O poveste în imagini și conversații intime, așa arată documentarul scris și regizat de Carla Teaha despre Nora Iuga, una dintre cele mai iubite scriitoare din literatura contemporană. Aflată la debut, realizatoarea filmului „De ce mă cheamă Nora, când cerul meu e senin” pune reflectorul pe artistă în lumea ei fascinantă, în care trăiește și creează, cu gândurile și emoțiile sale, cu momente de vulnerabilitate. Carla i-a propus Norei Iuga aceste demers artistic după succesul emisiunii „#ROZ” de la Radio Guerrilla, unde a avut-o invitată. Iar scriitoarea i-a zis pe loc „da”.
În documentarul care se pregătește de prima întâlnire cu publicul, oamenii vor vedea un om cu o minte sclipitoare, o artistă care vorbește despre iubire, erotism și poezie cu nostalgie și naturalețe, o femeie care trăiește cu tinerețea în suflet și la 92 de ani.
Regret că nu am ținut un jurnal al acestor ani de filmare, producție și montare al filmului. Fun fact e că de foarte multe ori ne potriveam la îmbrăcăminte, fără să ne vorbim înainte. Sesizam mereu o complementaritate în vestimentația noastră, în culori. Pentru mine era un semn că „suntem conectate”
„De ce mă cheamă Nora, când cerul meu e senin” are avanpremiera la TIFF, pe 14 și 16 iunie. Cele două proiecții vor avea loc în prezența scriitoarei, iar pe 15 iunie, la Tiff Lounge, sunt invitate Nora Iuga și Carla Teaha. Cu cea din urmă povestim și noi, în rândurile următoare, despre procesul de creație a filmului și despre ce i-au adus întâlnirile cu Nora Iuga.
Prima întâlnire cu Nora Iuga
Am cunoscut-o pe Nora în anul 2018, într-o zi de mai, pe terasa de la Cărturești Verona din București. Îmi amintesc că au fost vreo 3 ore în care ne-am purtat atât de firesc de parcă ne știam de-o veșnicie. Ne-am întâlnit împreună cu poeta Angela Baciu și regizoarea Chris Simion pentru a pune la cale un spectacol-lectură pentru Undercloud, festival pe care îl organizam la aceea vreme. Au fost 3 ore în care mi-a venit, în valuri, dorul de bunica mea care deja nu mai era printre noi. Râdeam cu aceeași poftă. Știu că în seara acelei zile am constatat că uitasem să mănânc.
Cu ce gânduri ai plecat acasă
Mă întrebam cum ar trebuie să-ți trăiești întreaga viața pentru a ajunge la bătrânețe ca Nora Iuga? Ce trebuie să faci, să ai creierul și vitalitatea ei. “Dacă voi ajunge 88 de ani, știu cum vreau să fiu.” Asta a fost concluzia acelei zile. Nu știam atunci, nici nu visam, că un an jumate mai târziu urma să începem filmările pentru acest documentar. Pur și simplu nu exista acest gând în mintea mea.
Nora Iuga prin ochii tăi
Mă inspiră felul in care vede ea lumea înconjurătoare, cu toate neajunsurile și frumusețea ei. E deopotrivă liberă și delicată, însă fără să-și propună asta, atât in scris, cât și pe stradă.
Apoi, după cum spun și în film, e unul dintre cei mai tineri oameni pe care mi-a fost dat să-i cunosc până acum. Are un spirit și o energie neobișnuite la majoritatea oamenilor, care însă mie îmi erau intr-un fel familiare… cred că undeva asta mi-a și dat curajul și ușurința să mă apropii de ea în felul ăsta. Spuneam că mi-a adus aminte de bunica mea. Femeile pe linie maternă din familia mea sunt așa. Sunt femei din categoria Norei: solare, captivante, povestitoare, categorice, libere, care explodează de energie… în general vesele și pline de viață, indiferent de locul în care le-a pus viața sau de problemele și încercările cotidiene pe care de obicei le trăiesc la vedere. Nu se prefac că le e bine, atunci când nu le e.
Dar, înainte de toate astea, Nora e un om de cultură. E o femeie intelectuală. Și încă una foarte valoroasă pentru țara noastă. Impresionat e faptul că pe cât de importantă e opera ei, pe atât de generoasă e ea cu cei din jur. În special cu cei tineri. Și acum vin frecvent oameni la ea acasă să-i îndrume în ale scrisului, să le citească poeziile, să le înlesnească un debut, și n-am auzit să fi refuzat pe cineva. Pănă la urmă și eu sunt doar o debutantă care i-a propus să facă un film despre ea. Vorba unui prieten “îți dai seama că tu creezi acum o punte de legătură între Nora și viitoarele generații, înainte să-i fi citit cărțile?” Ei, ea n-a pus problema așa. M-a învestit cu încrederea ei și mi-a zis pe loc “Da.”.
Credit foto: Cătălina Flămînzeanu
Cum a apărut ideea filmului
Cam la un an jumate de la acea primă întâlnire am început filmările. Însă ideea a început să încolțească, la vreo 6 luni distanță, odată cu prezența Norei la emisiunea “#ROZ” pe care o realizez la Radio Guerrilla.
Succesul neașteptat de mare al emisiunii s-a amestecat cu noi și noi conversații interminabile cu ea, până când, în următorul octombrie, la un an de la aceea emisiune, s-a formulat în mintea mea gândul:
“Nora e o specie rară, e prea mișto să nu o cunoască o lume-ntreagă. De ce să mă bucur doar eu de acest privilegiu?”. Așa s-a născut idea acestui film. Sunt sigură că dacă Nora n-ar fi venit, în aceea seară de marți, la emisiunea mea #ROZ, de la Radio Guerrilla, azi n-am fi vorbit despre acest film.
Procesul de creație și, mai ales, documentarea
Tot procesul creativ a durat, calendaristic vorbind, din octombrie 2019 și pana în martie 2023. Mult, știu. Poate și pentru că, de exemplu, documentarea am făcut-o singură, nu am lucrat cu un documentarist sau cu cineva specializat pe arhive, chiar dacă uneori au fost momente în care simțeam nevoia să împart treaba asta cu cineva de teamă să nu mă pierd în detalii sau dimpotrivă să ratez unele amănunte care ar fi putut sa-mi aducă o informație în plus. Am citit mult, am fost la biblioteci, am vizionat arhiva TVR, arhiva ANR, câte și mai câte. Dar cred că cel mai mult mi-a plăcut perioda petrecută la Academia Română. Recomand oricui un abonament la sala de lectură de acolo. Deși nu e un film bazat foarte mult pe arhivă, cred că am petrecut mult timp în această etapă de documentare. O altă etapă esențială, căreia i-am alocat mult timp, a fost montajul.
Scenariul
N-am plecat la drum cu un scenariu dinainte stabilit, dar am știu mereu că vreau să surpind naturalețea Norei, spiritul și creierul ei.
Filmările
Am început filmările în octombrie 2019 și au durat până la finalul anului 2021. Când am început, Nora scria la “Hipodrom”, ultimul roman din cariera ei literară.
Provocările atunci când alegi să faci un documentar plin de conversații intime
Provocările vin la montaj, pentru că apare riscul să te atașezi așa de mult de acele discuții intime de care pomenești, încât în edit room devine foarte dificil să renunți la ele. „Kill your darlings” e un concept cu care a trebuit să mă împrietenesc în tot acest proces. Nu cred că am făcut mari eforturi pentru a mă apropia de personaj pentru că filmul s-a născut cumva datorită relației noastre apropiate. Sau a chimiei dintre noi.
Ce te-a provocat cel mai mult la filmări
Nora, bineînțeles :).
Credit foto: Cătălina Flămînzeanu
Povești de la filmări, din întâlnirile și dicuțiile cu Nora
Sunt foarte multe, regret că nu am ținut un jurnal al acestor ani de filmare, producție și montare al filmului. Fun fact e că de foarte multe ori ne potriveam la îmbrăcăminte, fără să ne vorbim înainte. Sesizam mereu o complementaritate în vestimentația noastră, în culori. Pentru mine era un semn că „suntem conectate”.
O alta chestie amuzantă a fost atunci când Nora a realizat că nu există nicio entitate mai mare, un organism al statului care a comandat acest documentar. Și că el este „comandat” de mine datorită ei și a succesului emisiunii noastre de la Radio Guerrilla. :)
Credit foto: Cătălina Flămînzeanu
Câte ore ați filmat în total
Undeva aproape de 100 de ore. Cum am ales ce rămâne? Mă doare capul numai când încep să mă duc cu mintea acolo.
Cum ai găsit titlul documentarului
Titlul chiar are o poveste frumoasă. L-am citit într-un manuscris al Norei, din „Hipodrom”, romanul la care scria în timpul filmărilor. De altfel e și ultimul roman din cariera ei literară. M-a tot urmărit jocul asta de cuvinte, mi s-a părut foarte potrivit pentru temă și pentru energia pe care aș vrea să o transmită filmul. Fiind un titlu așa de lung, bineințeles că a fost și foarte controversat... majoritatea celor cu care m-am consultat mi-au spus că e greu de ținut minte și că lumea îl va reține ca „filmul ăla cu Nora Iuga”. Corect, nimic de zis. Dar am mers pe varianta mea. :)
Credit foto: Ana Drăghici
Cât ai fost regizoare și scenaristă și cât prietenă pentru Nora Iuga, mai ales în anii pandemiei
Cred că am fost din toate, proporțiile variind de la un moment la altul. Bineînțeles că pandemia ne-a dat și nouă de furcă, dintr-o dată n-am mai avut acces la Nora și a trebuit să schimb radical scenariul și direcția. Cu toate astea, nu puteam rata ziua ei de naștere, momentul în care a împlinit 90 de ani. Pentru Nora însă a fost o zi ca oricare alta, pe care ar fi petrecut-o tot singură, dacă nu “o deranjam” noi, operatoarea Ana Drăghici și cu mine, și telefoanele de felicitare care nu se mai opreau din sunat.
Ce ai învățat din experiența asta, ca om, ca regizor
Că mai am multe de învățat. :) Sunt multe de povestit aici, probabil că unele învățături nici nu le realizez încă, le voi descoperi mai târziu. Ca om, mi se pare că am avut acele câteva “moments of growing” și că am învățat (încă o dată) importanța instinctului, iar ca regizor… la fel, aș miza tot pe instinct.
Unde se vede filmul. Cu ce speri să rămână oamenii care îl văd
Momentan ne bucurăm de cele 2 avanpremiere de la Tiff și sper din suflet să revenim cât mai curând cu vești bune despre distribuția lui și în alte orașe. Mi-ar plăcea ca filmul să ajungă la cât mai mulți români, în special la cei care nu o cunosc pe Nora. Sunt sigură că întâlnirea cu ea va fi o revelație. Nu vor afla informații despre palmaresul ei de premii sau decorații prezidențiale și nici despre succesul în critica internațională sau despre regretul ca nu a devenit actriță. Ci vor petrece timp cu Nora și lumea ei fascinantă din care vor afla cum poți rămâne mereu tânăr, indiferent de vârstă. Și poate vor vedea un film despre iubire.
Mai departe
Vreau să mai fac film. Anul trecut am început să documentez un subiect pentru un viitor documentar și acum lucrez la un scenariu de lungmetraj.
