[Bunele maniere online] Anda Docea: Aș descrie noua comunicare de pe net: cu toții suntem mereu în priză. Sau cu bateria externă întotdeauna încărcată, la purtător

Are mai mult curaj în scris, poate chiar mai multă maturitate uneori, zice despre ea jurnalista și scriitoarea Anda Docea. Când răspunde la telefon și acceptă o propunere, pe care în scris ar refuza-o cu diplomație, ajunge invariabil la regrete, la consum de timp și energie. Și, chiar dacă spune că datorează mult online-ului, are limite peste care nu trece nici în comunicarea virtuală scrisă: răutatea, ironiile, jignirile directe sau voalate, intervențiile incisive sub profile false, oamenii care fură idei.

"Primesc des întrebarea „Pot să te sun un minut?” și de fiecare dată mi se accelerează pulsul. Eu nu prea sunt om de comunicare, nici de PR, nu sunt multitasking, îmi câștig existența (cumva) din scris. Orice telefon mă întrerupe, îmi afectează concentrarea, îmi alterează tonul și ritmul".

Cu gândurile la vedere, în scris, limbaj de exprimare care îi place atât de mult, o avem în rândurile următoare pe Anda Docea. Am povestit cu ea despre cum arată acum comunicarea online, despre bune maniere pe net și obiceiuri de-ale celorlalți, care au surprins-o neplăcut.

Cum ai descrie comunicare online de acum

Perioada atipică prin care am trecut, și care a transformat munca de acasă într-o normă, cred că a reușit să șteargă orice granițe mai aveam între online și offline, între public și privat, timp de lucru și timp pentru tine. Acel „oricum stai în casă / lucrezi de acasă / nu faci altceva acum” s-a transformat în obișnuința de a trimite mesaje rapid, direct pe un chat și nu pe un mail, oricărei persoane cu care avem treabă și, mai ales, la orice oră. Cred că s-a pierdut structura unui program normal de lucru (sănătos, de altfel), că nu ne mai dăm seama cu exactitate cât muncim, cât de organizat, cât de bine, că ni se pare că nu avem niciodată timp, deși treaba nu e mai multă ca înainte, că eronat credem că suntem liberi dacă putem să ne luăm laptopul sub braț și să lucrăm de oriunde. Nu suntem. Pentru mine, acei (să zicem) doi ani de pandemie au fost cea mai extenuantă perioadă, plină de incertitudini și de haos și mi se pare că nu mi-am revenit nici acum cu adevărat. Așa aș descrie noua comunicare de pe net: cu toții suntem mereu în priză. Sau cu bateria externă întotdeauna încărcată, la purtător.

Modul tău de a iniția o conversație pe net, cu un necunoscut

Încerc să îl abordez prima dată pe mail, așa mi se pare politicos între doi oameni care nu se cunosc și urmează să colaboreze, iar primul mesaj să nu fie prea lung, doar să deschidă calea conversației ulterioare. Spun cine sunt, ce doresc, am grijă să nu fac greșeli de redactare sau de exprimare, să fiu cât mai clară. Se mai întâmplă uneori să îi trimit și un mesaj scurt pe Facebook sau WhatsApp în care să îi spun că i-am scris pe mail, dar asta după o perioadă de așteptare (dacă mi-o permit). Dacă este ceva relativ urgent, atunci îi mai scriu și direct pe Facebook, dacă îl am în listă. Sau îi cer așa adresa de mail, dacă nu o am deja. Sigur că putem continua conversația pe Facebook, dacă persoana alege asta. În ultima vreme am observat că tot mai mulți oameni dintre cei cu care lucrez preferă comunicarea pe WhatsApp, așa că m-am adaptat și eu la acest canal.

Cred că abordez oamenii cum mi-ar plăcea și mie să fiu tratată de cei care au o propunere sau vor ceva cu mine. Tonul ușor protocolar se mai îmblânzește, pe măsură ce conversația se leagă. Chiar dacă interacționăm și în rețelele sociale, lucrurile importante – texte, interviuri, articole – le transmit și aleg să le primesc pe mail.

Nu știu dacă există reguli legate de ton, cred că cel mai rău este să vrei să fii amuzant sau curtenitor cu orice preț, ceva în genul: „Am o propunere extraordinară, implică oameni care fac lucruri minunate, sigur te va interesa!”. Am observat că, în ultima vreme, predomină un fals „sentiment de gașcă” care vrea să estompeze granițele relației profesionale ce există, de fapt. Nu sunt adepta găștilor nici în viața personală, cu atât mai puțin aici. Nu suntem prieteni, suntem niște oameni care au nevoie unii de alții și este în regulă ca raportul nostru să se desfășoare în pătratul ăsta.

Care ți se pare cea mai mare impolitețe pe net

Cea mai mare impolitețe este să crezi că, doar pentru că ești conectat cu cineva într-o anumită rețea socială, îl și cunoști cu adevărat. Că poți să scrii oricui, oricând, orice problemă ai avea, să pretinzi să ți se răspundă și să insiști respectivul dacă nu o face, doar pentru că atunci ai tu timp sau nevoie de un răspuns. Să intri pe pagina cuiva și să comentezi ironic sau chiar cu injurii, considerând că, dacă totul e public, ai dreptul. Impolitețea de pe net nu diferă prea mult de cea din viața reală, din societate, din trafic. Omul este același peste tot.

Credit foto: Cătălina Flămînzeanu

„Greșelile" de etichetă care ți se reproșează

Reproșuri nu am primit, dar m-am întrebat eu de multe ori, dat fiind că nu sunt o persoană matinală și lucrez mai mult noaptea, dacă nu am trimis, la rândul meu, solicitări la ore nepotrivite celuilalt. Încerc să rezolv acest lucru programând mailurile să intre a doua zi dimineața. Am greșit o dată (deși am corectat cât de rapid am putut) nefolosind pronumele de politețe și având o abordare cam directă, nepotrivită cu vârsta și cu experiența persoanei respective. De atunci, sunt extrem de atentă la felul în care are loc primul contact.

Relevanța formulelor de salut și de încheiere pe mail, chat, sms

Eu le folosesc, așa m-am obișnuit, întotdeauna în relațiile profesionale, mai protocolare la început și ceva mai calde dacă se întâmplă să conversăm repetat, dar și în cele personale mi se pare că ar fi de dorit să existe o formulă de început și ceva care să marcheze finalul conversației din acel moment. Dacă relațiile sunt însă foarte apropiate și vorbesc constant cu persoana respectivă, atunci reiau discuția direct de unde am lăsat-o sau scriu ce și când îmi vine. Dar oamenii cu care îmi permit asta sunt extrem de puțini și de vechi. Mă surprinde când apare cineva cu „Bună, Anda!” și apoi îmi prezintă ceva extraordinar, cu multe semne de exclamare, ceva ce nu are nici cea mai mică legătură cu munca mea sau cu ce mă preocupă pe mine în timpul meu liber. Nu mă deranjează să fiu luată la per tu, dar să primesc ceva ce, la o minimă documentare pe net se dovedește a fi nepotrivit mie, da. Sunt oameni care vor să le fac un serviciu și nici măcar nu știu că am plecat de peste 4 ani din TVR sau întreabă așa, vag: „Tu pe unde mai ești acum?”. Poate-poate îi pot ajuta cu ceva oricum. Asta e o situație de o impolitețe incalificabilă, pentru mine, și nici nu mă mai ostenesc să răspund. Nu trebuie să fie tot internetul la curent cu parcursul meu profesional dar, dacă ai nevoie de mine, ar fi indicat să știi de unde și, mai ales, cum să mă iei.

Ce nu tolerezi sub nicio formă online

Răutatea, ironiile, insinuările, otrava care abia așteaptă să se reverse și care are legătură cu celălalt, nu cu ce ai scris tu, dar care oricum îți strică ziua. Acel „am glumit, n-ai umor?!”. Jignirile directe sau voalate, oamenii care te trag la răspundere în mod vehement pentru ceva atât de banal și de trecător cum este o postare pe Facebook. Cei care fac referire la tine fără să te numească, pe pagina lor (mereu există „un prieten” care să îți arate), într-un context negativ. Cei care își permit să intervină incisiv, deși profilul lor este cu un nume fals și fără nici o fotografie. Adică, practic, nu există. Dar cel mai mult mă deranjează (și încerc să-i elimin pe aceștia rapid) oamenii care fură. Idei, moduri de exprimare, titluri întregi. În 20 de ani de presă mi s-au întâmplat toate. Uneori o fac așa de bine că aproape se conving pe ei înșiși că este ideea lor. Dar sunt cel puțin două persoane (eu și respectivul sau respectiva) care știm adevărul.

Ghid personal de reguli: ce se face/ce nu se face

Încerc să respect orele normale de lucru. Să scriu cât mai concis ce doresc, politicos, să dau datele mele
de contact, să aștept cât este nevoie, să revin fără să fiu agasantă. Nu uit să mulțumesc, să țin persoana la curent cu evoluția ulterioară a proiectului respectiv. Asta în relațiile profesionale, unde, de altfel, prefer comunicarea pe mail. În rest, cred că depinde de apropierea de persoana respectivă și de gradul de prietenie, în general nu mă formalizez.

Coduri și semne pe care le utilizezi ca să comunici relevant online

Este foarte greu, online, dacă nu cunoști persoana și uneori chiar dacă sunteți prieteni să îți dai cu adevărat seama de ton, de ce poate supăra sau răni, de nota de glumă a unei expresii. Cred că emoticoanele tocmai de asta au apărut, le folosesc destul de des, dar cu prietenii și nu în conversații profesionale. Tot acolo mai folosesc și punctuația ca să subliniez câte ceva, semnul exclamării în general, în încercarea de a face discuția să fie cât mai aproape de cea reală. Recunosc că un „Bine.” mie îmi sună a supărare, așa m-aș exprima ca să închei o situație mai neplăcută, dar pentru cineva mai puțin expansiv este, poate, o exprimare normală. Cred că putem deveni tare suspicioși când nu avem omul în față pentru a ne da seama mai clar care este starea lui de spirit, așa că mai bine întrebăm și ne lămurim.

Obiceiuri de-ale celorlalți, care te-au surprins cel mai mult în conversațiile virtuale

Mă surprinde neplăcut când cineva căruia îi faci un serviciu care este, nu-i așa, teribil de presant și de important pentru el, deși îi spui că în mod normal nu te ocupi tu cu asta, dar acum faci o excepție sau că îți rezervi timp seara sau în week-end să rezolvi situația, timpul tău liber, adică, după ce își atinge scopul nu mai spune nici măcar un „mulțumesc”. Pentru că el, spre deosebire de tine, care ești în povestea asta un fraier, își respectă orele de odihnă și a trecut deja la proiectul următor. Mă deranjează când unii oameni pur și simplu nu mai răspund, deși le ofer din start posibilitatea unui „nu” cinstit. Mă enervează foarte tare să scrie cineva „Bună” și atât. Cum ar trebui să răspund – „Bună, ai putea să îmi spui ce dorești”? Și mă mai supără nenumăratele enter-uri, adică bucăți de mesaj care trimit o notificare fiecare, într-o discuție profesională. Dar tot e mai bine așa decât să mă sune.

„Suferi” de fobia vorbitului la telefon, apărută în ultimii ani?

O fi apărut în ultimii ani, dar eu am avut-o dintotdeauna, accentuată de când a apărut moda sunatului cu video (vorbesc cu cel mult două persoane așa). Am preferat mereu comunicarea în scris, așa pot și eu să mă exprim mai clar, iar persoana se poate ocupa de mesaj când are timp. Când primesc ceva, pot analiza textul cu mai multă atenție și formula un răspuns. Vorbitul la telefon mă sleiește de puteri, în timpul lui practic nu mai pot face nimic altceva, sunt mesaje pe care poate aș vrea să le deschid sau lucruri concrete pe care le am de rezolvat și nu pot, mai ales dacă dau peste cineva incapabil să pună punct. Am observat că foarte mulți nu se opresc nici dacă le spui, repetat, că ai ajuns la serviciu, că trebuie să mănânci sau să scoți hainele din mașina de spălat (chiar dacă este o minciună). Și atunci prefer să evit conversațiile cu totul.

În probleme de serviciu, am constatat că sunt destui cei care preferă să rezolve lucrurile (mai repede, spun ei) la telefon. Încet, lumea s-a lămurit că eu nu răspund (la numere necunoscute niciodată) pentru că aleg comunicarea în scris. Dacă ei au o propunere sau nevoie de mine, mi se pare normal să respecte regulile mele. Cu toate astea, primesc des întrebarea „Pot să te sun un minut?” și de fiecare dată mi se accelerează pulsul. Eu nu prea sunt om de comunicare, nici de PR, nu sunt multitasking, îmi câștig existența (cumva) din scris. Orice telefon mă întrerupe, îmi afectează concentrarea, îmi alterează tonul și ritmul. Tocmai de asta, de multe ori, aleg să scriu după 11 noaptea sau am notificările oprite, altfel productivitatea ar fi zero.

Revenind la telefoane, mai e un motiv pentru care le detest: nu știu să fiu diplomată sau să refuz ceva într-o comunicare verbală, nu sunt spontană, nu pot lua decizii sub presiune, mai ales dacă cealaltă persoană este una extrem de înfiptă (și cei care cer, de regulă, sunt). Și așa ajung să zic „da” doar ca să scap de presiunea și de neplăcutul conversației în sine și, ulterior, îmi consum din timp și din energie doar pentru că n-am știut să fiu fermă. Dar asta este vina mea, nu a celor care doar își fac treaba. Ca să concluzionez: prefer ca oamenii să îmi scrie pentru că așa îi pot refuza mai ușor. Diplomat, nuanțat, cu ușa lăsată deschisă. Dar, cum viața te pune taman în situațiile pe care le urăști ca să înveți ceva, mă confrunt cu mari vorbitori la telefon destul de des. Sigur că asta nu se aplică oamenilor la care țin, dar și cu ei am o limită după care mă lasă bateriile și devine prea mult. Ceea ce nu se întâmplă în scris.

Mai este un lucru care mă enervează: mesajele vocale înregistrate. Adică, din nou, eu trebuie să mă întrerup din ce fac, să pornesc boxele sau să opresc muzica sau podcastul, să mă ascund într-un loc ferit dacă sunt pe stradă, ca să ascult ce are respectivul de zis, de multe ori mormăit, cu jumătate de gură. Fiecare poate face cum vrea, dar, pe viitor, pentru liniștea mea, țelul meu este le impun celor care vin înspre mine, dat fiind că ei au treabă cu mine și nu invers, regulile mele. Din partea mea este așa: Nu mă sunați. Nu trimiteți mesaje vocale. Scrieți un text concis (nu zece scurte) cu ce doriți de la mine. Revin eu, tot în scris.

Reguli de timp în care răspunzi după ce vezi mesajele scrise

Nu am o regulă. Cred că rapiditatea răspunsului ține de relația mea cu persoana respectivă sau de subiect. Le răspund cât de curând pot prietenilor sau dacă este ceva ce are legătură cu articolele mele sau cu cărțile – subiectele cele mai importante, pentru mine. Dacă este nevoie să dau un răspuns mai elaborat, prefer să aștept să ajung acasă la calculator. Când este o propunere la care trebuie să mă gândesc sau pe care știu deja că o voi refuza, dar nu am formulat încă un răspuns elegant, aștept și mai mult de o zi.
De o vreme, am notificările rețelelor sociale dezactivate tot mai des, dar intru și verific din când în când, așa că răspunsul meu mai poate fi întârziat și de asta. Am adoptat o astfel de metodă pentru că trei sferturi (sau mai mult) dintre oamenii care îmi scriu vor ceva. Devine extenuant și chiar deprimant uneori.

Modul în care te-a schimbat prezența online

Eu datorez online-ului tot, și nu cred că sunt vorbe mari. Promovarea articolelor mele, indiferent că au fost scrise pentru o revistă sau că au fost postări de blog. Anunțurile legate de cărțile pe care le-am scos, de lansări, dialogul cu cititorii – cred că fără online nu ar fi auzit nici 10% dintre ei de mine. Oamenii care au intrat în viața mea, pe care i-am admirat și voiam să îi filmez sau să scriu despre ei. Bărbații importanți din parcursul meu au fost, până la urmă, cunoscuți așa. Pot să am mai mult curaj, să fiu mai coerentă, poate și mai matură uneori în scris. Să am, în sfârșit, încredere în mine. Este genul de exprimare care mă avantajează și mulți, foarte mulți, mi-ai spus că abia în online m-au descoperit cu adevărat și că nu aveau idee că scriu sau că fac alte lucruri. Sau cine sunt. Abordez oamenii mai ușor așa, comunic cu ei mai eficient, rezolv situații din toate domeniile care, în viața reală, mi-ar da o anxietate cumplită. Pentru meseria pe care mi-am ales-o, sunt antisocială și destul de speriată de lumea largă. Dar iată că am găsit un mediu unde pot să fiu jurnalist, până la urmă. Așa merge.

Simți nevoia de un detox de online?

Nevoia o resimt mereu, dar nu mi-am propus asta încă. Pot avea perioade scurte în care nu sunt online, niciodată mai lungi de o zi, dacă sunt pe drum sau trebuie să fac economie la baterie. Altfel, mereu postez un articol sau o fotografie de pe unde merg, urmăresc și citesc niște oameni, le răspund celor care îmi comentează, vorbesc (în scris) cu apropiații. E adevărat, în perioadele cu probleme, inclusiv de sănătate, în care nu am intrat online, am simțit o ușoară deconectare și relaxare. Obiceiul de a verifica tot de la prima oră, așa nociv cum se spune că ar fi, reprezintă pentru mine modalitatea de trezire. Nu sunt matinală de fel, dar dacă trebuie să-i răspund cuiva mă ridic, în sfârșit, din pat. Sigur, în ecuația asta se ține cont și de faptul că nu am copii sau familie pe aproape, așa că telefonul e mai mereu lipit de mâna mea. Am observat, gândindu-mă mai bine la această întrebare, că singurele clipe în care nu îmi pasă de nimic din ce se întâmplă în online, iar telefonul poate fi și închis, sunt acelea petrecute cu un om pe care-l iubesc.

Cum crezi că va arăta comunicarea online în următorii 3 ani

Tare mă tem că sunatul cu video și mesajele vocale înregistrate și trimise vor deveni norma. Că rețelele sociale evoluează atât de repede, și telefoanele mobile la fel, încât nimeni nu se va mai gândi să scrie și nici nu va mai avea răbdare să citească. Sau poate, cine știe, se vor prăbuși toate într-un moment și vom reveni la mailuri și la telefoane normale, la care unii ca mine aleg să nu răspundă.