[Creative Sceno] Ioana Pashca: Scenografia e un personaj care joacă în spectacol cu alte mijloace decât cuvântul, ori gestica

Un spectacol de teatru este o poveste. O poveste care vorbește despre oameni, despre evenimente și experiențe, despre frământări, gânduri și relații, despre lume așa cum este ea văzută prin ochii unui dramaturg. Iar, mai apoi, pusă în scenă prin lentila creativă a regizorului și scenografului. Totul pornește de la text. Construirea universului în care spectatorul intră pentru o oră, două, trei începe de la text.

Așa zice și scenografa Ioana Pashca. În procesul de creație a scenografiei unei noi montări, pornește cu notițele pe care și le face pe text, acolo găsește tot ce are nevoie pentru a crea o scenografie care ține musai să fie justificată în detaliu. Cea mai mare sursă de inspirație îi este însăși viața - un tablou de Gainsborough, sunetul ploii, două bătrâne vorbind în autobuz – tot ce vede și aude rămâne în memoria ei vizuală.

"E de datoria mea să am o bibliotecă vizuală cât mai vastă, poate mâine va fi nevoie să pun pe scenă bucătăria unui englez din 1920, să îmbrac o prostituată coreancă din zilele noastre, ori să fac să plouă cu sânge".

Ioana Pashca a studiat la UNATC și a creat prima sa scenografie în anul al doilea de facultate. Anul acesta, Ioana a semnat scenografia spectacolelor „Locotenetul din Inishmore” (r. Vlad Massaci) și „Doamne Ferește” (r. Lia Bugnar) la Teatrul Mic și „O casă deschisă” (r. Teodora Petre) la Teatrul Odeon. Despre acestea, cât și despre importanța relației dintre ea și regizorul cu care lucrează la un nou spectacol vorbește în cele ce urmează.

Repere din povestea ta și din biografie

Sunt născută cu doi ani înainte de revoluție și am copilărit într-un București postcomunist, într-un context social și economic destul de incert, dar cu multe premize și speranțe. Recunosc că nu m-am dat în vânt niciodată după realitatea pe care o trăiam atunci, pentru că nu era așa cum mi-o doream eu, astfel că am început să trăiesc într-un papa-mobil al lumii mele interioare. Trambulina imaginației mele m-a salvat, am proiectat constant în exterior o realitate paralelă, asta m-a ținut vie, să nu mă mocirlesc, să nu mă compromit, pentru că observam și vedeam mai mult decât mi-aș fi dorit. În prezent ăsta e un mare avantaj, pentru că tot ce înmagazinez îmi folosește în procesul de creație.

La zece ani am hotărât că vreau să pictez și să studiez la “Tonitza” (liceul de arte plastice), eu neavând vreo tangență până atunci cu artele în general. Întâmplarea a făcut să am și talent, am intrat a doua la liceu în clasa a V-a, am studiat acolo gimnaziul, iar la doisprezece ani am decis că vreau să fac scenografie, din nou fără să cunosc prea multe despre meseria asta.

Am realizat atunci că scenografia e una dintre cele mai complexe forme de manifestare ale artei vizuale și m-a încântat profund ideea că trebuie să cunosc și să înțeleg omul, să cunosc pictură, sculptură, arhitectură, modă, grafică, dramaturgie, psihologie, istorie, mi se părea fascinant și provocator să învăț atâtea, așa că am ales la liceu secția “scenografie”.

“Tonitza” pentru mine a fost o etapă foarte importantă, acei opt ani de studiu au fost cantonament, mi-am antrenat ochiul să “vadă” și mâinile să redea, observam și transpuneam mai departe într-un mediu plastic.
Apoi a urmat U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, tot scenografie, unde lucrurile au devenit mai aplicate, cu teme mai precise, am început să vad multe spectacole, să aplic tehnici învățate în liceu și să descopăr medii noi de exprimare plastică, am început să lucrez cu studenții de la regie și actorie, am început să înțeleg tot mai multe despre scenografie, iar teatrul s-a lipit de mine definitiv.

De când mă știu imaginez, deconstruiesc și reconstruiesc realitatea, cred că de aceea am ales și-mi place atât de mult scenografia de teatru, pentru că deține puterea sugestiei, evocă realitatea, nu o ilustrează fotografic, într-o cutie neagră, nu într-o cameră obscură.

Mentori în formarea și consolidarea stilului tău artistic

Au fost și sunt câțiva artiști de la care am avut noroc să învăț și care m-au ghidat voit sau nevoit în evoluția mea artistică: Ionuț Barbu, Iuri Isar, Gheorghe Rasovszky, Adina Nanu, Ștefan Caragiu, Dragoș Buhagiar și mai ales dl. Gelu Colceag, alături de care am lucrat zeci de spectacole. Pe toți îi stimez și îi apreciez și le voi mulțumi întotdeauna pentru influența pe care avut-o asupra vieții și carierei mele.

Până prin 2005, adică în ultimul an de liceu, cărțile, albumele, muzeele, spectacolele și filmele erau cam singurele resurse, după 2005 s-a deschis un nou univers, internetul. Le-am consumat pe toate și continui să o fac, pentru că îmi place să descopăr constant lucruri noi și să mă documentez pentru fiecare proiect.

Prima scenografie

În anul doi de facultate am făcut prima scenografie pentru un spectacol de teatru, un spectacol de licență în cadrul universității, regizat de Alexandru Mâzgăreanu, se numea “Fool for love”, de Sam Shepard. La momentul respectiv, studentă fiind, mă interesa destul de mult să-mi prezint îndeletnicirile plastice, astfel ca decorul era unul destul de realist, cu multe detalii de patină, spațiul sugera o cameră de motel decrepită, așa cum specifică textul, însă avea un twist nerealist, sugestiv, pereții nu erau uniți, ca și cum ar fi fost frânți, iar pe jos, la buza scenei am pus câteva piese de mașină, rămase ca după un accident. Îmi amintesc că asta susținea destul de bine construcția piesei și justifica într-un mod poetic prezența nerealistă a tatălui din text. Sunt multe detalii pe care nu mi le mai amintesc, au trecut cinsprezece ani de atunci, dar știu că am încercat să subliniez prin spațiu cât de distructivă era relația dintre cei doi protagoniști.

Știu că spectacolul, deși un examen de licență, a fost destul de jucat și aplaudat, chiar și premiat în cadrul Festivalului de Teatru pentru Tineret de la Piatra Neamț, unde am câștigat premiul pentru scenografie.

Momentul în care ai simțit că te-ai maturizat ca scenograf, că ai un stil al tău

Încă din studenție mi-am dorit să învăț să fac lighting design, pentru că era una dintre laturile scenografiei despre care aveam mult prea puține informații, iar universitatea nu era încă pregatită să predea cum se cuvine această ramură a scenografiei, între timp lucrurile s-au mai schimbat în U.N.A.T.C. Pentru mine totul este lumină, fără lumină nu există culori, nu există volume, perspectivă, texturi, șamd, iar în realizarea unei scenografii expresive lumina e esențială. Lumina pe scenă funcționează precum decupajul unui film, pare ceva firesc, e normal să ai lumină într-o cutie neagră ca să vezi actorii, e normal să ai cadre diferite într-un film ca să poți urmării povestea, dar elementele astea au o putere magică, pentru că atacă subliminal spectatorul, îl fac să perceapă totul diferit, în funcție de ce-i oferi. Un decor luminat bine e viu, trăiește, capătă valori și forme diferite, dacă e luminat prost devine plat, inert și sec.

Revenind la întrebarea ta, maturitatea mea ca scenograf a venit în momentul în care am reușit să stăpânesc eclerajul decorurilor mele, să mă numesc astfel un scenograf complet și să pot spune povestea până la capăt.

Particularitățile creațiilor tale

Pentru mine, scenografia e un personaj care joacă în spectacol cu alte mijloace decât cuvântul, ori gestica, iar cea mare provocare e să găsesc particularitățile de caracter ale acestui personaj.

Îmi place să extrag din text ideea spectacolului și să o transpun în vizual, pentru mine e vital ca scenografia să conțină adevăr în contextul dramatic, să fie justificată până în cele mai mici detalii. Asta implică și un soi de moderație din partea mea, pentru că nu orice idee interesantă poate să existe într-un spectacol, dar când găsesc acel “ceva” încerc să-l exploatez la maxim. Spectacolele sunt teme de viață și fiecare temă e diferită, cum fiecare relație e diferită, iar fără adevăr, mai devreme sau mai târziu lucrurile încep să scârțâie, așa e și cu scenografia, dacă nu o crezi, ea devine “în sine” și își pierde valoarea în contextul dramatic, devine o instalație în care actorii joacă, așa că evit să aduc pe scenă elemente care lasă semne de întrebare, sau de care spectacolul se poate lipsi și mă interesează foarte tare elementul surpriză, caut mereu ca scenografiile mele să trăiască, să te surprindă, să se transforme, sigur…în funcție de buget. În general mă feresc de decorurile decorative și nejustificate.

Ce te inspiră în creație

Cea mai mare sursă de inspirație e viața, dacă o privești cu ochii larg deschiși și ești dispus să o observi în detaliu. Totul mă inspiră, fie că privesc un tablou de Gainsborough, ascult ploaia, ori aud două bătrâne vorbind în autobuz, totul rămâne cumva în memoria mea vizuală, chiar dacă nu văd ceva, îmi imaginez și se înmagazinează în mintea mea ca o amintire. Pe scenă, noi vorbim despre oameni și tot ce-i înconjoară, despre experiențe, gânduri, frământări interioare, așa că tot ce văd, citesc, sau aud referitor la oameni mă ajută în creație. Ca scenograf e de datoria mea să am o bibliotecă vizuală cât mai vastă, poate mâine va fi nevoie să pun pe scenă bucătăria unui englez din 1920, să îmbrac o prostituată coreancă din zilele noastre, ori să fac să plouă cu sânge, sigur că e imposibil să cunoști totul, dar e extraordinar să ai ocazia să înveți cât mai multe.

Importanța relației dintre scenograf și regizor. Cum comunici tu cu regizorii cu care lucrezi

E foarte important să fie pe aceeași lungime de undă, artistic vorbind, iar comunicarea armonioasă cred că e vitală. Nu cred neapărat în prietenii, nu cred că e obligatoriu să ne placă aceeași bere, sigur că e foarte mișto când se întâmplă asta, dar cred că trebuie să ne placă la fel de mult să lucrăm la spectacol. Ca scenograf trebuie să înțelegi și să vezi spectacolul din mintea regizorului, dar în același timp să-l vezi cu ochii tăi, cu bagajul tău de informații și experiențe. Comunicarea prefer să fie calmă și provocatoare mental, fără crize și isterii, pentru că asta omoară creativitatea, din punctul meu de vedere. Desigur că fiecare regizor e diferit, cu particularitățile și preferințele sale, nu toate sunt neapărat pe gustul meu, au fost cazuri în care am ales să nu mai lucrez cu anumiți regizori, din pricina incompatibilității emoționale.
Spectacolul e un organism viu, la fel și crearea sa și cred cu tărie că e important să existe armonie, ca atunci când crești un copil, dacă-l crești cu respect el va deveni echilibrat și puternic, dacă-l crești cu violență, va fi șubred emoțional și se va pierde rapid.

Regizorii cu care ai lucrat până acum

Sunt câțiva și e posibil să-mi scape niște nume, încerc să-i enumăr cumva cronologic: Alexandru Mâzgăreanu, Yuri Kordonsky, Alexandru Dabija, Arcadie Rusu, Felix Alexa, Alexandru Nagy, Gelu Colceag, Anca Maria Colțeanu, Catinca Drăgănescu, Vlad Massaci, Silviu Debu, Teodora Petre, Lia Bugnar. De la fiecare am învățat câte ceva, sunt foarte diferiți și valoroși fiecare în felul său, mi-e greu să spun cu precizie ce am luat de la fiecare, însă pot spune cu certitudine că toți regizorii alături de care am lucrat au contribuit la formarea mea ca om și ca scenograf, iar pentru asta le mulțumesc.

Scenografii și bugete

Din păcate noi scenografii depindem foarte tare de buget și birocrație, de cele mai multe ori aceste aspecte te condiționează și nu-ți permit să pui în aplicare o idee măreață. Bugetele spectacolelor la care am lucrat au fluctuat de la 3.000 de lei, la 10-12.000 de euro, au fost situații în care am vrut să cumpăr ceva din străinătate, ceva care nu se găsește în țară și nu am avut cum, pentru că birocrația nu ne permite. E frustrant de multe ori să știi că poți face ceva spectaculos pe scenă și să nu ai cum, motiv pentru care pot spune că nu toate scenografiile pe care le-am făcut mă reprezintă, dar am încercat de fiecare dată să găsesc soluții alternative, idei aplicabile în bugetul și condițiile date.

Procesul de creație a scenografiei unui spectacol de teatru

Totul începe cu lectura textului, iar de regulă prima lectură e doar de introducere în atmosferă și o primă imaginare a contextului. În funcție de complexitatea piesei la a doua, sau chiar a treia citire încep să notez impresii, didascalii, personaje, replici cheie, încerc să storc cât de bine pot textul în această primă etapă pentru că toate notițele astea reprezintă fundația construcției scenografice. Apoi începe în imaginația mea un soi de “cum ar fi dacă”, o derulare de imagini posibile și imposibile ale spațiului și personajelor. Pentru mine e foarte important să “văd” înainte de a pune pe hârtie, e vital să epurez în mintea mea toate variantele la care mă pot gândi, până găsesc ideea cea mai potrivită piesei.

Uneori mă trezesc involuntar pe la trei, patru dimineața cu un gând, o idee pe care o notez sau o creionez rapid, după ce găsesc ce caut începe etapa de documentare, asta mă ajută să stăpânesc contextul și să pun în aplicare conceptul meu. Apoi schițez, de regulă direct în 3D, pentru că asta îi ajută pe regizori să vizualizeze mai bine spațiul, uneori se întâmplă să am mai multe variante de decor pe care le discut cu regizorul, pentru că aici intervine intenția regizorală asupra textului, conceptul regizoral și e obligatoriu să fim în consens. Urmează proiectarea și găsirea celor mai potrivite soluții tehnice (în limita bugetului și a posibilităților teatrului respectiv) de realizare a scenografiei, apoi devizul, bugetarea, achizițiile, urmărirea atelierelor și verificarea execuției. De multe ori fac eu patina decorului și a costumelor, lipesc, cos diferite detalii mai ales când am un buget redus, ori nu am oameni specializați în teatru pe anumite departamente. În paralel asist la repetiții, unde mai apar idei, ori se mai modifică câte ceva, iar când decorul și costumele ajung la scenă pun luminile, momentul meu preferat pentru că totul devine expresiv și așa se învie povestea.

Ce urmărești tu atunci când creezi un nou decor

Țintele mele sunt adevărul și veridicitatea în conceptul scenografic, îmi place să mă joc cu simboluri și metafore, caut ca scenografia să trăiască, să fie vie, să-i ofer regizorului posibilitatea de a exploata cât mai mult spațiul, să îl surprind pe spectator. Cam tot ce pun în scenografiile mele e pus cu un gând, nu prea las nimic la voia întâmplării și mă feresc de lucruri fără semnificație, prefer ca totul să fie un întreg organic care să transmită în primul rând emoție.

Textul e baza, de la el se pleacă în construcția spectacolului, în el găsești mai toate informațiile de care ai nevoie, chiar dacă nu există didascalii. Personal prefer textele care nu specifică nimic referitor la spațiu, mi se pare mai provocator să descopăr din replicile personajelor unde și când ne aflăm în piesă, asta îmi permite o mai mare libertate de creație în a jongla cu percepția.

Un spectacol al cărei scenografii te-a impresionat

“Hamlet” al lui Ostermeier. Cred ca toți din generația mea am fost impresionați de spectacolul ăsta, unii s-au și inspirat în lucrări ulterioare. A fost fenomen și cred că este în continuare un spectacol de referință.
Scenografia era frustă prin simplitatea sa și funcționa perfect în spectacol, n-am s-o descriu pentru că se găsesc imagini. Vizual totul era impecabil ales, o împletire firească între naturalism și tehnologie, un modern și cu note puternice de ironie, totul era atât de bine dozat și impresionant în același timp.

Un spectacol de teatru pentru care ai vrea să creezi scenografia

Dintr-un motiv foarte personal voi spune “Regele Lear”, însă mă interesează orice piesă care aduce în discuție probleme ale umanității. Cred că teatrul are puterea de a vindeca prin conștientizare, mai ales acum, când uităm să ne ascultăm pe noi înșine și cu atât mai puțin pe cel de lângă.

De anul acesta. Locotenetul din Inishmore. Doamne Ferește. O casă deschisă

Am lucrat cu trei regizori foarte diferiți, dar fiecare dintre ei mi-a oferit libertate de creație și asta a însemnat un plus major, pentru că mi-am putut duce ideile până la capăt, în limita bugetelor.

Pentru “Locotenentul” a fost foarte interesant să găsesc soluții pentru pisici, cadavru, sânge și tot ce mai apare “macabru”, ori surprinzător în spectacol, pe unele le-am realizat eu, în general cam tot ce ține de detaliu am făcut eu.

Pentru “O casă deschisă” am avut un buget foarte mic, așa că am resuscitat toată mobila din magazia teatrului, de asemenea am încercat să obțin niște efecte interesante pentru spectacol, condiționată fiind de buget și de spațiul limitat de depozitare a decorurilor.

În cazul “Doamne ferește” (din nou cu buget mic) a fost interesantă întâlnirea cu Lia Bugnar, pentru că ea nu pune preț neapărat pe scenografie în montările sale, dar are un ochi estetic foarte bun, așa că am încercat să creez o coajă care să aibă poveste și să-i învelească pe actori într-un mod viu și complementar.
La fiecare spectacol am pornit de la atmosfera care reiese din text, cu riscul de a repeta, de fiecare dată am același start…textul.

Unde cauți tu frumusețea

Există o replică în filmul “American Beauty” spusă în timp ce privim prin ochii unei camere de filmat ieftine o pungă de gunoi albă, zburând în bătaia vântului: „there’s so much beauty in the world, that I can’t stand it”.

Frumusețe există în orice, din punctul meu de vedere, trebuie doar să deschidem ochii și să vrem să o vedem.

Ce urmează pentru tine anul acesta

În prezent lucrez la două spectacole, unul alături de Teodora Petre la Teatrul Toma Caragiu din Ploiești și celălalt alături de Silviu Debu la Teatrul Act în București. Urmează la Teatrul Mic în toamnă un spectacol împreună cu Teodora, iar în iarnă un alt spectacol alături cu Alexandru Dabija, pe care îl voi reîntâlni după aproape zece ani.