[Din spatele textului] Venera Dimulescu: Mi-a plăcut mereu să merg cu un subiect până-n pânzele albe

Din lipsă timp, comoditate sau dorința de a face mai multe lucruri deodată preferăm să dăm play unui podcast, în loc să citim un text lung pe un subiecte care ne interesează. Jurnalismul scris a pierdut teren în ultimii ani în fața mijloacelor de exprimare video și audio.

Venera Dimulescu spune că textele jurnalistice lungi suscită tot mai puțin interesul publicului și doar investigațiile mai reușesc să adune un număr mare de cititori. Totuși, speră să trăiască într-un viitor în care materialele de presă scrise în formă lungă să aibă din nou vizibilitatea deceniului trecut. Ea continuă să scrie, iar subiectele care o preocupă sunt violența, abuzul de putere și fenomenele sociale din punct de vedere ideologic.

"E o forță foarte mare cu care pornești la drum când un subiect are legătură și cu tine. E o dublă vindecare, a ta și a personajelor: dai un alt sens unei experiențe difcile, iar asta te ajută să-ți recapeți puterea, ca cetățean, ca persoană privată. Cred că relația jurnalist - sursă/personaj e un schimb".

Venera Dimulescu povestește în continuare despre procesul ei de documentare și scriere a materialelor jurnalistice.

Istorie profesională

Primul contact cu presa l-am avut în 2016, când am câștigat o bursă și o rezidență la publicația Casa Jurnalistului. Nu m-am așteptat deloc la asta. Eram doctorandă la filosofie și făceam research despre violența online pentru o bursă POSDRU. Am aplicat cu aceeași temă. Mi-am dat seama că trebuie să merg pe teren și să vorbesc cu oamenii, dacă vreau să fac o cercetare pe bune. Timp de aproape patru ani, am locuit și muncit alături de jurnaliști independenți care mi-au arătat o lume dincolo de biblioteci, lumea reală, în care te conectezi direct la problemele sociale. Asta mi-a adus multe experiențe de viață dar și un consum uriaș în fața subiectelor care implicau suferință și traume. A durat ani de zile până am învățat să mă detașez.

După în jur de patru ani de învățat la Casa Jurnalistului, am ajuns la publicația Scena9, pentru încă aproape patru ani. De câteva luni, lucrez freelance și am mai degrabă proiecte conexe cu meseria de bază, ce mi-au arătat că pot face și alte lucruri cu skill-urile mele.

Cred că, în perioada în care am intrat în presă, jurnalismul independent explora subiectele tabu ale societății ce primeau o mai mare rezistență și lipsă de înțelegere din partea oamenilor față de acum, când atâtea ong-uri dedicate drepturilor omului fac muncă comunitară și duc informația la frul ierbii, iar jurnaliștii independenți au început să scrie mai des despre ele.

Ce nevoie și dorințe îți împlinește munca ta

Părinții mei mereu au insistat să explorez activități în afara școlii: am făcut ani de balet, canto, teatru. În timpul facultății, am preluat acest obicei: am făcut voluntariat la diverse ong-uri culturale sau adresate drepturilor omului, am mers la workshop-uri de scris, etc. Tot de la ai mei am învățat că munca îți ocupă mult timp din viață, așa că mai bine faci ceva care, dincolo de bani, îți oferă plăcere și un sens pe termen lung. La Casa Jurnalistului, am realizat pentru prima oară că pot face ceva fără să simt că sacrifc părți importante din identitatea mea. Jurnalismul îmi oferă mereu cunoștințe noi despre lume, mă provoacă în relație cu oameni din medii diferite, îmi oferă un echilibru între aventura de pe teren și munca solitară a scrisului. E combinația perfectă pentru mine. Într-un birou în care aș face același lucru în fecare zi, fără să simt că particip la un bine comun, m-aș ofli lent.

Cum îți alegi subiectele

Pentru mine, nedreptatea e un radar în alegerea subiectelor, la fel și experiența personală. Violența de orice fel, abuzul de putere, fenomenele sociale extreme din punct de vedere ideologic, toate sunt subiecte pe care le urmăresc și cu care m-am confruntat, la un moment dat, în istoria de viață. E o forță foarte mare cu care pornești la drum când un subiect are legătură și cu tine. E o dublă vindecare, a ta și a personajelor: dai un alt sens unei experiențe difcile, iar asta te ajută să-ți recapeți puterea, ca cetățean, ca persoană privată. Cred că relația jurnalist - sursă/personaj e un schimb. E important să nu ratezi acest schimb.

Ce ai învățat în teorie și îți folosește practic ca jurnalist

Fac parte din acel grup de jurnaliști independenți care n-au o diplomă în jurnalism. Eu am petrecut opt ani la Facultatea de Filosofe, Universitatea din București. Acolo am dezvoltat skill-uri de analiză și sinteză care mă ajută enorm în documentarea și structurarea unui subiect pe care-l tratez în profunzime. Sunt foarte recunoscătoare foștilor mei profesori și colegi de la facultate, dar și mentorilor în jurnalism, care au înțeles importanța acestor skill-uri și m-au încurajat să le dezvolt. Mi-a plăcut mereu să merg cu un subiect până-n pânzele albe, iar publicațiile cu care am lucrat mi-au oferit spațiu să fac acest lucru.

Primul material jurnalistic

Primul material jurnalistic a fost eseul personal „Veriga lipsă”, în care vorbesc despre cum am gestionat, ca adolescentă, moartea lui tata. L-am scris în 2014, la îndrumarea jurnalistei Ana Maria Ciobanu, la finalul unui curs de jurnalism narativ pe care-l ținea. Primul reportaj, când chiar am mers pe teren și am vorbit cu oameni, a fost „Oamenilor nu le e frică de moarte” - un material video despre serviciile de pompe funebre. Eram rezidentă la Casa Jurnalistului, anul era 2016, iar mie îmi era groază că trebuie să conving oameni necunoscuți să vorbească cu mine. Cu toate că materialul a ieșit, mi-a luat mult timp până m-am obișnuit cu asta și am început să apreciez mersul pe teren. Din momentul în care am făcut acel pas, mi-a plăcut enorm. Pentru mine, terenul înseamnă cunoaștere și conectare la lumea în care trăiesc, la diversitate, iar asta mă face să mă simt vie. Acum, aș sta numai pe teren.

Cel mai citit material scris până acum și provocările lui

Am avut mai multe materiale care au strâns mulți cititori, însă cred că cel mai citit material pe care l-am publicat a fost la publicația Casa Jurnalistului, investigația „Umilința supremă”, la finalul lui 2018. Știu că a ajuns la câteva sute de mii de oameni și a stârnit dezbateri în spațiul public, un protest și un proiect de lege pentru incriminarea pornografei non-consensuale, ce a intrat în vigoare în urmă cu câteva săptămâni. Am fost invitată să vorbesc despre subiect în școli și în Parlament, iar articolul servește drept dovadă în primul dosar de abuz online prin imagini intime înregistrat vreodată la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului.

Vizibilitatea asta mi-a adus agresiuni online din partea aliaților agresorului despre care am scris și trei procese pe care le-am câștigat. A fost o experiență destul de brutală pentru mine, cu atacuri de panică și o anxietate generalizată de care simt că am scăpat abia recent, după ani de terapie și un tratament pentru depresie. Aici a fost și vina mea, pentru că nu am tratat simptomele la timp, ci am tras de mine să performez cât mai mult, până am clacat. Visez la o zi în care jurnaliștii vor avea ședințe gratuite de psihoterapie prin asigurarea medicală. Jurnalismul e o meserie care pune mare presiune pe sănătatea ta mintală.

Așteptările cu care pornești pornești în documentarea și scrierea unui nou material

Încerc să nu pornesc cu așteptări prea mari sau prea rigide când încep un subiect nou. Vorbesc cu cât mai mulți oameni, ca să mă asigur că am o documentare solidă, și sunt deschisă la idei care ar putea să-mi răstoarne ipoteza cu care am plecat pe teren.

Din procesul tău de lucru

Îmi place să merg pe urmele subiectelor care au fost puțin explorate în spațiul public. Încerc să citesc tot ce s-a scris - de la articole de presă, la cercetări științifce - și să descopăr ce încă nu s-a spus. Încerc să înțeleg și să identifc pattern-uri ce mă pot duce la o nouă perspectivă pe care s-o dezvolt. Țin mereu cont de contextul mai larg, de pildă, cum e poziționat subiectul în cauză la nivel european, ce infuențe sunt la nivel local. În funcție de asta, îmi construiesc întrebările și caut oamenii potriviți care să răspundă la ele.

Timpul de lucru la un material e dat în primul rând de accesul pe care mi-l oferă oamenii. Uneori, se întâmplă ca sursele sau personajele să nu fie disponibile atunci când vreau eu să scriu, așa că revin ulterior. La un text, am cel puțin două drafturi care trec prin editare.

Nu știu dacă am neapărat o rutină de creație, dar cafeaua și muzica clasică sunt, de regulă, prietene de nădejde când încep un text.

Ce implică o documentare bună

O documentare bună e atunci când bifezi tot ce am scris mai sus: să citești cât poți de mult despre subiect, să vezi contextul mai larg în care apare, să-ți alegi oamenii și întrebările potrivite, să fii deschisă spre perspective noi.

Mersul pe teren te poate duce în locuri foarte variate. Au fost momente în care am avut emoții. De pildă, când am făcut interviul undercover cu Bogdan Giuseppe, violator în serie, sau când trebuia să mă întâlnesc cu un agresor sexual online, care tot schimba locul întâlnirii și părea că vrea să-l urmăresc prin oraș. Locuri „inedite” în care am mers pe teren ar fi un interviu într-o biserică sau participarea la parastase de comemorare a legionarilor din perioada interbelică.

Importanța titlului unui material

Titlul este foarte important într-un articol jurnalistic pentru că e primul contact al cititorului cu subiectul, pe social media. Nu excelez la acest capitol, de obicei, mă consult cu editorul/editoarea.

Important când scrii o investigație. Important când scrii despre un personaj

Într-o investigație, lupa jurnalistului e pusă pe nedreptate și ilegalitate. Trebuie să reconstitui lanțul faptelor care au dus la o anumită situație nedorită și să aduni cât mai multe probe.

Când atenția ta se îndreaptă mai mult către personaj, cred că e important să petreci cât mai mult timp cu acel om, în mediul lui, să-i surprinzi stilul de viață dincolo de cum se prezintă el oficial într-un interviu. În felul ăsta, devii și tu observator alături de celălalt: el îți prezintă o narațiune personală, pe care tu o completezi cu privirea din exterior. Se creează un soi de intimitate și autenticitate în poveste, care te ajută să înțelegi mai bine diferența dintre tine și celălalt. Iar asta poate fi un leac pentru tendința noastră de a respinge ceea ce nu seamănă cu noi. Trăim într-o societate din ce în ce mai polarizată și avem nevoie mai mult ca oricând de povești care te apropie pe bune de cel de lângă tine.

Din păcate, genul acesta de slow journalism nu prea mai e încurajat sau finanțat în redacțiile din România. Viteza și cantitatea par să fie mult mai importante decât timpul petrecut pe teren și înțelegerea în profunzime a unui subiect sau personaj. E cumva paradoxal, pentru că suntem copleșiți zilnic de valuri de informații, copleșire la care tu, ca publicație, adaugi încă o cărămidă.

Ce te-a ajutat în formarea stilului de scriere

Aș zice că exercițiul și editarea m-au ajutat cel mai mult. Cred că într-un material jurnalistic sunt mult mai importante claritatea și concizia decât un scris „frumos”. La început, mi-a fost greu să mă obișnuiesc cu eliminarea frazelor dintr-un draft, dar cu timpul am ajuns să simt aceeași satisfacție pe care o am după ce fac curățenie în casă.

Gestionarea îndoielilor, dacă apar

Orice subiect mai complicat sau mai sensibil îți stârnește îndoieli și e foarte bine că se întâmplă asta, altfel riști să te plasezi într-o poziție atotștiutoare ce nu cred că ar trebui să existe în viața unui jurnalist. Când apar, mă consult de fecare dată cu editorii sau cu alți colegi din presă. Uneori, mă gândesc că poate îi copleșesc cu nevoia de feedback, pentru că îmi fac, de obicei, multe griji înainte de publicare.

Printre zecile de texte, ce trebuie să aibă un material jurnalistic pentru a fi citit

Nu cred că există o rețetă pentru asta. În cazul meu, articolele cele mai citite au fost cele care abordau subiecte despre care nu s-a mai scris, sau perspective încă neexplorate. De multe ori, cred că reach-ul e o loterie.

Valoarea textului jurnalistic lung în vremea podcastului

N-am o perspectivă prea optimistă despre asta. În 2021, am ținut un seminar la Facultatea de Jurnalism de la Universitatea din București și m-am lovit de lipsa de interes a studenților față de citit și scris texte lungi. Cu câteva excepții, desigur, mulți dintre ei voiau să facă jurnalism de televiziune sau podcasturi. Cei mai mulți nu au auzit de materialele pe care le pregătisem în bibliografe, deși erau texte premiate sau cu vizibilitate în spațiul public, la momentul publicării. Înainte să mă gândesc la cititori, mă întreb câți dintre viitorii autori vor dori să scrie texte longform.

În general, investigațiile par să fie, în acest moment, singurele texte jurnalistice lungi care încă se mai citesc; reportajele sau portretele longform, din ce în ce mai puțin. Mediul audio-vizual, ca modalitate de a spune o poveste, reușește să agațe atenția cititorului mai mult decât un text, iar finanțatorii investesc în asta. De pildă, flmul documentar poate să-ți ofere, în prezent, o poveste profundă și intimă, alături de resursele de care ai nevoie, ca autor, să-ți duci munca până la capăt. Mulți jurnaliști s-au orientat către modul ăsta de exprimare. Eu am fost mereu atrasă de text, am crescut într-o casă cu multe cărți și un părinte pasionat de scris. Mi-ar plăcea să prind un viitor în care textele lungi vor redobândi vizibilitatea de care s-au bucurat acum zece ani, să zicem. Și cred că soluția poate veni dintr-un brainstorming colectiv, dintr-o redacție sau din inițiativa unui grup de jurnaliști care-și propun asta, nu pe cont propriu.