupune cursuri și ateliere cu și despre fotografie. De la un curs super ambițios și comprehensiv pentru cei care vor să aprofundeze fotografia, la cursuri țintite (istoria fotografiei sau tehnică fotografică) și până la ateliere. Am adăugat recent și masterclass-uri - vom avea în timpul festivalului de fotografie două masterclass-uri susținute de două femei super conectate internațional - dr. Wicktoria Michałkiewicz (agent de talente fotografice și curator) și Ellen K. Willas (fondatoarea și directoarea unei galerii importante de artă fotografică din Europa). Masterclass-urile se adresează în mod direct fotografilor din România care se află la mijlocul carierei și care își doresc dezvoltarea artistică pe plan internațional.
Pe lângă programul educațional, am deschis galeria “Is This Art?” care este la parterul centrului. Am avut o primă rezidență de creație în primăvară - vară, rezultând o primă expoziție a galeriei. Acum ne pregătim pentru următoarea expoziție care va avea vernisajul pe 1 septembrie. Prin galerie vom avea artist talks (vrem să invităm artiști și profesioniști din domeniul artelor cât mai interesanți și diverși; să lansăm discuția despre fotografie ca artă contemporană). De asemenea vom vinde fotografie.
A. Leu și Sorin Florea la atelier CDRF. Credit Foto: Sorin Florea
Cum ați gândit Is This a Fest?
“Is this a Fest?” este prima noastră ieșire de anvergură în public. Practic lansăm spațiul Centrului de Resurse în Fotografie și oferim un preview a tot ceea ce putem oferi noi până în prezent și la ce am lucrat în ultimii doi ani. Avem ateliere foto pentru începători și pasionați, avem expoziții foto, avem masterclass-urile de care aminteam anterior, portfolio reviews, artist talks și o petrecere de final.
Publicul
“Is this a fest?” este pentru toți iubitorii de fotografie. De luni (28 august) până joi (31 august) avem ateliere foto de introduceri în diverse subiecte ale fotografiei (compoziție cu Andrei Păcuraru, foto cu telefonul cu Sorin Florea, portret cu Cornel Lazia și stil personal cu Adi Bulboacă). Le-am gândit pentru începători și pentru amatori; sunt seara, în grădina CdRF, de la 18:00 la 21:00, perfecte pentru un escapism creativ post birou.
Apoi, de vineri, 1 septembrie, începem în forjă. Pe 1 avem două vernisaje: de la 18:00 la 19:00 arătăm la CdRF proiectul “Telefonul fără fir” al unui colectiv foto din București și Constanța; de la 19:00 începe vernisajul lui Cornel Lazia la galeria “Is This Art?”. Apoi stăm la socializare în curtea noastră (Popa Tatu 68).
Pe 2 septembrie vorbim direct cu fotografii profesioniști. Avem masterclass-ul Wiktoriei (online) care va fi despre navigarea lumii artistice internaționale, avem un portfolio review țintit pentru cei care vor să intre în advertising cu revieweri super șmecheri (Mihai Gheorghe de la Supersomething, Laura Marin de la Avanpost și Dragoș Ometiță de la Wopa Advertising). Și tot sâmbătă începem un alt masterclass care va fi parțial online și parțial cu întâlniri offline despre relația dintre fotograf și galeriile de artă internaționale susținut de Ellen K. Willas și Wiktoria Michałkiewicz (masterclass-ul se va termina cu review de portofolii făcut de Wiktoria). Deci o zi plină.
Duminică începem cu portofolio review pentru fotografii începători, viitori studenți la arte/ imagine de film, dar și fotografi profesioniști unde revieweri sunt Cornel Lazia (care e și prof la UNATC), Andrei Păcuraru (care are o experiență mare în educație), Adi Bulboacă (experiență deja mare pe comercial), Sorin Florea (expus național și internațional) și Ionuț Staicu (nu mai zic de experiența lui Ionuț din advertising și modă). După review avem artist talks (ex. vine Ștefania Dobrescu de la Galeria Mobius). Și după toate cele ne relaxăm la “Is this a party” pe ritmuri funk puse de Cosmin Pojoranu și a sa Funkoteca lui Cosmin.
În concluzie invităm pe toată lumea interesată de fotografie să ne calce pragul la “Is this a fest?”.
Highlighturile evenimentului
Pentru mine highlighturile sunt clar cele două masterclass-uri. Nu știu cum să subliniez mai tare cât de importante sunt cele două (Wiktoria și Ellen) pentru fotografia internațională. Suntem foarte mândri că au acceptat să susțină aceste masterclassuri. De asemenea, un alt highlight e portfolio review - practic vorbim de relaționarea directă între fotograf și profesioniști din advertising care chiar selectează fotografi, care pot fi o portiță de intrare în domeniu, dar și despre feedbackul util și constructiv pe care îl pot oferi fotografii noștri colaboratori pentru cei care vor să-și dezvolte un portofoliu sau pentru cei care se pregătesc să își trimită portofoliul pentru un job sau pentru o expoziție și mai au nevoie de opinii avizate. Iar expoziția lui Cornel Lazia va fi cireașa de pe tort - am văzut lucrările și sunt mi-nu-na-te!
Prezentul în care toată lumea face poze
Eu m-am obișnuit. Fac parte din generația care a trecut prin pașii incipienți ai socializării pe internet precum mirc, yahoo mess etc. Cumva simt că am fost expusă treptat și constant la dezvoltarea internetului, respectiv avalanșa de poze de azi. Apreciez fotografiile cu sens - gen ai pozat o farfurie de mâncare; ce ai vrut să-mi spui? Că îți place ce mănânci? Că ești într-un loc mișto? Că mănânci sănătos? Dacă văd sensul în fotografia aia stau pe ea pentru că îmi spune ceva despre omul din spatele ei. Dacă nu, trec peste.
Ce mi se pare important și pe ce mă concentrez inclusiv la fii-mea este alfabetizarea vizuală. Să te poți uita cu un spirit critic la o imagine. Să descifrezi cât de cât imaginile manipulatoare. Să înțelegi că nu tot ce vezi online este adevărat. Plus partea de siguranță online - să fii conștient că tot ce pui pe IG, tiktok sau altele rămâne pus. Să știi cum să-ți creezi un spațiu safe pe internet. La 9 ani, una din colegele fiicei mele a primit primul dick pick (de la un puști puțin mai mare). Tot fotografie, nu? A fost curioasă să vadă ce e și a apăsat pe ea. Apoi a transmis-o mai departe (dezgustată) în tot cercul de prieteni. Răspunsul meu la asta ar fi empowerment și educație. Nu tot ce e viral e bun sau adevărat, nu tot ce îți promite o reclamă e pe bune și nu tot ce vezi în feed-urile prietenilor e realitate. Educația vizuală ajută să înțelegi de ce o fotografie te atrage și alta nu. Și ca un ultim exemplu cu fii-mea - a fost foarte dezamăgită când și-a comandat un burger pe care îl văzuse în tot orașul în reclame. Mi-a zis că nici nu arăta ca în reclamă. I-am dat dreptate, i-am arătat disclaimerul din reclamă (că produsul poate să difere de cel prezentat în imagine) și i-am arătat cum se fac fotografiile la mâncare și cum mâncarea e “machiată” pentru foto.
Care e rolul fotografiei în 2023
Mi se pare că rolul fotografiei este același de când a fost ea inventată. Este pe de o parte un mijloc de exprimare al fotografului și pe de altă parte o bucățică de documentare a contextului respectiv. Am fost anul acesta la festivalul de fotografie din Arles, Franța. Este primul festival foto, început în 1970 care anul acesta a avut peste 40 de expoziții, talkuri, workshop-uri etc. Am văzut în câteva zile vreo 30 de expoziții. Toate aveau o poveste; că e povestea fotografului sau că este povestea unui context social, toate se bazau și pe scris. Din cele 30 vreo jumătate erau de arhivă, imaginile doar însoțind o serie de texte și de povești interesante și bine scrise. Așadar, pentru mine, fotografia rămâne un mijloc de expresie și de captare a memoriei.
Singurul lucru care cred că s-a schimbat în istoria recentă este accesibilitatea fotografiei. Astăzi cu toții facem multe fotografii și de abia dacă ne uităm la un sfert. Rar mai există albumele de familie pe care să le răsfoim nostalgici o dată la ceva timp - când ai zeci de mii de poze cu ăla micu’ făcute în 3 luni parcă nici nu-ți mai vine să intri în ele. De aceea ai programele gen iphoto care îți sugerează slideshow-uri curatoriate din colecția ta de imagini. Facem prea multe poze doar pentru că putem apăsa pe declanșatori de 10 ori pe minut. Care e rostul lor dacă sunt prea multe și n-avem timp să le sortăm și să ne mai uităm la ele?
