Mulți dintre cei din generația 40+ am crescut cu melodiile sale, cu vocea sa inconfundabilă și am fredonat prin casă „Strada Speranței”, atunci când sufeream din dragoste și părea că toate corăbiile ni s-au înecat. Corina Chiriac a debutat în anul 1968 la Casa de Cultură a Studenților Grigore Preoteasa din București, cu un recital de șansonete franțuzești. Cânta în fața colegilor și se acompania singură la pian. Avea 18 ani, era deja studentă în primul an la clasa de actorie a Institutului de teatru, iar doi ani mai târziu a câștigat Tofeul „Steaua fără nume”. De acolo a început ascensiunea sa muzicală. Corina Chiriac este și astăzi o sursă de inspirație pentru tineri artiști la început de drum în muzică.
Vremurile s-au schimbat foarte mult de la debutul său muzical, printre sunetele de instrumente clasice și-au făcut loc cele electronice, iar vocile soliștilor sunt adesea prelucrate pe calculator. Cu toate acestea, Corina Chiriac rămâne încrezătoare că muzica nu se va pierde ca artă, pentru că nevoia oamenilor de emoție muzicală este la fel de vie ca în urmă cu 50 de ani.
Pe 7 septembrie, Corina Chiriac este invitată la Conferința „Mastering the Music Business” pentru a povesti experiențe din cariera sa și pentru a împărtăși cum se lansa un tânăr artist pe scenă, în anii '70. MMB este cea mai mare conferință internațională de industrie muzicală din România, fiind locul unde artiștii independenți și profesioniști se întâlnesc cu experți din industria locală și de peste hotare.
Cu legendara artistă povestim în continuare despre muzică, emoție și aflăm cum erau concertele live în anii '70 -'80.
Momentul în care ați realizat că aveți succes în muzică
Ah, Succesul! Ce încercare grea a Destinului! Ce strădanie continuă pe durata unei vieți întregi! Hai să vă povestesc una dintre serile de succes ale carierei mele muzicale. Îmi aduc aminte de un concert amărât, undeva într-o comună din Dobrogea, în anii '80. Erau ani când făceam și turnee „alimentare”, adică ne duceam să cântăm pe alimente în loc de bani. Găini gata jumulite, brânză, cartofi, mălai, câte un borcan cu untură... veneai acasă cu ceva de mâncare bun şi proaspăt, de la ţară.
„Concertul” era ținut la un cămin cultural prăpădit, o ruptură de sală unde soba cu lemne scotea mai mult fum decât căldură şi unde sătenii erau înghesuiţi până la refuz, dar pentru noi toţi, artişti şi public, era o ocazie să ieşim din apăsarea zilnică a vremurilor respective. Trei băieţi cu nişte instrumente absolut jalnice încercau să mă acompanieze după ureche, după ce cântaseră cu câţiva tineri din partea locului. Nici nu am început bine să cânt a doua sau a treia melodie, că la un moment dat s-a luat lumina. Adică s-a stins amărâta lumină din plafon şi toată sala s-a cufundat într-un întuneric perfect. Primarul şi câteva dintre notabilităţile din comună erau așezați în rândul unu. Toată lumea a amuţit. Nu se vedea nici o rază de lumină de nicăieri, că oricum era seara tîrziu, iar căminul cultural nu avea ferestre în sala de concerte/conferinţe/şedinţe de partid. Imediat am întrebat, prin beznă: „Domnule primar, aveţi o lampă cu gaz pe undeva?”. „Am” a răspuns primarul şi prin întunericul perfect a strigat la un nea Vasile să caute şi să aducă lampa. Până una-alta, eu am cerut la unul dintre băieţii din orchestră să aprindă un chibrit şi am încercat o glumă despre faptul că suntem toţi încă prezenţi! Eu aş fi zis multe, dar nu îndrăzneam alte glume că riscai să ţi se ia atestatul de liber profesionist dacă se auzea la Bucureşti că a vorbit „gura fără tine”. Ca şi astăzi, era bine să fii prudent.
Mare mi-a fost mirarea când am ajuns în California şi am văzut cât de „educaţi” erau „americanii” cu privire la ce scoţi pe gură!
Deci a venit acel nea Vasile cu lampa cu gaz aprinsă şi eu l-am rugat să mi-o aducă la scenă. Am pus-o pe jos şi am propus audienţei să cântăm împreună, fără acompaniament, câte cântece româneşti ştiam.
Succesul a fost remarcabil, iar ieşirea din situaţie fără egal. Cred că nici la Carnegie Hall în America nu au auzit de un asemenea succes! Atunci şi acolo, în acea comună uitată de Dumnezeu, am descoperit că succesul este o stare de grație la care se ajunge prin emoția binevoitoare a tuturor participanților!
Amintiri din primele concerte
Primele mele concerte au avut loc la Casa de Cultură a Studenților Grigore Preoteasa din București, o clădire frumoasă cu demisol, parter si două etaje, cuib cald și important loc de afirmare pentru toți studenții bucureșteni doritori de afirmare în muzică, teatru, arte plastice sau dansuri populare. Am debutat la acea Casa de Cultură în toamna anului 1968, cu un recital de șansonete franțuzești, mă acompaniam singură la pian iar recitalul dura mai bine de jumătate de oră. Aveam 18 ani, eram deja studentă în anul I, clasa de actorie la Institutul de Teatru, dar cîntam încă de pe băncile școlii de muzică, unde ne adunam în pauze cîțiva colegi și pentru plăcerea noastră și dezaproparea profesorilor cîntam twist-uri sau rock-urile vremii, așa cum puteam noi.
Deci la recitalurile mele de șansonete se adunau în sala cu pian mai mulți studenți, eu intram în liniște, mă așezam la pian și după ce se schimba lumina din plafon cu una mai de atmosferă, intram cu cîteva acorduri de pian direct în atmosfera acestui gen minunat de muzică, iar repertoriul meu aparținea marilor șansonetiști ai vremii : Charles Aznavour, Gilbert Becauld, Jaques Brel...Anume cîntam o piesă din repertoriul artistei Frida Boccara, care crease o variantă vocală a unor teme ale lui Johann Sebastian Bach. Se cîntau și erau apreciate șansonetele pe atunci și pentru că erau mulți tineri care știau franceza în acele vremuri, aveam succes la toți cei prezenți. Asta se întîmpla cu vreo doi ani înaintea debutului meu la emisiunea concurs de la TVR Steaua Fără Nume, emisiune care mi-a consacrat debutul oficial pe plan național.
Cum erau concertele anilor '70-'80
Apariția mea pe Scena Sălii Palatului a fost memorabilă. Acel spațiu enorm unde sunt adunați în jur de 5000 de persoane, m-a intimidat întotdeauna. Totuși, am făcut față inclusiv la o sală mai mare decît Sala Palatului, undeva la Moscova, într-o sală de sport în care încăpeau 10.000 de persoane pe care din fericire nu-i vedeai bine din cauza reflectoarelor care te orbeau.
Cu niște ani în urmă, am ajuns în Grecia la celebrul Teatru Amfiteatru în aer liber din Epidaur, despre care învățam la Facultate că a fost construit cu asemenea măiestrie încît nu are nevoie de nici un fel de amplificare în afara celei naturale. Ghidul care conducea turiștii, ne-a recomandat să rămînem la băncile cele mai de sus ale amfiteatrului pînă cînd ajunge el jos în centrul scenei podite cu dale mari de piatră.
Odată ajuns jos, ghidul a rupt cu atenție un petec de hîrtie iar sunetul a ajuns perfect pînă sus la noi turiștii de parcă ar fi fost amplificat de super.aparate moderne. Ca persoană pasionată de Arta Spectacolului, acolo la Epidaur, mi-am imaginat cum trebuie să fi arătat spectacolele în Grecia Antică, cu actori mascați și luminați de făclii înalte. Trebuie să fi fost frumos! Personal, prefer bisericile mici și sălile de concert de măsură medie, sunt mai ușor de asimilat pe plan emoțional.
Ca și în Grecia Antică, concertele noastre din anii `70-`80 aveau rolul pe care îl vor avea întotdeauna evenimentele artistice și anume, artiști și public deopotrivă au nevoie de o ieșire ocazională din monotonia vieții de zi cu zi. Iar dacă reușești să dispui un public doritor de a fi invitat la o călătorie diferită de plecarea în concediu, înseamnă că ți-ai îndeplinit misiunea de Artist.
Rolul muzicii în vremurile actuale. Cât mai este artă muzica și cât este un business
Continui să admir artiști ai generației mele și unul dintre ei este britanicul Sting. Acum cîțiva ani, alături de un muzician care s-a dedicat lutei, un instrument medieval strămoș al ghitării, Sting a realizat o serie de înregistrări din muzica compozitorului medieval John Dowland (1563-1626). Dacă nu ași fi dat de aceste înregistrări, nu aș fi auzit nici de compozitorul medieval, nu-i așa?
Este superb că un artist care a debutat cu rock, scotocește în cufărul Marii Muzici europene și prezintă unor generații noi, cum sunau dansurile sau cîntecele de dragoste din anii 1500! Cred că același rol îl vor avea artiștii din viitor, anume, să facă o punte de legătură nu numai între scenă și sala cu public, ci o legătură de sunete și vibrații care străbat erele. Este minunat! Și dacă, La început a fost cuvîntul, adică o vibrație de o anume calitate capabilă să creeze forme noi de materie, înseamnă că și în 2023 rolul muzicii rămîne același: să relaxeze, să destindă, să bucure, să creeze stări frumoase de emoție. Mă refer la muzica cu melodie creatoare de emoție. Această nevoie a noastră a tuturor de Emoție muzicală cu Melodie nu are cum să se schimbe. Se schimbă modele, sunetele s-au electronizat în programe de calculator, chiar eu vă scriu aceste cuvinte la un program de AI, dar rămîn convinsă că Muzica va rămîne suverană între arte. Deci va fi nevoie mereu de artiști noi, dedicați, vii, frumoși...
Ce le veți împărtăși tinerilor creatori de muzică la Conferința „Mastering the music business”
O parte din experiența mea de viață și de scenă. Sunt realmente flatată de această invitație și mă simt cumva ca muzica lui John Dowland de la 1500 cîntată de un artist din anii 2000! Glumesc, desigur, dar nu mult. Am fost invitată să povestesc cum se lansa pe scena muzicală un tînăr în anii `70. Nu cred că ăsta poate fi un exemplu pentru că s-au schimbat atîtea în ultimii 50 de ani. Dar pregătirea artistică, pregătirea în orice meserie nu are cum să se schimbe.
Dai mii și mii de euro pentru o mașină mai bună și mersul ei pe drum depinde un mecanic priceput, care să-i schimbe o bucșă sau o piesă pe unde se scurge freonul de la aer condiționat. În ziua cînd nu vor mai exista mecanici auto, ce facem, ne vom întoarce la căruță? Sau vom merge cu ricșa chinezească? Se poate schimba nevoia de un Artist nou (deși mă îndoiesc) dar pregătirea în sine nu are cum să dispară. Îmi place vorba că Banii sunt un subprodus al succesului, iar ca să ai succes, e bine să fii pregătit. Pentru că lupta în cadrul unei concurențe este aspră, dar atunci cînd ești pregătit știi măcar ce arme ai în buzunar, ce poți face cu ele și cînd este bine să le arăți. În afara faptului că A ȘTI, în general, este o bucurie poate egoistă a minții care îți ține de urît oricînd plouă afară! Este ăsta un sfat Bun? Eu cred că da!
