[Tramvaiul Poeziei] Moni Stănilă: „Am vrut să scriu despre fotbal așa cum aș scrie despre dragoste”

Povești sunt peste tot. Ele pot fi descoperite chiar și în tramvai. În Tramvaiul Poeziei, eveniment organizat de „Arta Nu Mușcă”, care a avut loc la Timișoara. Cea de-a treia ediție a cuprins 5 călătorii urban-poetice cu poeți apreciați și cunoscuți de public, care s-au plimbat în tramvaiul desenat de artistul Dan Perjovschi odată cu Deschiderea Timișoara 2023 – Capitală Europeană a Culturii. Cei cinci poeți invitați au fost Svetlana Cârstean, Moni Stănilă, Alina Purcaru, Radu Vancu și Andrei Dosa.

Călătoriile din Tramvaiul Poeziei sunt o invitație pentru public de a se apropia de lumea poeziei contemporane și a orașului în care locuiesc, dar înseamnă totodată și momente muzicale cu artiști locali și povești despre istoria cartierelor. În perioada următoare, vom reda, într-o serie dedicată, fragmente din discuțiile purtate cu poeții în Tramvaiul Poeziei, care au vorbit despre poezia lor și felurile în care poți să vezi & scrii despre un oraș.

În a doua călătorie am avut-o „ghid” pe Moni Stănilă, poetă care s-a născut în comuna Tomești (județul Timiș) și a locuit peste zece ani în Timișoara, unde a studiat teologie ortodoxă, iar din 2010 locuiește la Chișinău. Am vorbit despre origini, locuri, oameni și amprentele pe care acestea le lasă asupra noastră, despre importanța de a fi sincer în scris și cum a apărut o carte care se dorea despre fotbal și a ajuns să devină un teren minat.

Timișoara lui Moni, văzută prin tramvai

Am locuit 12 ani în Timișoara, deci după atenieni (greci) sunt de patru ori timișoreancă – după trei ani se considera că ești deja de-a locului.

Dacă mă uit cu atenție pe geam, cred că am povești din aproape toate locurile. Tocmai trecem pe lângă Biserica Sinaia, unde obișnuiam să merg des în studenție. Mai devreme, am văzut Casa Studenților, unde am lucrat câțiva ani ca referent literar la cenaclu „Pavel Dan” – am și un poem, în volumul de debut, Postoi parovos. Confesiunile dogmatistei, despre fereastra rotundă a biroului meu de acolo.

Pe aici (piața Maria), exista cel mai cool bar din Timișoara, un (nu dăm nume să nu îl caute fiscul - râde) fost librar, care închiriase o fostă pizzerie și unde se putea intra doar dacă aveai pe cineva în interior să-ți deschidă. Păstrez o amintire de acum mulți ani, unde scriitorul și soțul meu, Alexandru Vakulovski, a gătit acolo un gulaș uriaș până la 3 dimineața.

Ne apropiem de parcul de lângă Bălcescu, unde mă plimbam cu bunul meu prieten din facultate, Vasile, care mă învățase să cânt un fel de manea teologică, Călugărul din Vechiul Schit. Ce să zic, aveam colegi cu mult umor la facultate. Sunt extrem de legată și de scriitorii din oraș, de Cornel Ungureanu, care mi-a schimbat viața și m-a ajutat să devin scriitoare, ceea ce îmi doream de copilă, când scriam poezii despre sora mea Loredana, care plecase la Turda.

Aici sunt oameni și locuri dragi peste tot. De fiecare dată când revin la Timișoara, simt și o suferință scurtă, ca în fotbal, pentru că mi-aș dori să stau, să mă văd cu toată lumea, dar sunt mereu pe fugă, fiindcă dau să ajung și în pădurile mari și frumoase de la poalele vârfului Padeș, în comuna Tomești, unde am copilărit și locuiesc părinții mei – o altă revedere care mă umple de fericire.

Cum te-ai apropiat de scris, de poezie?

Hai să vă și distrez și să vă recit o strofă scrisă de mine în copilărie. „Când clopotul din vale vei auzi gemând/ Să știi că vin la tine, iubitul meu, mormânt” (râde)

Când trebuia să facem compuneri la școală, uram să scriu de mână (și acum scriu îngrozitor de urât) și întrebam dacă le pot face în versuri. Scriam trei-patru catrene și scăpam. A fost o perioadă, la începutul școlii, când visam să fac arte plastice. Am fost extrem de bucuroasă când, în clasa I, desenul meu a fost pus la „exploziția” din școală. Mai târziu, prietena mea Ligia s-a dus la Arad să studieze artele și peste un an-doi am văzut marea diferență dintre tehnica ei și a mea, practic eu stagnasem în toți acei ani. În timpul ăsta eu continuam să scriu. Am și acum caietele de poezii și am descoperit recent și primul meu roman; se numește Cavalerii cenușii și are patru volume serioase! În orice caz, țin minte că, la un moment, am avut revelația asta – că pentru scris îmi trebuie doar caiet și pix și de atunci am știut că vreau să devin poetă.

Ofsaid. Povestea unei cărți care reunește fotbalul și războiul în versuri

Un volum pe care l-am început în timpul Campionatului Mondial de Fotbal din Brazilia, în 2014, unde speram să câștige Germania – și a mai și câștigat! – și s-a încheiat anul trecut în plin război.

Totul a început ca o joacă, la un maraton de poezie, când m-am gândit că o să scriu despre fotbal așa cum aș scrie despre dragoste. A fost mai mult o glumă, dar poemele au început să se lege și mi-am dat seama că pot folosi fotbalul ca un paravan ca să vorbesc despre lucruri mult mai serioase. De altfel, pasiunea mea pentru fotbal vine dintr-un mod de a relaționa cu tatăl meu. E subiectul care ne ține vii conversațiile.

Am aplicat la o rezidență oferită de Cărturești, probabil cel mai frumos program de burse din România pentru scriitori, pentru că, deși tot scriam, nu reușeam să închei acest volum despre fotbal. M-am bucurat enorm când am aflat că am fost selectată. Urma să locuim, eu și soțul meu, timp de o lună, la Câmpulung, într-un conac boieresc superb. Era februarie anul trecut.

O săptămână mai târziu, a început războiul, ceea ce a dat absolut totul peste cap. Nu mai voiam bursa respectivă, nu înțelegeam ce caut acolo, am trăit o stare foarte contradictorie. Toată literatura mi se părea inutilă, cu atât mai mult să scriu despre fotbal. La Chișinău, pe 24 februarie, am auzit bombele, iar o săptămână mai târziu tot ce auzeam în jur erau urletele unui câine pe care l-am botezat Muscel – am aflat că scheuna pentru că era în călduri.

M-am gândit atunci că n-o să mai am altă șansă să scriu. Poeții au fost întotdeauna văzuți ca un fel de profeți și am simțit ca e și o datorie să vorbesc despre ceea ce se întâmplă la graniță, nu din perspectiva ucrainenilor, fiindcă ar fi fost o impostură, ci din perspectiva basarabenilor, care, cel puțin în acea primă lună de război, n-au fost sub bombe, dar au fost sub o presiune enormă.

Cu un an înainte, ne luaserăm un apartament în Chișinău, aveam în sfârșit casa noastră și deodată am simțit că lumea din jur se năruiește, că am devenit speriați și vrem să fugim din țară, din propriile case. Am scris vreo șase poeme dintr-odată. Și am apelat la o formă de jurnal pe care am închis-o cu un poem mai slam, care să poată să mute această carte peste ani de zile și să o țină cumva într-o actualitate.

O definiție intimă/personală a poeziei

O să mă refer la William Faulkner și la celebrul lui roman, Zgomotul și furia, unul dintre cele mai frumoase romane din literatură și care, pentru mine, nu-i un roman – e un poem. Faulkner a scris acea carte pornind de la o imagine pe care a văzut-o cândva. Mai mulți frați urcați într-un copac și sub, era un frate de al lor, care suferea de autism – imaginea asta pe care a văzut-o într-o zi i-a intrat puternic în minte și apoi a scris cartea asta, pe mai multe voci, pe vocile copiilor. Cred că asta e poezia. O imagine care te tulbură, care mișcă ceva în tine și, dacă mișcă ceva în tine, speri și crezi că va mișca și în celălalt.

De unde vine inspirația și despre acel ceva important în propria scriitură

Lectura e obligatorie pentru mine. Sunt anumite cărți care-mi dau poftă de scris. Umberto Eco, de exemplu. În orice top five aș face, nu l-aș include, dar e scriitorul pe care, după ce îl citesc sau recitesc, mă face să scriu încontinuu.

Apoi sunt situațiile-limită. Îmi fac de multe ori texte în cap, mergând pe stradă, care mi se par foarte bune. Mă gândeam să-mi cumpăr un reportofon și să mă ascund sub un brad să-l dictez, pentru că am impresia că cele mai bune poeme pe care le-am scris le-am pierdut așa.

O carte de poezii e o salbă cu mărgele. Și în construcția ei un lucru mi se pare esențial pentru mine ca scriitor: am îndrăznit întotdeauna să scriu exact ceea ce am vrut. N-am ținut niciodată cont de teme, de curente, de modă, am scris și am pariat cu toată convingerea mea pe textele mele, pe ceea ce mă reprezintă. Mi se pare esențială nu autenticitatea, pentru că nu știu până unde mai putem vorbi de autenticitate după milioane de cărți scrise. Dar rămâne esențială sinceritatea. Contează cât de mult riști și cât de sincer ești în ceea ce scrii. După ce-i dai drumul cărții, abia atunci vin și emoțiile.

O vedere a orașului Timișoara, prin 3 repere

Piața Unirii, catedrala-breloc, cum îi spun eu, cea mai frumoasă din România, și terasa pe apă. Am inclus tot: terasa e fotbalul, catedrala e credința și piața, inima din și pentru centrul orașului.

Poem din volumul Ofsaid, de Moni Stănilă, apărut la editura Nemira (colecția Vorpal)

52.
Câtă frumusețe era în zilele de martie
în care se apropiau sferturile Ligii Campionilor. Era încă frig
afară și doar pițigoii îndrăzneau să cânte dimineața. Noi, microbiștii,
cei învățați cu fericirea, ne trezeam
cu gândul la meciul din seară. Ne cumpărăm
bere și cipsuri. Ceilalți ne priveau cu milă,
că uite cu ce pierdem timpul și cât de ușor
vine bucuria. Și mă întreb, acum –
în martie 2022 – ce mai spuneți voi
era sau nu era fericire
o seară în care mă pregăteam pentru
Bayern – Barcelona?
Era sau nu era bine când eu
mă pregăteam de meci, iar nebunii
planetei își vedeau de buncăre în liniște?