S-au încheiat filmările pentru o nouă producție românească de comedie, „Klaus și Barroso”, care va avea premiera în cinematografe, în luna ianuarie a anului viitor. Filmul spune povestea unui barman mitoman care are de achitat o datorie. Ca să facă rost de bani, îl cooptează pe fratele său, un bodyguard onest, dar iute la mânie, să organizeze împreună o petrecere a burlacilor. Aleg să nu obțină aprobarea patronilor clubului unde lucrează și totul se transformă în haos. În poveste, publicul îl va regăsi pe Șerban Pavlu în rolul unui conspiraționist pe nume Maxi.
"Eu țin să mai joc și comedie, pentru că îmi place foarte mult să fac treaba asta, mai ales că eu am multe roluri foarte serioase în film. Mă bucur că joc în „Klaus și Barroso” și m-am simțit foarte bine cu oamenii cu care am filmat și am jucat. Iar în ceea ce privește umorul, am fost pe aceeași frecvență cu actorii din film".
Preț de câteva întrebări, am povestit cu Șerban Pavlu despre cum este personajul pe care îl joacă în „Klaus și Barroso” și despre cum crede că s-a schimbat cinematografia românească în ultimii ani.
„Klaus si Barroso” îi are în rolurile principale pe Adrian Nicolae și Cosmin „Micutzu” Nedelcu, de asemenea scenariști, alături de regizorul Bogdan Theodor Olteanu. Regia filmului este una colectivă, și este semnată tot de cei trei artiști, care și-au făcut și un hub creativ, Grupa B.
Cum ți s-a părut scenariul filmului „Klaus și Barroso”
L-am citit pe tot, nu doar pentru personajul meu, să știi. Mi s-a părut funny, foarte funny. Este un scenariu plin de umor pentru că este o rețetă, iar oamenii ăștia sunt foarte haioși. Și Comin Nedelcu, și Adi Nicolae. Sper ca, în viitor, să se dezvolte genul ăsta de film popular scris de niște artiști care sunt deja într-o legătură strânsă cu un public de comedie. Cosmin „Micutzu” Nedelcu face stand-up comedy, are publicul lui, iar Adrian Nicolae are și el legătură cu lumea asta. Așadar, mi se pare că ei pot face un gen de scriitură în contact foarte direct cu cel puțin o parte dintr-un posibil public de cinema.
Personajul tău
Personajul meu se numește Maxi, un personaj care nu are niciun sens sau vreun rol în poveste, este doar omul nepotrivit la locul nepotrivit, este un personaj care dă culoare. Este un vecin nebun, conspiraționist, care pică precum musca-n lapte într-o întâlnire, de altfel și tema centrală a filmului. El crede că acea întâlnire este o reuniune masonică, doar pentru că așa vrea el să creadă, nu pentru că ar fi adevărat. De aici au loc tot felul de întâmplări comice.
Cum te-a provocat rolul
Eu nu am rol principal, dar se presupune că personajul meu trebuie să amuze publicul și că oamenii ar trebui să râdă când îl văd pe Maxi. A fost într-un fel o provocare personajul și abia aștept să văd ce reacții au spectatorii. Eu țin să mai joc și comedie, pentru că îmi place foarte mult să fac treaba asta, mai ales că eu am multe roluri foarte serioase în film. Mă bucur că joc în „Klaus și Barroso” și m-am simțit foarte bine cu oamenii cu care am filmat și am jucat. Iar în ceea ce privește umorul, am fost pe aceeași frecvență cu actorii din film.
Colaborarea ta cu cei trei regizori
Am lucrat foarte bine cu toată echipa de producție. Eu am făcut ce mi-a trecut prin cap, am dus rolul cum am crezut eu, iar dacă unul dintre regizori a venit și a zis: ”uite, cam așa trebuie să arate, asta e metoda de lucru”, m-am conformat.
Care e genul tău de negociere creativă cu regizorii cu care lucrezi
Niciunul. Eu fac tot felul de năzbâtii, dar când mi se zice: „mă, n-o face pe asta, că nu e ok” sau, dimpotrivă, ”fă mai mult aici”, eu ascult, că ei știu cum vor să arate filmul și au în cap mai bine personajul. E viziunea fiecăruia, iar eu o respect.
Cum se îmbină stand-up-ul și actoria într-o comedie
Sunt lumi artistice diferite, dar, așa cum unii actori pot regiza filme bune și unii comedianți de stand-up pot juca roluri de film chiar foarte bune. Fundamental, sunt lumi diferite, comedia jucată pe scenă, în orice formă ar fi ea, e foarte diferită de cea din film.
Cu ce crezi că va pleca de la cinema publicul care vede „Klaus și Barroso”
Este o poveste chiar sensibilă, să știi. Este un scenariu bine scris de comedie, cu poante de bun gust, dar peste toate este emoție. Sunt expuse în film și povești de dragoste, între prieteni, între un tip și o tipă. Este un film plin de candoare, așa este făcut, cu multă candoare.
Credit foto: Vlad Cioplea
Ce mesaj ai pentru publicul de film din România
Vreau să le zic oamenilor să vină la cinema, dacă le place acest gen de distracție, să dea o șansă filmelor românești. Pentru că venitul ăsta la cinema contează nu doar pentru cei care produc filmele, ci foarte mult contează și pentru actori. Și le-aș mai zice să își scrie părerile despre filmele pe care le văd. Mie mi se pare extraodinară treaba asta. Știu că deschid cutia Pandorei, dar eu cred că e bine când oamenii scriu pe Cinemagia, pe Facebook. Se inițiază dezbateri, care sunt constructive, circulă informațiile.
Tu cum primești criticile la adresa modului în care joci
Social media a dezvoltat tipul ăsta de democrație în pareri și atunci eu am început să privesc rezervat, și laudele, și criticile la adresa mea. În urmă cu câțiva ani, recunosc că mă mai enervam când vedeam câte o critică negativă, poate mi se părea nedreaptă, neadevărată, mai ales că era munca mea. Ei bine, cu timpul, am început să mă gândesc că poate nici cel care mă laudă nu este tocmai în măsură să o facă. Acuma nu mai scriu doar oamenii avizați în film și teatru, intră tot mai mulți oameni pe Facebook și scriu nu doar despre ce filme sau spectacole văd, ci și despre cum jucăm noi actorii. E bine ca marketing și e bine că scriu, dar eu am început să iau distanță de părerile referitoare la cum joc eu într-un film sau un spectacol.
Ce schimbări observi în cinematografia românească actuală
Tot aștept să se reînnoade povestea de iubire dintre publicul din România și cinemaul românesc. În ultimul timp lucrurile au început să se schimbe în bine în direcția asta, dar mai este cale lungă până să putem spune că avem public numeros la filmele românești, în sălile de cinema. Dar zic și în cifre să se schimbe lucrurile, să se facă mai multe filme de masă. E nevoie și de tipul ăsta de cinema, cu subiecte autohtone în care se regăsesc oamenii, cu umor autohton, la care publicul se raportează direct. Vorbesc despre un echilibru, dacă vrei. Ca să poată exista organic pe piață filme de artă, de autor, mai nișate, este nevoie să existe și filme comerciale, iar cei care îndrăgesc cinemaul le vor vedea și pe unele și pe celelalte.
