Dragi părinți, dacă aveți pereți goi, lăsați-i așa și așezați lângă un marker sau ceva care să poată scrie pe ei. Se pare că mulți din cei care au luat drumul cinematografiei au avut ca prim contact arta naivă, practicată de mici copii acasă, pe pereți și orice prindeau la îndemână. Este și cazul Dianei Iacomir, regizor & manager Vislandia, care anul acesta va fi și trainer în cadrul taberei de film Spectrum 2.0 de la Craiova. Un loc în care tineri la început de drum în ale filmului, pot lua legătura cu cineaști cunoscuți, și în care vor crea filme ce vor fi proiectate ulterior către public.
”Cred că în ultimii ani, școala de film a suferit o tranziție de la analog la digital (cel puțin în cadrul secțiilor de Imagine și Multimedia), lucru pe care îl consider un mare dezavantaj. Știu că argumentul suprem este că nu se mai lucrează pe peliculă, cel puțin la noi. E adevărat, însă pentru a înțelege arta imaginii de film, cred că trebuie să te întorci la începuturi”, spune Diana.
Diana a pornit de la UNATC acum mai bine de 10 ani, iar de atunci a strâns în portofoliu multe proiecte - scurtmetraje, lungmetraje, filme de prezentare, reclame și videoclipuri, la care a filmat, a regizat și a editat. În 2020 de exemplu, în plină pandemie ea tocmai începea să lucreze la scurtmetrajul Espresso cu căpșuni, care a și intrat în circuitul de festivaluri. Recomandă Taximetriști și serialul Dahmer. Povestea ei într-ale imaginii, mai jos.
De unde a plecat totul
Totul a început cu albumul de picturi „lăsat pe masă din greșeală” de părinții mei - mai exact de la pagina 39, pagina unde aveam să-l descopăr pentru prima oară pe Van Gogh și a lui „Noapte înstelată”. Am rămas fascinată de tușele învârtite, de culorile vii și de sentimentul pe care îl aveam privind acea reproducere. În acel moment am decis că vreau să fiu „artistă”. Așadar am plecat în căutarea artei mele. Am trecut de la măzgălirea pereților la mânjirea foilor cu cărbune, tuș sau culori, pictură, arhitectură, design vestimentar și fotografie.
Mai târziu aveam să descopăr lumea cinematografiei. Sedusă de gândul „ce mișto ar fi să îmi văd numele pe genericul unui film”, am dat admiterea la Imagine de Film la UNATC, unde mi-am petrecut următorii trei ani. De atunci a trecut mai bine de un deceniu, iar eu se pare că mi-am găsit arta. Am acumulat experiență, m-am implicat în cât mai multe proiecte, am filmat, am regizat, am editat. În portofoliu am strâns scurtmetraje, lungmetraje, filme de prezentare, reclame și videoclipuri.
Proiectele video la care ții cel mai mult
Cred că fiecare proiect în parte, fie el mic sau mare, cu buget sau nu, m-a ajutat să ajung persoana care sunt acum. Dar voi încerca să punctez câteva proiecte care au fost puncte de cotitură în evoluția mea.
Primul proiect care mi-a rămas întipărit în minte este filmul de licență - "Ora 7 fix" (Regie: Alexandru Căpătoiu), care mi-a fost un teren foarte bun de joacă din punct de vedere al explorării luminii artificiale în platou și a gândirii unui concept plastic mai amplu care să vină în susținerea poveștii.
Un al doilea proiect care m-a învățat foarte multe a fost un proiect de lungmetraj independent la care am filmat imediat cum am terminat facultatea, însă care nu a fost terminat. Fiind un film independent, nu prea a avut buget și a trebuit să învăț să reușesc să spun povestea fără a depinde foarte mult de echipamente, ci de ce e la îndemână – lumina solară, decoruri naturale și încadrarea subiectelor.
Iar în 2020, când toată lumea s-a oprit, când proiectele practic nu mai existau din cauza pandemiei, m-am decis să fac un scurtmetraj pe cont propriu. Fără buget, fără echipă, având alături câțiva prieteni actori, am filmat „Espresso cu căpșuni”( "Strawberry Esspreso"). A fost un proces foarte solicitant și am avut foarte multe de învățat. Filmul a călătorit prin festivalurile de film din toată lumea, culegând și câteva premii. Acesta a fost proiectul care mi-a dat încredere mai multă în mine și care m-a salvat.
Sunt clipurile o a doua natură a ta?
Nu cred că zona de clipuri e a doua natură a mea, nu am facut foarte multe clipuri, în mare parte făcând pentru prieteni apropiați, dar mi se pare o metodă bună de a-mi explora creativitatea și o oportunitate să descopăr și să învăț lucruri noi. Printre formații se numără Claiming Apollo, Supermassive, Bodark.
Industria de film de la noi
Cred că ne lipsesc punțile între generații și evenimentele de networking. Știu că există câteva, însă nu mi se par la îndemână pentru toată lumea. În plus, de multe ori aflu din greșeală de ele, multe nefiind promovate cum trebuie (de cele mai multe ori din lipsă de buget, știu).
Tabăra de film Spectrum
Tabăra de film Spectrum a luat naștere fix din nevoia de care spuneam mai devreme - nevoia de creare a unui spațiu care să faciliteze dialogul între generații și de a avea posibilitatea de a crea alături de alți oameni cu aceleași pasiuni și interese.
Totul a luat naștere în 2021 când Laurențiu Tudor, fiind manager al Casei de Cultură „Traian Demetrescu” din Craiova, căuta proiecte noi pentru anul 2022. În trecut, eu am mai organizat câteva tabere de film, însă pentru adolescenți, așadar ideea unei tabere de film pentru studenți suna a provocare. Ne-am dorit foarte mult să creăm un spațiu în care tineri din toată țara, la început de drum, să poată să se exprime, să creeze, să învețe de la profesioniști și să intre în contact cu lumea filmului. Participanții vor avea parte, pe lângă masterclass-uri și ateliere susținute de traineri, de proiecții de film, urmate de sesiuni de întrebări și răspunsuri cu invitați speciali, toate menite să îi ajute să înțeleagă mai bine cunoștințele dobândite, discutând pe exemple concrete.
În plus, ne-am dorit să le oferim și o șansă de a-și expune munca unui public mai larg, plecând de la proiecția în aer liber de la sfârșitul taberei până la înscrierea în festivaluri internaționale. Chiar unul dintre scurtmetrajele de anul trecut, rezultate în urma taberei, a fost selectat în cadrul unor festivaluri din Marea Britanie, Italia și SUA (unde este și nominalizat pentru premiul Cel mai bun scurtmetraj).
Îmi doresc ca în fiecare an să pot avea un rol și să cresc odată cu tabăra. Și anul acesta o să am ocazia să fiu trainer, un rol care mă provoacă și care îmi dă oportunitatea să învăț, să evoluez și, mai ales, să fiu martoră unor procese creative, care nu pot decât să mă inspire și să mă motiveze. Cred că nu numai participanții au de învățat de la noi, ci și noi de la ei.
Mentorii din tabără
Credem foarte mult în puterea exemplului. Așadar, am adunat oameni sinceri și empatici, care își doresc să împărtășească atât experiențele lor, cât și cunoștințele lor teoretice și practice.
Personal, cred că tinerii au nevoie de exemple actuale pentru a fi, mai târziu, exemple viitoare. Ei vor fi inspirați și motivați de experiențele trainerilor și vor învăța din greșelile lor.
Participanții de anul acesta au oportunitatea de a se întâlni cu Domnica Cîrciumaru, Filip Columbeanu, Andrei Lăcraru, Claudiu Mihail, Paul Negoescu, Cristian Popa, Radu Tancău și Vlad Udrescu, alături de care vor învăța despre procesul de creație din spatele unui scurtmetraj, vor dezbate filme, vor descoperi lucruri noi, vor lega prietenii și își vor exersa creativitatea.
Lumea festivalurilor de film
Dacă mă întrebai acum doi ani, îți spuneam că mi se pare un vis de neatins și că este foarte greu să pătrunzi în lumea fascinantă a festivalurilor de film. Însă, după experiența cu scurtmetrajul „Espresso cu căpșuni”, unde eu m-am ocupat să îl înscriu în festivaluri, am învățat că nu e chiar așa de complicat. Cred că încă mai am multe de învățat, dar până acum mi-am dat seama că ar trebui să poți să fii sincer cu tine, să poți să îți dai seama cât de reușit este filmul și cam cât de departe poate ajunge. După, ar trebui să îți faci cât de cât o strategie pentru circuitul festivalier și cam ce buget ești dispus să aloci pentru înscrierea în festivaluri.
Eu am investit mai mult în înscrierea în festivaluri decât în scurtmetraj, însă nu mi-am dat seama de lucrul acesta decât după vreo doi ani, când am tras linie. Din păcate, fiind în plină pandemie, nu am avut ocazia să particip la festivaluri fizic, multe ținându-se online. Sper cât de curând să am parte și de experiența unui festival de film în format fizic.
Cât de greu e să faci o producție video bună în România
Cred că depinde de ce înțelegi printr-o producție bună, dar cred că este foarte importantă echipa cu care pornești la drum și povestea pe care o spuneți. Din punctul meu de vedere, o producție bună rezultă atunci când fiecare departament slujește povestea și viziunea regizorală și crede în ele. Cred că trebuie să fie un echilibru – degeaba ai echipament de ultimă generație, dacă nu reușești să creezi atmosfera necesară; degeaba ai un actor foarte talentat în fața camerei, dacă nu știi să încadrezi, să construiești o schemă de lumini sau o compoziție pentru fiecare cadru în parte, însă având imaginea de ansamblu mereu ca reper.
Școlile de film
Pot să spun că am fost un pic norocoasă pentru că am intrat din prima la UNATC, la clasa domnului profesor Florin Mihăilescu, asistat de Alex Sterian și Ionel Simioană. Zic că am avut noroc pentru că dl. Mihăilescu ne ținea foarte puțin lipiți de băncile facultății și mai mult ne provoca cu exerciții practice – de la mișcări de cameră, la scheme de lumini în platou, la găsirea contrastului potrivit a fiecărei role de peliculă, până la colaborarea cu departamentele de scenaristică, regie, montaj, scenografie și machiaj.
Însă cred că în ultimii ani, școala de film a suferit o tranziție de la analog la digital (cel puțin în cadrul secțiilor de Imagine și Multimedia), lucru pe care îl consider un mare dezavantaj. Știu că argumentul suprem este că nu se mai lucrează pe peliculă, cel puțin la noi. E adevărat, însă pentru a înțelege arta imaginii de film, cred că trebuie să te întorci la începuturi, plecând de la studiul istoriei artei până la fotografia pe film și întreg procesul de filmare pe peliculă.
3 filme pe care ar trebui musai să le vedem anul ăsta
Cred că toată lumea ar trebui să vadă „Taximetriști” – personajele sunt absolut savuroase, Alexandru Ion face un rol de zile mari, iar scenele dintre Alexandru Ion, Maria Popistașu și Rolando Matsangos sunt de studiat pentru regie și actorie.
„Beau is afraid” este o bijuterie de film, care te va pune pe gânduri și care te va face să vrei să te iei la trântă cu fricile tale, iar un serial care m-a prins și m-a captivat anul acesta a fost „Dahmer”. Deși este povestea unui criminal în serie totul se bazează pe atmosfera creată, pe imaginea pe stare, lumină caldă, parcă în contradictoriu cu tot ceea ce vezi.
