[Tramvaiul Poeziei] Radu Vancu: Dragostea poate să facă arta mai puternică decât moartea

Frumusețea nu este un fenomen estetic, e compasiune și apropiere, crede Radu Vancu, unul dintre poeții special invitați în Tramvaiul Poeziei, eveniment organizat de „Arta Nu Mușcă”, care a avut loc la Timișoara. Cea de-a treia ediție a cuprins 5 călătorii urban-poetice cu poeți apreciați și cunoscuți de public, care s-au plimbat în tramvaiul desenat de artistul Dan Perjovschi odată cu Deschiderea Timișoara 2023 – Capitală Europeană a Culturii, prin Centrul de Proiecte. Alături de el, au mai participat: Svetlana Cârstean, Moni Stănilă, Alina Purcaru și Andrei Dósa.

” Viața te poate da de pereți uneori. Moartea de poate da de pereți în moduri îngrozitoare. Treaba noastră e să încercăm să ne ținem vii, să găsim acele noduri de intensitate și să încercăm să le menținem în funcțiune cu tot ce ne ajută”, spune Radu Vancu.

Călătoriile din Tramvaiul Poeziei sunt o invitație pentru public de a se apropia de lumea poeziei contemporane și a orașului în care locuiesc, dar înseamnă totodată și momente muzicale cu artiști locali și povești despre istoria cartierelor. 

Sosit din Sibiu, și el oraș fostă Capitală Culturală Europeană în 2007, Radu Vancu a vorbit despre însemnătatea unui astfel de program pentru oraș și misiunea pe care Timișoara o are mai departe de a-și păstra energia și imaginea deja construite. Am povestit despre Kaddish, cea mai recentă carte, despre frumusețe și bunătate chiar și când „istoria e o oroare”, despre convingerea că poezia bună intensifică lumea. Două ore de povești în tramvai – acolo unde, în decembrie ’89, câțiva călători timișoreni au schimbat traseul unei țări.

P. S. Pentru curioși, orice asemănare între numele Radu Vancu și al autoarei e pur întâmplătoare. :)

Revoluția a început într-un tramvai

Unul dintre primele lucruri care-mi vin în minte când mă gândesc la Timișoara se leagă de poetul Ion Monoran și de tramvai. Pe 16 decembrie 1989, Ion Monoran a oprit un tramvai în Piața Maria din centrul Timișoarei, creând o busculadă care a aprins scânteia Revoluției. Daniel Vighi, care era de față, povestea cum acesta a tras de pantograful tramvaiului, a urcat în el și a strigat cam așa: „Jos Ceaușescu! Doamnelor, domnilor, poftiți la Revoluție!”.

Poate că e doar o deformație profesională, un reflex de poet care se gândește la alți poeți pentru care libertatea, demnitatea, curajul nu sunt sunete goale de înțeles, dar eu cred că acest gest al lui Ion Monoran reprezintă una dintre paginile esențiale ale demnității în România. Un strigăt care a inaugurat libertatea – libertatea care e gălăgioasă, obositoare, dar evident esențială. Și care a venit într-un tramvai.

„Frumusețea intensifică”

Treaba noastră, a artiștilor, e să forăm în minereul neuronal și să scoatem de acolo cuvinte, sunete, culori care să construiască frumusețe. Dar prin frumusețe nu înțeleg doar un fenomen estetic, care pentru mine nu e interesant, ci compasiune și empatie, care intensifică lumea: de la politic la metafizic, de la social la istoric, de la sexual la teologic.

Frumusețea intensifică – ăsta e criteriul meu cel mai simplu de a o recunoaște. E o senzație fizică, cum spunea și Borges. Asculți muzică care te emoționează și ți se face piele de găină pe braț. Te uiți la un film și simți o căldură în piept. Dacă ești sentimentaloid ca mine, ți se pot umezi ochii la un spectacol de teatru. Anne Sexton spunea că știe că citește un poem bun când simte că i se deșurubează capul. Nabokov zicea că citește cu șira spinării, pentru că acolo simțea fiorul. Asta cred că trebuie să construiască arta: mecanisme de intensificat.

Un prieten sudor, Podul Minciunilor și 3 cărți

Am înțeles cu adevărat ce caut eu în literatură prin clasa a XI-a. Un prieten extraordinar, sudor, mi-a dăruit, într-o noapte de băut vin pe Podul Minciunilor din Sibiu, trei cărți: Nostalgia a lui Mircea Cărtărescu, o carte de Cristian Popescu și una de Ioan Es. Pop. Când  le-am citit, am înțeles că literatura e mult mai mult decât literatura – ca să parafrazez din ce scrie Sfântul Augustin în Confesiuni, că e în om ceva mai adânc decât omul. Așa cred că e și cu literatura adevărată – redescrie lumea și o depășește în egală măsură.

Știu sigur că toți simțim asta atunci când ascultăm muzică, când vedem filme sau citim cărți extraordinare. Simțim că, pentru o vreme, am ieșit din lume, că plutim deasupra ei sau am trecut dincolo de ea. Atunci am știut că asta vreau să încerc să fac: o literatură atât de intensă încât să treacă dincolo de lume. 

Povestea lui Rádnoti Miklós, inspirația pentru cea mai recentă carte de poezii, Kaddish

Am găsit povestea lui Rádnoti Miklós la finalul studenției, când am dat peste o antologie realizată de o mare poetă americană, Carolyn Forché. Antologia se numește Against Forgetting, cu subtitlul Poetry as Witness. În acest volum, Carolyn aduna poezii ale unor oameni trecuți prin ororile secolului al XX-lea (genocid, război mondial, lagăre de exterminare ș.a.m.d.), supraviețuitori și morți. Acolo am găsit și poemele lui Rádnoti.

Povestea lui este cutremurătoare. Rádnoti, maghiar evreu și catolic în același timp, a fost arestat în ‘40 și dus întâi în Ucraina și apoi la minele de cupru dintr-un orășel din Serbia, Bor. Când armatele aliate au început să avanseze, grupul lui Rádnoti e trimis spre Ungaria într-un marș forțat, echivalent cu un marș de exterminare – majoritatea dintre ei fie mureau de oboseală, fie erau uciși pentru că le devenea tot mai greu să se deplaseze. În acest timp, Rádnoti scria pe furiș poeme într-un carnețel, iar în ultimele dintre ele vorbește despre cum prietenul său, violonistul Miklós Lorsi, e împușcat în ceafă sub ochii lui. Se gândește că probabil asta va păți și el și asta i s-a întâmplat peste câteva zile. În cele din urmă sunt toți uciși și aruncați într-o groapă comună.

Soția lui Rádnoti, Fanni Gyarmati, îl caută apoi timp de un an și jumătate. Îl găsește și îl exhumează. În buzunarul paltonului său, găsește acel carnețel în care erau scrise vreo 20 de poeme, jumătate scrisori de dragoste către ea, jumătate poeme-cronică ale acelor orori din infernul pe care îl traversau. Nu citesc maghiara, dar în toate traducerile pe care le-am găsit, poemele astea sună absolut răvășitor. Iar acest carnețel, îmbibat de umezeala pământului și de corpul descompus al lui Rádnoti, a devenit pentru mine metafora supremă pentru scris. Numai atunci scrii: când corpul tău devine hârtia și sunt indiscernabile.

Iubesc poezia lui Rádnoti, dar esențială în această poveste este Fanni. Căutarea ei mi se pare o odisee întreagă și de o forță extraordinară. Dragostea ei e cea care a făcut ca poezia lui Rádnoti să se întoarcă din mormânt. A făcut-o mai puternică decât moartea. Asta e, de regulă, un slogan patetic, dar aici are toată acoperirea reală pe care poate să o aibă această propoziție. Uneori, dragostea poate să facă arta mai puternică decât moartea. Și pentru mine, oameni precum Fanni dau tot sensul literaturii și al artei.

Când a început războiul de la graniță, când s-au întâmplat ororile de la Mariupol, de la Bucea, mi-am amintit de groapa asta comună. Am început să mă gândesc la toată povestea lor, la dragoste, la moarte, la amestecul de supraviețuitori și morți iubiți, la tot vortexul care rezumă infernul și paradisul, care pot fi simultan în lumea noastră, și am început să scriu.

Resurse de speranțe, urme de frumusețe în vremuri atât de dificile

Fizica ne învață că sfârșitul universului e moartea termică. Totul se răcește până la minus 273°C, iar acolo e moartea termică. Pentru mine, ăsta e sfârșitul – când ceva atât de îngrozitor a venit peste un om încât nu mai exista niciun nodul de intensitate, niciun nexus care să mai palpite în el.

Cunoaștem cu toții oameni care au trecut prin astfel de momente și nu e vina lor că au ajuns acolo. Viața te poate da de pereți uneori. Moartea de poate da de pereți în moduri îngrozitoare. Treaba noastră e să încercăm să ne ținem vii, să găsim acele noduri de intensitate și să încercăm să le menținem în funcțiune cu tot ce ne ajută. Poate să fie sport, poate să fie un joc pe calculator, o conversație cu prietenii sau o plimbare. Altfel, se poate ajunge la moartea termică interioară, a creierului și a inimii.

Cum arată călătoria scrierii unei cărți

Există două feluri de scriitori. Cel mai bine a spus-o Zadie Smith: există macro-planneri și micro-manageri. Cred că se potrivește artiștilor în general, nu doar scriitorilor.

Macro-plannerii sunt cei care au planul dinainte, au schema, știu exact ce vor să facă și cum va arăta cartea în final și pot să scrie pe bucăți la ea. Hașurează, umplu golurile, planifică atât de minuțios încât știu cum va arăta stupul. Flaubert e un exemplu absolut aici, Nabokov de asemenea. Amândoi scriau pe sărite la cărțile lor, pentru că aveau macro-planning-ul făcut.

Micro-managerii sunt cei care nu știu unde îi va duce scrisul. Încearcă să managerieze cât pot mai bine frază cu frază, rând cu rând, dezvoltând oarecum la întâmplare, dar ceea ce iese e ordonat ca o operă de artă. Exemplul meu cel mai bun aici e Mircea Cărtărescu, care subliniază de multe ori în jurnale și în interviuri că nu are un plan inițial și folosește adesea metaforele termitei și ale stupului pentru a descrie procesul. Furnica nu e un arhitect, ea nu știe cum va arăta mușuroiul, care are căi de aerisire, luminatoare, are grădinițe, și cu toate astea îl construiește. Luând metafora lui Zadie Smith, fiecare dintre furnici o micro-manageriță, care-și face treaba cât de bine poate pe acel spațiu mic, iar ceea ce iese la final este o construcție extraordinară.

Arghezi zicea Să vrei până la mie, să poți până la șase. Toți am vrea să fim Cărtărești, Nabokovi, Flauberți. Aș zice ceva despre cum e Vancu, însă e și numele tău în joc și nu-mi permit să fac mișto de el acum (râde). Dar și eu sunt mai degrabă din această a doua familie. Am un fel de intuiție inițială, o nebuloasă, o ceață mentală în care simt că e ceva, un palpit, că de acolo trebuie forat, ordonat și transformat acea pulsație mentală în cuvinte. Asta încerc să fac. Iar de la un punct încolo, de regulă de la jumătatea cărții, începe să se lămurească pentru mine aproape totul.

Capitală Europeană a Culturii: lecțiile Sibiului și provocarea Timișoarei

Cred că sunt două feluri de mândrie locală: una țâfnoasă și nombrilistă, de buric al lumii, și una în care ești mândru de locul tău, dar în același timp deschis pentru a absorbi, pentru a înțelege că n-ai decât de câștigat dacă ești curios către tot ceea ce au mai bun creierele și toate inimile lumii dintotdeauna. Sibiul, înainte de a fi Capitală Culturală Europeană, mă tem că avea mai mult din primul fel de mândrie locală, închisă, acea mândrie de mărginean al Sibiului, cum îi spunem noi, care era mai degrabă rezervat față de ce e diferit. Experiența Capitalei Culturale Europene asta ne-a învățat pe noi: cum diversitatea e esențială dacă vrei să construiești ceva cu adevărat relevant și să încerci să faci la tine acasă un rezumat al umanului în toată complexitatea lui. Sunt multe festivaluri la Sibiu, e FITS, e Astra Film Festival, sunt constant evenimente de muzică și poezie – fiecare dintre ele e un mic rezumat al planetei și ăsta e câștigul esențial pe care-l avem.

Dar o capitală nu e atât un loc, cât o rețea de energii și sunt esențiale aceste rețele ale diversității care se construiesc. Timișoara –  fără să vreau să flatez mândria locală – mi se pare că se descurcă mai bine la acest capitol. Sibiul a fost foarte bun, cred eu, la a asimila și a continua ce s-a întâmplat după.

Pentru că un aspect foarte important în acest program este follow-up-ul. Acum vreo zece ani, am moderat o discuție cu o fundație din Liverpool, care e angajată de Comisia Europeană să analizeze modul în care orașele s-au descurcat în anii de după acest program; urmăresc tot felul de indicatori, în primul rând cei turistici sau economici. Ce spuneau reprezentanții fundației e că, de fapt, din păcate, cele mai multe experiențe de Capitală Culturală Europeană, din punctul ăsta de vedere, sunt ratate. Follow-up-urile sunt dezamăgitoare, pentru că ceea ce trebuie să faci „bine” în Capitala Culturală Europeană și în anii de după e să reușești să capitalizezi energie și imaginea pe care ai construit-o în anul respectiv. Asta e și provocarea Timișoarei.

Poem din Kaddish, volum apărut la Editura Max Blecher:

Poezia e substanța de contrast a istoriei.

Îi documentează patologiile; îi enunță & denunță bolile și leziunile; îi indică necontenit răul – &, implicit, postulează că bunătatea există. Pentru asta, poezia folosește frumusețea ca pe un marker esențial; toate constelațiile enorme de imagini acumulate în cele vreo patru mii de ani de poezie, în toate culturile și în toate limbile, nu spun decât asta: 

Chiar dacă istoria e o oroare, bunătatea există – & frumusețea e urma trecerii ei prin lume.