Ca și acum 100 de ani, noile tehnologii împart oamenii în două tabere de profeți. Cei care le demonizează și arată cu degetul sfârșitul lumii, așa cum o știm, și ceilalți, entuziasmați de apariția unui salvator care să ne ajute să ne depășim limitele. Între cele două emoții colective, de frică și încântăre, se întâmplă și ceva bun, crede artista Sabina Suru: o reevaluare globală asupra felului în care etichetăm prezența inteligenței, inclusiv în mediul natural, o reevaluare a statutului umanității, ca unic deținător al inteligenței.
În proiectele ei, Sabina colaborează cu specialiști din diverse domenii, de la cercetare științifică la dans și muzică, abordează teme precum spațiu privat vs. public, identitate digitală sau obiectivizare și creează un spațiu de întâlnire între pictură, fotografie, film, AI & știință.
O astfel de intersecție se întâmplă și la Post-Digital Intersections, care se lansează joi, 15 iunie, în Timișoara. Este un proiect de mentorat și mediere culturală, la granița dintre artă, ştiinţă, tehnologie şi societate, unde Sabina face parte din echipa de mentori și mediatori culturali și participă la expoziția Intersecting Realities.
”Fiecare salt evolutiv al științei ori tehnologiei (ori ambele, cel mai adesea) are un impact gigantic asupra artei - fotografia, cinematograful, sintetizatorul de sunet sau video, holografia, calculatorul, fiecare dintre acestea au reprezentat nu doar integrarea unor medii noi în circuitul artistic, dar au implicat o chestionare continuă a granițelor dintre ce poate fi artă.
Perioada actuală doar imi pare ca reia aceasta dinamică, prin intermediul unui noi potențial mijloc artistic - desigur, va fi temut, răsturnat, apreciat, luat la rost, admirat, blamat, la fel ca toate elementele noi care tind să schimbe dinamici ample în societate”, spune Sabina.
Povestim cu Sabina Suru în rândurile de mai jos despre noile intersecții ale artei & tehnologiei, despre AI, granițe etice și felul în care regândim limitele umane în noua paradigmă.
Povestea Post-Digital intersections
Acum câteva luni, într-o bună dimineață când încercam să-mi beau cafeaua (vă rog să rețineți aici ca eu fac parte din tagma nematinalilor) și să mă dezmeticesc, m-am nimerit prinsă în vâltoarea unui entuziasm de zile mari, dinspre Andrei (Tudose), care tocmai se-mpiedicase de ceva nou: post-digital art. Și mie îmi tremură puțin pielea din ceafă când aud post-ceva-orice, însă îl cunosc pe Andrei și știu că el nu se entuziasmează (ca mine) la orice mărunțiș. Îmi povestește cum acest prefix are două valențe - prima, evidenta semnificație care face referire la o componentă temporală (după modernism, vine postmodernim), dar și o doua în care acest post- face referire la o deturnare a domeniului de care este atașat. Post-digital, așadar, desemnează practici care prioritizează eficiența tehnologică și potențarea experienței publicului, în detrimentul fascinației pentru pixeli și, mai ales, fără vreo dependență pentru un mediu artistic anume.
Iar aici, Andrei a adăugat următorul comentariu: Acum înțeleg ce faci. Cu asta, m-am dezmeticit instantaneu și-am cerut explicații. Am primit o bibliografie stufoasă și o propunere într-un proiect Marginal. Nivelul meu de entuziasm începea să se apropie de al lui Andrei pe măsură ce avansam cu discuția, până la un moment dat când Andrei mi-a făcut o a doua propunere: contrar experienței mele din ultimii 5 ani (experiență standard de artist interdisciplinar, aparent) în care munca de artist, cea de cercetător și cea de manager trebuie să funcționeze în sincron cum știu ele mai bine, aici am fost invitată ca artistă. Artistă și mentor în a doua etapă a proiectului, cand dăm strigare către tineri colaboratori pentru o componentă mentorală (care e de fapt grosul proiectului).
Am avut nevoie de aproximativ o un sfert de miime de secundă pentru a hotărî că vreau să mă implic! :)
De aici, a urmat o succesiune de mici întâmplări care au făcut un proiect mic și drăguț, să devină unul dintre cele mai mari proiecte la care am participat până acum. Andrei își dorea un curator local, din Timișoara (căci acolo se desfășoară proiectul), dar timpul a fost mult prea scurt pentru a reuși să-l și găsească. A contactat mai departe o curatoare austriacă, Claudia Schnugg, cu care mai lucrase în trecut, fără prea mari speranțe. Contrar așteptărilor lui și așa cum se întâmplă uneori, Claudia a acceptat entuziasmată și, mai mult, cu condiția de a curatoria împreună expoziția de lansare a proiectului. De-aici, s-a declanșat un circuit de mici serendipități (ex. Annick Bureaud care ne-a scris din senin să ne întrebe ce mai punem la cale și, firește, s-a alăturat echipei sau Josh Harle, un artist foarte interesant din Australia, pe care l-am întâlnit spontan la ISEA anul acesta și care ni se alătură la fel de spontan la Timișoara), care au făcut proiectul să se expandeze continuu, peste planul inițial. La un moment dat, ne-am împăcat cu ideea că se întâmplă ceva aici și ar trebui lăsat să se întâmple, că-i de (foarte) bine.
Ce e important de știut despre acest proiect
Post-Digital Intersections este înrudit unui alt proiect, care a rulat de vreo două ori deja - Open Practice Society. Ambele iau forma unui program mentoral, în care artiști tineri intră în dialog cu artiști mai experimentați și ambele răspund unei nevoi pe care am tot auzit-o de la colegii mai tineri (și mai puțin tineri, e problemă veche, de fapt), anume că școala oferă un cadru foarte îngust de dezvoltare, focusat mai degrabă pe niște componente care țin de manualitate, decât de evoluție culturală, colaborare sau transmiterea unui instrumentar funcțional unui tânăr profesionist, pentru când termină școala.
În cazul Open Practice Society, am lucrat cu tineri din domenii variate (arte vizuale, film, dans, etc.) cu vârste între 16 și 24 ani, care au colaborat și între ei, și cu artiștii, curatorii și galeriștii invitați, într-un sistem mai degrabă colegial și prietenesc, decât unul educațional. Pe parcursul celor două iterații OPS, ne-am dat seama că mai există două absențe dureroase în circuitul cultural de la noi - întâi, o școală pentru dezvoltarea gândirii critice (dincolo de 2-3 inițiative naționale, mari și late), iar pentru abordări bazate pe colaborări măcar intradisciplinare, darămite interdisciplinare (nici nu îndrăznesc să sper la transdisciplinare) nu există nici un fel de program universitar. Aici, aș zice, este locul unde tatonăm spații noi prin Post-Digital Intersections: desi e, în esență, un program mentoral, se va dezvolta stratificat - pe de-o parte, studenți-artiști de la Universitatea de Vest din Timișoara și studenți-teoreticieni de la CESI din București, via open call, vor colabora cu o suită de mentori internaționali pentru a-și dezvolta gândirea critică și orizonturile de practici artistice (mulți dintre mentori sunt profesioniști hibrizi - de ex. Jan Świerkowski este astronom, artist și curator sau duo-ul Anderwald & Grond sunt în egală măsură cercetători în zona științelor umaniste, educatori și una dintre puținele enclave artistice pe care le știu eu care realmente creează lucrări și experiențe artistice dependente de, nu inspirate din, cercetare). Pe de altă parte, ambele comunități de studenți vor forma duo-uri colaborative artist-cercetător/curator, pentru a dezvolta lucrări noi.
Particule Afective. Modul holograme, Sabina Suru, 2021. Credit foto: Alina Usurelu
Cu ce participi la Post-Digital intersections
Am fost integrată în două roluri interdependente, asemeni majorității dintre artiștii și curatorii invitați în program. Pe de o parte, voi expune un proiect la care lucrez de ceva timp, într-o iterație proaspătă, în Intersecting Realities, expoziția de lansare a proiectului, iar pe de altă parte, voi fi un fel de mentor prietenos (sau așa îmi place mie să cred) studenților care ni se vor alătura în a doua parte a proiectului.
Așadar, în primă fază, voi fi unul dintre cei 6 artiști din expoziția de start a Post-Digital Intersections, alături de Antoni Rayzhekov, Kasia Molga, Anderwald & Grond, Marco Barotti și Teresa Schubert. Aici, particip cu un proiect pe care l-am pornit anul trecut, ieșind muuult din zona mea de confort (tot la provocarea lui Andrei Tudose,dacă stau puțin să mă gândesc!) - The Entropist. În iterația inițială, de anul trecut, am antrenat niște algoritmi de învățare automată cu arhive mari de imagine analogică (hahaaa!), cu mainile Irinei Marinescu și ale Floriamei Cândea, adunate în Faulty Technology, un proiect video mai vechi. Am lucrat cu Cristi Balaș pentru tot ce însemnat programare - de la găsitul rețelelor potrivite (pix2pix, cycleGAN etc.), la dezvoltarea unui fel de algoritm de hand recognition, până la implementarea interfeței participative - participanții din public și algoritmul sunt cei care generează lucrarea video finală. Alt om-cheie al echipei a fost Cătălin Crețu, care-a construit o instalație sonoră quadrofonică, în care anumite date adunate de algoritmul vizual erau sonificate live în instalația pe care am expus-o la finalul anului trecut la Rezidența9, și care deschidea un spațiu paralel, în care parcă auzeai procesele de gândire ale rețelei neurale.
The Entropist @Rezidenta9. Sabina Suru, 2022. Credit foto: Tudor C Popa
Acum, ne-am readunat și am reluat întreaga structură a proiectului puțin la mână - am antrenat niște rețele noi, am recompus anumite părți ale instalației fizice, aștept cu nerăbdare să văd totul instalat în Palatul Ștefania, unde va fi expoziția (am descoperit acest loc la deschiderea Capitalei Culturale și nu pot descrie cât mă bucur să ducem Entropistul acolo!).
The Entropist, Post-Digital Intersections. Sabina Suru, 2023
Efectele tehnologiei în artă
Sincer, nu am reușit aproape niciodată să văd lucrurile în termeni de pro și contra. Am crescut cu doi frați pasionați până în măduva oaselor de tehnologiile vremii, care au devenit obsolete între timp, iar pasiunea s-a transformat într-un fel de nostalgie caldă pentru tehnologia veche, tehnologie care are nevoie de grijă, de conservare și de gândire în perspectivă, dar a rămas în egală măsură și setea de a ști tot ce apare. Acest tipar mi l-au transmis și mie, chiar dacă eu în copilărie eram mai degrabă interesată de desen. Azi, împărtășesc emoția lor pentru fragilitatea și delicatețea tehnologiei care îmbătrânește, dar și curiozitatea pentru nou. Adevărul este că evoluția mea artistică a fost cumva anticlimatică - încercând să înțeleg dinamica noilor tehnologii și a felului în care recompun lumea și dinamicile sociale, m-am trezit vâslind contracronologic, înspre începuturi și strămoși ai tehnologiilor de azi, unde am descoperit atâtea inter-relaționări de-a dreptul înduioșătoare. Și nu cred că aș mai putea distinge cu adevărat noul de vechi și vechiul de nou, altfel decât temporal. De câtva timp nici n-am mai încercat - nu găsesc nimic nefiresc acum în a lucra cu o tehnologie cum este holografia (nino nino! anii ‘60), și cu algoritmi de inteligență artificială. De fapt, caut în fiecare zi metode de a le aduce împreună! ????
Ca să încerc să dau și un răspuns aici - cred că ce se întâmplă acum în lumea artistico-tehnologică aduce mult cu ce se întâmpla spre finalul secolului XlX, când apărea fotografia, iar industrializarea era în toi (și lumea se mărise mult grație transportului în comun, acum crește iar de aproape 40 de ani via internet, nu?). Exista atunci o teamă de tehnologie, dar și o fascinație contrabalansantă - acum, la fel. Nu știu dacă machine learning &co. va aduce niște schimbări tehnologico-artistice la fel de radicale ca fotografia, dar sunt numai ochi și urechi.
În egală măsură, îmi pare că se cristalizează două tabere compacte, în care tehnologia este ori demonizată, ori văzută ca un salvator al omenirii incapabile de-acum să mai trăiască fără instrumentalizări. Nu-mi pare perfecțiune nici una dintre teorii, dar cred și că răsăritul inteligenței artificiale începe să atragă niște reevaluări globale asupra felului în care etichetăm prezența inteligenței, inclusiv în mediul natural, iar reevaluarea statutului umanității ca unic deținător al inteligenței și, implicit, specia alpha, îmi pare oricând un lucru bun.
The Entropist, Art Clinical Tests. Participanti interactionand cu interfata. Sabina Suru, 2022.
Foto: Andrei Tudose
Fenomenul AI. Surprize, concluzii
Hahahahaha! Mi-a plăcut, mult chiar, dar mai degrabă dintr-o perspectivă abstractă - să luăm ChatGPT. Este antrenat cu niște cantități enorme de informație adunate organic în online, nu? Peer-based. Practic ne putem gândi la el ca la o voce umană unificată, generalizată, impersonală, aplatizată. Nu e o voce ideală, dar aprinde niște becuri - ca și când ai vorbi cu Gaia din Fundația lui Asimov prin intermediul unui calculator, nu a unei persoane care servește drept interfață pentru această colectivitate neuronală, dar o Gaia biased, o Gaia alimentată doar de uman (și chiar și acolo cam inegal), nu și de animal, vegetal, mineral, ca-n frumoasa versiune unificatoare a Fundației. E greu de plăcut un sistem care aprinde lumina peste tipare umane care adesea sunt negative, distructive chiar, și o face într-un mod atât de credibil, încât teama umană în raport cu asta îmi pare a fi teama tipică de străin, the great Other, care e atât de aproape ca noi, dar nu-i ca noi, în egală măsură.
Trecând peste asta, experiența mea din The Entropist este una de lucru cu un algoritm nou-născut într-un fel, structuri de cod și rețele neurale pe care le-am hrănit de la 0 cu mii de imagini cu mâini, gesturi blânde, atingeri, mângâieri, unduiri + culoare, textură și glitch-uri ale lumii analogice, care fuseseră înregistrate, printate, scanate, digitalizate, trecuseră și prin grija și căldura mea. Asta e lumea care i-a fost arătată, iar lumea lui subiectivă e foarte aproape de cea în care a fost învățat să vadă - e și asta un bias, chiar dacă nu unul distructiv, nu?
Sabina Suru, 2020. Faulty technology, video still
E artă ceea ce produce inteligența artificială?
Cred că ar trebui întâi să putem defini cu precizie ce este arta. Or din câte știu eu, nu avem încă o definiție unanim acceptată. :) Ce mi se pare limpede este ca arta implică două condiții elementare - să transmită un mesaj (sau măcar să încerce, chit că-i unul cu implicații emoționale, raționale, sociale și-așa mai departe) și, cel mai important, intenționalitate. Caz în care ce cred că poate fi (și frecvent e) artă în contextul actual este, de fapt, o colaborare între o inteligență naturală umană, care are agentivitate, intenție și care formulează promptul în baza căruia, mai departe, un algoritm construiește sau creează (de ce nu?) o imagine ori un discurs.
Mi se pare, în egală măsură, important să nu pierdem din vedere că așa cum algoritmii sunt antrenați cu arhive de cunoaștere (imagini, text), la fel și un artist-om învață ani de-a rândul din istoria artei, vizitează muzee și arhive online, are adesea un parcurs coordonat de un profesor care-i curatoriază conținutul pe care să-l asimileze, merge la expoziții și se inspiră de la alții, conștient sau nu. Structural nu e un proces chiar atât de diferit. Și reiau puțin - cât timp un algoritm creează în baza unui prompt primit de la un om, cred că vorbim, de fapt, de colaborare, nu de creație solitară.
Gentle Agent in expo Life, as we touch it @IOMO. Sabina Suru, 2022. Credit foto: Andrei Tudose
Cum schimbă perspectiva asupra granițelor artistice
Citeam mai demult o carte minunată, publicată pe la sfârșitul anilor ‘70, Connections a lui James Burke. Teza lui este una atât de la locul ei, încât am puțin senzația că nici azi nu suntem complet conștienți de adevărul firesc din jurul nostru, pe care-l pune în lumină această carte: nimic nu apare singur, spontan, ieșind din vreun neant. Toate salturile evolutive - fie ele culturale, biologice sau tehnologice (or există o interdependență evidentă și în această triadă) -, vin în urma unui succesiuni lungi de situații și momente, a căror conexiune imediate nu e evidentă. Din circuitele exemplificate în acea carte a fost în mod special impresionant circuitul care a dus la apariția computerului - care, în carte, începe undeva în secolul XI cu o răcire drastică a Europei (Little Ice Age) care a creat contextul inevitabil pentru inventarea unui sistem de încălzire, ceea ce a dus la o schimbare radicală a dinamicii sociale - sate care erau în mod obișnuit împrăștiate s-au compactat și au apărut noi structuri culturale. Circuitul continuă cronologic, șerpuind prin toată Europa, incluzând elemente care țin de istorie, politică, artă, educație și abia la final, tehnologie. Evoluția tehnologică nu este dependentă exclusiv de schimbările și salturile din propria bulă, ci și de multe sincronicități și conectări extra-tehnologice.
Cam aceeași dinamică structurală o are și arta, din punctul meu de vedere - dar într-o relaționare ceva mai flagrantă cu știința (de fiecare dată când spun asta îmi revine în minte exemplul utilizării opticii în Renașterea de început, sub influența expansiunii arabe în Europa) și tehnologia - fiecare salt evolutiv al științei ori tehnologiei (ori ambele, cel mai adesea) are un impact gigantic asupra artei - fotografia, cinematograful, sintetizatorul de sunet sau video, holografia, calculatorul, fiecare dintre acestea au avut reprezentat nu doar integrarea unor medii noi în circuitul artistic, dar au implicat o chestionare continuă a granițelor dintre ce poate fi artă și, mai mult de-atât, în ce fel prin integrarea unor elemente tehnologice, arta nu poate crea platforme de catalizare culturală ori socială.
Perioada actuală doar imi pare ca reia aceasta dinamică, prin intermediul unui noi potențial mijloc artistic - desigur, va fi temut, răsturnat, apreciat, luat la rost, admirat, blamat, la fel ca toate elementele noi care tind să schimbe dinamici ample în societate.
O copie mecanica. Sabina Suru, 2022. Credit foto: Costina Purice
Granițe etice noi
Revin puțin asupra unui lucru pe care l-am spus mai sus - cam tot conținutul pe care îl vedem public ca fiind creație algoritmică este, de fapt, o colaborare între om și mașină. Asta implică și faptul ca în procesul realizării acelei imagini ori acelui text, a existat agentivitate sau intenție umană. Caz în care mi se pare că există un fel de continuă învârteală în jurul degetului în mai toate discursurile legate de acest nou element tehnologic - inteligența artificială.
În esență, mi se pare că refuzăm să acceptăm ideea de colaborare între oameni, nu știm cum să ne credităm unii pe alții în proiecte artistice colective, legal nici atât nu există vreo procedură limpede, caz în care mi se pare firesc ca un întreg circuit cultural global dezbate calitatea sau validitatea unei lucrări artistice care implică un algoritm de inteligență artificială. Cât timp paradigma este una care cere constant un lider artistic în cazul unui proiect colectiv, cu siguranță nu putem asimila nici posibilitatea unei colaborări echitabile în ceea ce cred ca intra in paradigma more-than-human.
Sabina Suru. Credit foto: Andrei Tudose
Din punct de vedere etic, aș zice că-i esențială explorarea unor proceduri de validare auctorială, nu a unor noi granițe - nu neapărat în sensul de a valida un algoritm ca entitate de sine stătătoare, capabilă să răspundă unui input și să genereze un output original (chiar dacă acest output se bazează pe o mare de imagini preexistente generate de oameni -> cam același lucru se întâmplă și cu oamenii, doar că noi o numim documentare), ci de a găsi niște metodologii de colaborare reală, care transcend domenii și ideologii (îmi apare în mintea frumusețea ideologică din Star Trec de fiecare dată când ajung aici cu vreo discuție).
În plus, cât timp umanitatea nu este capabilă să accepte că și restul vietăților care populează planeta posedă inteligență și conștiință de sine, cred ca ne repezim să dezbatem idei complexe fiind înarmați până-n dinți cu ideologii disfuncționale.
Cum s-a schimbat relația oamenilor cu arta în ultimii ani
Anul trecut, cam pe vremea asta, intram în etapa de public-worrk-in-progress cu Entropistul, pe care îl dezvoltam atunci încă în interiorul proiectului-mamă, The Somatist, the Entropist & the Skeptic, împreună cu Floriama Cîndea și Andrei Tudose. Deja ne era clar că vrem o lucrare participativă, una în care noi artiștii, cedăm controlul asupra conținutului creativ algoritmului și publicului, mai ales publicului.Doream o lucrare care să fie o structură monolitică, dar delicată, fragilă, dar cel mai important vulnerabilă, o lucrare care în absența participării publice nu-i decât o structură goală. În prezența acestei participări, devenea o structură tot mai complexă care aducea împreună zeci, chiar sute, de oameni în crearea unei lucrări artistice, imposibilă dacă ei n-ar avea inițiativa de a contribui.
Am fost pusă în gardă că publicul din România e încă înrădăcinat în paradigma artei intangibile, a artei pe care o privești stând pe un perete ca un astru rece și îndepărtat, o admiri (poate), apoi mergi mai departe. Din experiența mea, nu e chiar așa, mulți oameni pe care i-am cunoscut la expoziții se bucură să li se dea dreptul de a se manifesta, dar mi-era teamă ca nu cumva acei oameni să fi fost excepții și nu cumva să fi avut eu vreun noroc chior. Așa ca am pus la cale o etapă experimentală - am lucrat cu Cristi la o interfață interimară, al cărei algoritm nu avea capacitate de morfare și generare de video, dar putea înregistra imagine statică, putea s-o treacă prin rețea și să o reconstruiască estetic la nivelul de antrenare vizuală de-atunci și putea să prezinte participanților o bucățică de produs finit, al lor (pentru care, de altfel, aveau două opțiuni - aceea de a șterge imaginea, inclusiv din arhiva algoritmului, contrat acestei imposibilități din mediul online, sau de a păstra imaginea, caz în care algoritmul le-o trimitea pe mail).
Am fost uluită de numărul de participanți, am fost entuziasmată de relaxarea lor, de disponibilitatea și curiozitatea lor. După acest exemplu, aș zile că relația oamenilor nu se expandeaza înspre artă, ci prin artă - îmi place să cred ca frici pe care le au legate de tehnologie se mai disipează cu ajutorul artei și că asta participă la o dinamică socială pozitivă (chiar dacă nu prea e evident deocamdată).
The Entropist @Rezidenta9. Primul cadru inregistrat de algoritm. Sabina Suru, 2022
Misiunea creatorilor, în funcție de tulburările prezentului
Eu aș zice că nu se schimbă, în sensul că artiștii au fost dintotdeauna investiți în problematici sociale, culturale, comunitare, chiar politice sau economice - uneori dintr-o perspectivă mai degrabă filosofică ori speculativă, dar alteori chiar cu perspective acționabile, cu o critică relevantă, cu întrebări care sunt greu de pus și încă și mai greu de acceptat, sau chiar cu mecanisme de activare comunitară ori de voice-giving, în special în situații în care era vorba de situații, minorități ori culturi în diverse forme de pericol care nu puteau fi puse într-un discurs simplu.
Ce se schimbă sunt vehiculele/ mediile folosite de artiști și alți creatori, amplitudinea pe care o oferă aceste medii (e clar că nu putem compara pamflete trimise prin poștă cu twitter, de exemplu) și complexitatea problematicilor fiecărei perioade și societăți.
