În urmă cu doi ani, proiectul Ficțiuni sonore, gândit de Asociația Image and Sound, se lansa exclusiv online, propunând publicului prezentarea cinematografiei românești predecembriste și reinterpretarea sonoră a filmelor de compozitori și muzicieni români.
Anul acesta, în perioada 29 august-25 septembrie programul este reluat cu proiecții de film mut și fără sunet, muzică live, dialoguri și se va desfăsura în București, la Apollo 111 și și în Cluj-Napoca, la Cinema ARTA.
Ediția actuală Ficțiuni Sonore reia o parte din programul prezentat urmă cu doi ani, aducând din nou în atenția publicului, de data aceasta pe ecrane mari, filme de lungmetraj și mediumetraj de ficțiune din arhiva românească de film mut și fără sunet, realizate între anii 1912-1945 și reinterpretate sonor de: Abator Industries, Irinel Anghel, Iancu Dumitrescu, Micleușanu M., Sillyconductor. Proiecțiile vor fi urmate de o serie de discuții libere între artiști și invitați, axate pe componenta sonoră a proiectului.
Elena Dobîndă și Emilian Mărgărit, co-fondatori ai Asociației Image and Sound și Călin Boto, critic de film și curator, povestesc în continuare despre proiectele organizației și despre Ficțiuni Sonore.
Oamenii din echipa Asociației Image and Sound
Emilian: Titulatura oficială a asociației a fost dată după lungi negocieri, am câștigat invocând bizare stări onirice care aruncaseră deja zarurile. Nu am filon mistic așa că m-a crezut și deci, cu toate că a fost gândită în 2016, a apărut în 2017 ca Asociația „Centrul Cultural pentru Imagine și Sunet”; mă bucură totuși că din 2020 am re/venit la o formulă simplă care esențializeaza ce anume ne interesează: Image and Sound. Și fiindcă am putea spune că este un proiect de cuplu, asociația este o formulă care hibridizează curiozitățile, interesele dar și ceea ce vedeam ca fiind necesar să se întâmple (cu) public.
Elena a terminat scenografia însă abilitățile ei naturale o duc constant spre zona artelor vizuale. Îi place să lucreze cu „imagini” și are o carieră nevăzută de meloman în zona de avangardă, experimental, electro-acustic și electronic. Este perfecționistă și este la propriu obsedată de/la detalii. Cum ne-am împărțit sarcinile: ea se ocupă de comunicare/social-media și relațiile cu artiștii sonori, designerii grafici sau Petre Fall care se ocupă de foto/video. Este mai iute la idei decât mine și ca atare duce mai repede o discuție la o idee de proiect.
Eu am terminat filosofia, adică am trecut prin toate stagiile de dresaj academic, după care m-am apucat de comunicare și mi-a trecut în 4 ani. Îmi place să citesc și să vorbesc, sunt un spirit balcanic stricat de filosofia sistematică. Din 2016 am început sa fiu atent la scena de artă contemporană (RO) și la ce înseamnă să devii operator cultural. După Academia de Managment Cultural din 2017 organizată de Goethe Institute am devenit cel care: scrie, depune, manageriază proiecte (coordonarea lor este comună).
Elena: L-aș adăuga aici și pe Călin Boto. În 2020 am realizat proiectul Possible Sounds în cadrul căruia am colaborat cu artiștii Miron Ghiu, Dragoș Mărgineanu (cu care mai colaborasem pentru evenimentul Retrospecții din 2018 la Cinema Union), Simina Oprescu, Sillyconductor (Cătălin Matei), Somnoroase Păsărele (Gili Mocanu), iar cu criticul de film Mihai Fulger în calitate de consultant de film. În 2021, Mihai Fulger s-a retras și atunci l-am invitat pe Călin să colaboreze cu noi la dezvoltarea proiectului Short Sounds, deja finanțat, așa am reușit să legăm cinci programe sau calupuri tematice de scurtmetraje documentare din arhiva de film mut, foarte diferite între ele și fiecare cu o abordare specifică, avându-i invitați de această dată și pe Makunouchi Bento și Micleușanu M. (Mitoș Micleușanu). Am ajuns și la Timișoara, unde partener ne-a fost Simultan Festival, a ieșit foarte bine, și atunci am pus la cale împreună Ficțiuni Sonore (2021), apoi Fictitious Nonfiction (2022) care, credem noi, e cel mai coerent, închegat conceptual și pe conținut, am colaborat și cu Dan Michiu, Mihaela Vasiliu, Andrei Raicu, iar acum ne gândim să-l reluăm, dar cu o altă selecție de filme, alți artiști, o altă finanțare.
De fapt, pe Călin îl cunoșteam de la proiecțiile Film Menu, unul dintre moderatorii frumoși și promițători, apoi cu trecerea anilor, devenit un critic, un curator de film și jurnalist apreciat. Deci, ne-am simțit onorați că a acceptat invitația noastră, apoi discuțiile lungi și proiectele realizate împreună ne-au apropiat, anul trecut a participat alături de Emilian la atelierele On Cinema, în calitate de moderator și autor al postfeței la publicația online omonimă. Așadar, ne dorim mult să continuăm, cu idei noi, proiecte tot mai bune, parte din echipa Image and Sound în calitate de curator de film.
De asemenea, Petre Fall, cu care colaborăm din 2021, un fotograf foarte talentat și un artist care experimentează, se joacă, caută mereu soluții adaptate când vine vorba de înregistrări video ale discuțiilor ce urmează dupa proiecții sau ale atelierelor. Și cel mai mult apreciem la el că-i place ceea ce face, este serios și interesat de proiectele noastre.
Sursele de finanțare ale oganizației
Emilian: Deocamdata hrănim asociația doar cu AFCN și apelurile de finanțare ale primăriilor (ARCUB, Centrul de Proiecte Timișoara).
Cum au evoluat în timp organizația și proiectele sale
Elena: Ar fi prea multe de povestit, esențial e că am avansat pas cu pas, organic, de exemplu, în 2018 am realizat împreună cu Horea Avram și Mihai Ometiță proiectul Memorie și prospecție, în cadrul căruia am organizat o conferință internațională, un colcviu public și, la sugestia lui Mihai, o seară cu proiecții de film mut românesc, filme de ficțiune, animație, scurtmetraje documentare și reportaje. Proiecția s-a desfășurat la Cinema Union și am fost surprinși că s-au ocupat toate cele 150 de locuri, a durat aproape două ore dar nimeni nu a plecat, întuneric, lumina proiectorului și apoi un ecran animat de diverse imagini în succesiune continuă care capătă sens în timp, timp în care sunetul poate evolua în tandem, în paralel sau abstract adaugând carne sau pur si simplu un caracter imersiv experienței. Atunci am realizat că mi-ar plăcea să aflu mai multe despre filmul mut românesc, ce mai există în Arhiva Națională de Filme în afară de Manasse, Haplea și câteva documentare industriale, publicitare, etnografice pe care le văzusem atunci, apoi, cum fac cu sunetul, cum aș vrea să sune... aici intră muzica experimentală, muzică de avangardă, muzica concretă și experiența lecturilor personale, când am parcurs filme de Fritz Lang, Robert Wiene, Dovjenko, Dreyer etc. ascultând albume și înregistrări ale compozitorilor și muzicienilor care mă intrigau.
Și ăsta a fost filmul meu, cum ar fi să facem un proiect, apoi încă unul și tot așa, am parcurs în etape o mare parte din arhiva de film mut, am ajuns și la filme fără sunet, adică filme care și-au pierdut banda sonoră sau care nu a fost realizată niciodată. Am cunoscut artiști talentați, ne-am împrietenit, din 2021 colaborăm cu Călin Boto și pot spune ca acela a fost momentul în care filmul nu mai era doar un film printre altele, ci o parte dintr-o selecție tematică, adică un program. Astfel, cel mai provocator a fost să proiectăm o idee ca apoi să urmărim cum a devenit o direcție a asociației – programele de film mut cu muzică contemporană și experimentală.
Emilian: În 2017 ne doream să facem ceva care să adune laolaltă interesul comun pentru muzica de nișă și asamblaje teoretice de imagine (pictură, film etc.), zic teoretice pentru că nu există niciodată pur și simplu o imagine într-un spațiu cultural, ea are o trenă mai mult sau mai puțin transparentă. Din 2018 am separat apele și după 2019, în care am stat în gestație, am deschis două direcții.
Pandemia a fost și pentru asociația noastră un pas înapoi, toate evenimentele erau concepute cu public, trecerea in online a activităților... mai întâi, au fost anulate și apoi după 6 luni am reușit să le organizăm dar cu un număr limită de locuri... În fine, și pasul înainte, am ieșit cu un site frumos, original, grație designului grafic semnat de Radu Manelici căruia îi suntem foarte recunoscători.
Credit foto: Petre Fall
Comunitatea strânsă în jurul asociației
Elena: Nu știu dacă avem o comunitate, dar recunosc fețele celor care au mai ajuns la evenimentele noastre, fie proiecții, fie ateliere de filosofie, se întâmplă frecvent și asta ne bucură. Cred că cel mai variat public îl avem la proiecțiile de film, avem câțiva spre mai mulți iubitori de cinema sau curioși în ale cinemaului, apoi câțiva melomani, artiști, operatori culturali, și mulți despre care nu pot spune unde anume ar fi, dar mă bucur că aleg să fie alături de noi. Un alt barometru al situației, reale sau mai bine zis virtuale, instagram, facebook, încă nu avem tiktok, numarul de followers, like-uri, reacții etc., realizez că avem o serie de oameni mișto care ne urmăresc activitatea, mulți dintre ei ajung și la evenimente, deci e bine, mai funcționează Social Media.
Emilian: Am strâns o „comunitate” în funcție de rezonanța proiectelor, de intersecțiile propuse și, mai ales, de curiozitățile câștigate.
Din 2020 am desfășurat simultan două programe care au generat fiecare o serie de proiecte: un program consistent dedicat filmului mut și muzicii experimentale (Possible Sounds 2020, Short Sounds 2021, Fictiuni Sonore (online) 2021, Fictitious NonFiction 2022 și acum Ficțiuni Sonore (offline) pentru a-l duce la capăt; un program care vizează raportul dintre filosofie și arte vizuale (în sens larg) ce a presupus ateliere grupate tematic pentru discuta zone conceptuale interesante și/sau importante pentru felul în care chestionăm teoria, producția și distribuția de imagine (The message is the medium 2020, Transalating America 2021, On Cinema 2022). Ambele programe s-au desfășurat la Rezidența9.
Credit foto: Petre Fall
Cum este acum: părți frumoase și părți grele din activitatea voastră
Elena: Partea cea mai frumoasă e și cea mai grea, anume, perioada de implementare a proiectelor, organizarea evenimentelor, negocieri, discuții cu invitați, artiști, contracte, discuții cu designerul graphic, comunicare și apoi desfășurarea efectivă a evenimentelor, stres, emoții, nervi etc. Totuși, e un timp în care cunoaștem oameni noi, oameni faini, cu care continuăm să colaborăm devenind parte din echipă, parte din ceea ce livrează asociația ca produs cultural. Dar nu numai atât, este și momentul în care ne documentăm și încercăm să urmărim ce se întâmplă interesant în București dar și în țară, Timișoara, Cluj etc. Până la urmă, am pornit asociația din curiozitate pură și din apreciere sinceră față de ce reușeau unii operatori culturali sau asociații, cum ar fi Asociația Jumătatea plină cu Săptămâna Sunetului, Sâmbetele sonore sau serile Odd, odd până la capăt, sau Outernational Days pus la cale de baieții de la The Attic, și alții, și sper că și noi vom reuși să fim pe măsură. Desigur, iar, în timp.
Emilian: Dacă ar fi vorba de o parte „frumoasă” am spune că se întâmplă sau o percepem așa la începutul fiecărui proiect și asta pentru că așteptările care privesc rezultatele sunt mari. Altfel spus, începutul produce un soi de adrenalină care ne pune pe șine. Partea cea mai grea vine odată cu implementarea și asta aduce cu fiecare proiect o serie de probleme care ne surprind mereu.
Credit foto: Lucian Crișan
De ce aveți nevoie ca să puteți funcționa mai bine
Elena & Emilian: Cea mai stringentă nevoie este cea a unui spațiu al asociației unde să ne desfășurăm măcar o parte din activități, cum ar fi ateliere, audiții, diverse întâlniri care să ne permită să sudăm o mică sau mare comunitate, un public. De asemenea, care să ne asigure continuitate pe tot parcursul anului. Sperăm să găsim ceva ce se potriveste și cu o chirie rezonabilă.
Credit foto: Flavius Ungureanu
Ficțiuni Sonore
Elena: Drept răspuns, voi lăsa un fragment din prezentarea programului, unde am încercat o sinteză la sânge, dar tot nu mi-a reușit:
Lansat online în 2021, FICȚIUNI SONORE continuă obiectivele asumate prin proiectele anterioare, anume, reactivarea interesului pentru cinemaul mut românesc, susținerea scenei locale de muzică experimentală și, unu plus unu, „provocarea” clasicului acompaniament muzical. Însă arhiva națională de film pre-sonor nu e nici pe departe fără sfârșit, așa cum părea la început, când doar frunzăream listele ANF. Programul debuta cu două filme fără sunet*, digitalizate pentru prima oară cu sprijinul Arhivei Naționale de Film, și – pentru a înțelege contextul istoric – cu o serie de dialoguri moderate de criticul și curatorul de film, Călin Boto, avându-i invitați pe Zágoni Bálint, Melinda Blos Jáni, Gabriela Filippi, Andrei Rus și Irina Trocan, critici și istorici de film.
Referitor la muzică, selecția artiștilor s-a realizat în strânsă legătură cu filmele propuse, mai bine zis, genul, subiectul, „istoria” din jurul filmului, dar și starea materială indică un tip anume de narațiune sonoră, chiar și autorul potrivit dacă luăm în considerare personalitatea, biografia și activitatea profesională a artistului. Pe unde am nimerit-o, pe unde, nu, cert e că uneori am ieșit din zona muzicii experimentale, fiind mai aproape de ideea de expriment în sunet și practici atipice în muzica contemporană.
[...] În sfârșit, în 2023 încheiem proiectul – co-finanțat de AFCN și acum – cu filmele lansate pe site în 2021, cu excepția calupului de comedii la care am renunțat, adică cu proiecțiile celor cinci lungmetraje și mediumetraje de ficțiune din arhiva românească de film mut și fără sunet*, realizate între anii 1912-1945, și intepretarea live a muzicii propuse în 2021 sau rescrierea/reinterpretarea în contextul actual, ad hoc.
Au intervenit unele schimbări și în selecția artiștilor, îl avem pe marele compozitor Iancu Dumitrescu care în 2021 a compus muzica pentru Independența României (1912), iar pentru live va avea alături o mică orchestră alcătuită din Octav Avramescu, Andrei Kivu, Mihai Codrea, Sânziana Dobrovicescu, Ciprian Ghiță, Călin Grigoriu; apoi, Abator Industries (Daniel Iliescu / tobe, percuție; Cătălin Lungu / chitară electrică, bass; Dan Michiu / electronice; Andreea Tincea / voce) pentru Cetatea fermecată al lui Marin Iorda, Irinel Anghel cu O noapte de pomină din 1939, serile filmului transilvan cu Sillyconductor și Micleușanu M., cu care am mai colaborat cu succes în trecut și i-am provocat acum să ofere o reinterpretare celor două filme de la Cluj, Bătrânul infanterist și fiul său, husarul (1917) și Din grozăviile lumii din ’20. Așadar, vom avea două evenimente în premieră. Ceea ce nu înseamnă că elementul de noutate nu se regăsește și în cazul celor trei proiecții, tocmai, fiind un performance live ce va însoți proiecția de film, nu sunetul preînregistrat pe care-l accesezi odată cu butonul play al filmului, pe site.
O altă diferență și în plus față de 2021, vom avea o serie de discuții între artiști și invitați speciali, operatori culturali, artiști sonori, compozitori sau jurnaliști, oameni gravitând în jurul muzicii și al sunetului și cu unele afinități sau având în spate colaborări importante cu partenerul său de dialog: Octav Avramescu (Asociația Jumătatea plină) în dialog cu Iancu Dumitrescu (Cluj și București), Ion Dumitrescu (Future Nuggets) cu Micleușanu M., Miron Ghiu (Nava Spațială) cu Abator Industries, Anamaria Pravicencu (Semi Silent, Asociația Jumătatea plină) cu Sillyconductor (Cătălin Matei), Sabina Ulubeanu (InnerSound Festival) cu Irinel Anghel, iar la Cluj îl avem invitat și pe Ciprian Ocean (inertiamovement.ro) cu membrii colectivului Abator Industries.
Identitate vizuala: Bogdan Ceaușescu
Colaborarea cu Asociația Image and Sound
Călin Boto: De când ne-am cunoscut, Emilian, Elena și cu mine am rămas aproape unii de alții, adică ne vedem adesea, nu doar pe timpul apelurilor deschise ale AFCN, și, printre altele, discutăm ce am mai putea face cu cinemaul mut românesc. Deci o bună parte din colaborare se face de la sine, încetul cu încetul – mai consultăm cataloagele Arhivei Naționale de Film, mai vedem un film, ne mai amintim de un altul și revedem etc. În principiu, e de datoria mea să propun concepte curatoriale, să găsesc un sens calupurilor, să fac cercetare, însă nu cred s-o fi făcut vreodată pe cont propriu, Emilian și Elena sunt mereu prezenți. Până acum am făcut Short Sounds în 2021 – cu scurtmetraje și un mediumetraj, toate documentare –, apoi Ficțiuni sonore în același an, doar că online, așadar îl reluăm acum, și Fictitious nonfiction în 2022, care e de departe preferatul meu: ne propusesem să provocăm distincția dintre ficțiune și nonficțiune în cinemaul mut prin selecții de reconstituiri documentare – de război, de actualitate etc. –, filme medicale care puneau pacienți în scenă, home movies în care oamenii se jucau cu camera de filmat, lungmetraje de ficțiune, mai ales cu subiect de război, în care pentru scenele de luptă se foloseau filmări documentare, documentare nemontate în care s-au păstrat dublele, așa ceva.
Cum ai ales filmele și dezbaterile pentru anul acesta
Călin Boto: Selecția o repetă aproape perfect pe cea din 2021, atâta doar că am renunțat, din motive financiare, la un triptic de scurtmetraje. Pe atunci abia terminasem cu Short Sounds, un proiect cu documentare, iar curiozitatea pentru ficțiune a venit firesc – de fapt, ambele au la bază idei foarte simple: doar că, oricât ar părea de facil, nimeni nu a făcut asta până acum într-un mod programatic, să prezinte documentare și ficțiuni mute din Arhivă. Discuțiile din 2021 au fost cu filmologi, oameni care știam că erau cu cercetările la zi și ar fi avut multe de spus. Cele de acum vor fi cu muzicologi și au fost gândite de Elena.
Ce te-a provocat acum în curatorierea filmelor. Ce ai căutat
Călin Boto: Vom prezenta primul lungmetraj de ficțiune românesc, Independența României (1912, r. Grigore Brezeanu), pe care cărțile de istorie îl știu prea bine, însă publicul nu prea – este un film straniu și difícil, o poveste de dragoste topită într-una de război (mai precis, Războiul Ruso-Turc din 1877). Apoi, două filme transilvane produse în Cluj – Bătrânul infanterist și fiul său, husarul (1917, r. Mihaly Fekete), o poveste de război topită într-una de dragoste, și Din grozăviile lumii (1920, r. Jenő Janovics), o foarte interesantă melodramă medicală făcută pentru a avertiza spectatorii asupra pericolelor sifilisului. Mai apoi, O noapte de pomină (1939) a lui Ion Șahighian, care nu s-a păstrat în întregime, însă chiar și-așa pare unul dintre cele mai reușite lungmetraje produse în România presocialistă: despre un mic funcționar care își ia lumea în cap într-o noapte și riscă să-și piardă toate economiile într-un club de noapte. Și Cetatea fermecată (1945, r. Marin Iorda), un film feeric, puțin kitsch și foarte fantezist, care nu a ajung niciodată la montaj, așadar îl prezentăm într-o variantă brută, probabil mai ludică astfel decât ar fi fost în varianta finală. Am căutat să înțeleg cinemaul perioadei și să îl fac înțeles publicului: nu avem de-a face cu vreo mare cinematografie națională, însă nu asta contează, ci faptul că e cinema orișicum, cu mari momente mici și mici momente mari adunate în filme unul și unul.
Așteptările publicului de film predecembrist
Călin Boto: Mi se pare că publicul se entuziasmează mult mai mult la cinemaul documentar al perioadei, ceea ce în principiu mă bucură, căci nu avem o mare cultură a filmului de nonficțiune în România, dar mă și frustrează – căci pare un public foarte sigur că cinemaul mut, cu atât mai puțin cel din România, poate fi altfel decât primitiv: că ar putea fi, să zicem, de sine stătător artistic. Firește, partea documentară este fascinantă și pentru mine – iar adesea se întâmplă și în cinemaul de ficțiune – însă aș încuraja mai multă disponibilitate de a lua în serios arta cinemaului mut, mizanscena, conceptul etc., care pot fi mari, în ficțiune și în documentar deopotrivă.
Partenerii
Elena: Partenerul nostru pentru evenimentele din Cluj e Cinema ARTA, în București gazda evenimentelor va fi Apollo111 Teatrul. Cu sprijinul Arhivei Naționale de Filme și Prisma, iar la parteneri media ne sunt aproape Revista Zeppelin, Films in Frame, ISCOADA, CIMRO – Centrul de Informare Muzicală din România, Revista GOLAN, Radio România Cultural, Iqads, Radio România Muzical.
Credit foto: Andrei Dudea
Învățături din proiectele realizate în ultimii 3 ani
Emilian: Că am pierdut noțiunea (și practica) timpului liber, ca toți „AFCN-iștii”.
Cinematografia românească de acum
Călin Boto: Îmi par foarte clare niște răsturnări de situație – gloria lui Radu Jude, și mai sus de când cu Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii, și decăderea lui Cristi Puiu, al cărui MMXX, pe care l-am văzut la TIFF vara aceasta, mi s-a arătat ca un film mort, ultima suflare a unui cinema foarte virtuoz, sigur pe sine și înnebunitor de moralist. Comparația contează pentru mine la nivel simbolic: nu sunt aproape deloc curios să văd cum se manierizează cinemaul unor Cristian Mungiu și Radu Muntean (deși mă intrigă Răzvan Rădulescu, co-scenaristul său tradițional), cândva asociați esteticii lui Puiu, ci mai degrabă aștept noile filme ale acelei generații care a moștenit Noul Val – Jude, Ivana Mladenović, Ana Lungu, Sebastian Mihăilescu – și i-a găsit alte probleme, întrebări, narațiuni, apoi altele la care acest fel de a face cinema nu mai poate, nu mai trebuie sau pur și simplu nu mai vrea să răspundă.
