[Tramvaiul Poeziei] Svetlana Cârstean: „Poezia vine din încăpățânarea de a face frumusețe din orice”

Tramvaiul Poeziei, eveniment organizat de „Arta Nu Mușcă”, a avut loc în weekendul 3-4 iunie la Timișoara. Cea de-a treia ediție a cuprins 5 călătorii urban-poetice cu poeți apreciați și cunoscuți de public, care s-au plimbat în tramvaiul desenat de artistul Dan Perjovschi odată cu Deschiderea Timișoara 2023 – Capitală Europeană a Culturii. Cei cinci poeți invitați au fost Svetlana Cârstean, Moni Stănilă, Alina Purcaru, Radu Vancu și Andrei Dosa.

Călătoriile din Tramvaiul Poeziei sunt o invitație pentru public de a se apropia de lumea poeziei contemporane și a orașului în care locuiesc, dar înseamnă totodată și momente muzicale cu artiști locali și povești despre istoria cartierelor.

În perioada următoare, vom reda, într-o serie dedicată, fragmente din discuțiile purtate cu poeții în Tramvaiul Poeziei, care au vorbit despre poezia lor și felurile în care poți să vezi & scrii despre un oraș.

Prima discuție și plimbare a fost împreună cu Svetlana Cârstean, care vorbește despre descoperirea unui „acasă” în Timișoara, poezia urbană și despre nevoia personală de a scrie poezie – o modalitate de a crea continuitate în propria viață.

Despre relația cu orașul Timișoara și nevoia noastră de apartenență

Știu sigur că iubesc Timișoara. Prima oară când am descoperit orașul era în 1987, într-o tabără de literatură la Pădurea Verde, unde am avut un mare noroc să-i descopăr și cunosc pe Mircea Nedelciu, Livius Ciocârlie, Mircea Martin, Șerban Foarță, Adriana Babeți, Florin Iaru. Eram un copil venit din nordul Moldovei, din Botoșani, înnebunit după cărți, care descoperea „metropola”, orașul extins. Ceea ce vedeam aici era complet nou – simțeam pur și simplu că sunt alte mentalități, o altă lume, că e probabil „Vestul”. Pe vremea aceea puteai să cumperi piper, frunze de dafin și Dunhill vișiniu pe aleea din fața magazinului Bega, iar asta în anii ’80 era emancipare maximă, îți schimba paradigma minții.

Când am primit Rezidența literară din partea librăriei La Două Bufnițe, în noiembrie anul trecut, nu mi-a venit să cred. Mi s-a oferit posibilitatea de a petrece o lună în acest oraș, a fost o șansă. M-am simțit dorită aici, am simțit că aparțin. Bucureștiul te fărâmițează, te anonimizează – îmi place să fiu anonimă și să descopăr oamenii de la distanță, dintr-o perspectivă exterioară, dar noi toți avem nevoie și să aparținem din când în când, să știm că sunt locuri unde ne ducem, în care ne așteaptă cineva și ne spune: „Uite că ai venit în sfârșit”.

Librăria La Două Bufnițe, cu Oana Doboși și Raluca Selejan înăuntru, a devenit pentru mine acest fel de loc, un acasă. Am fost aproape de viața de zi cu zi a librăriei, care e mai mult decât un loc de unde poți cumpăra cărți, e o uzină de fabricat constant evenimente și de pus suflet în fiecare dintre ele. Prin această rezidență, Timișoara mi-a oferit implicit o viitoare carte, pe care poate aș fi scris-o mai târziu, probabil, într-o altă formă, sau nu aș fi scris-o deloc. O carte care e pe drum și abia aștept să o termin și să apară.

Poezia urbană, de la Cărtărescu până în prezent

Poezia pe care obișnuim să o învățăm la școală e preponderent rurală – păstrăm cu toții amintirea unei poezii idilice, bucolice, cu poezii de Coșbuc, Alecsandri, Eminescu. Rurală, romanțată, cu multe imagini frumoase care trebuie identificate și învățate pe de rost. Din anii ’80 avem însă aproape exclusiv o poezie urbană care a schimbat fața poeziei românești – orașul, cu lumea lui de care suntem îndrăgostiți, dar care ne și înnebunește și epuizează, cu lumini, vitrine, aglomerație, trafic, semafoare, taxiuri și tramvaie evident. „Faruri, vitrine, fotografii.” Cristian Popescu - pe care am avut șansa să-l prind în ultima perioadă a vieții lui – și Mircea Cărtărescu sunt doi poeți prin excelență ai orașului. Un poem pe care îl citesc copiilor la Incubatorul de lectură și pe care ei îl adoră e Telefonul din colțul străzii, un poem superb care vorbește despre această lume urbană și despre farmecul ei, care duce poezia din metaforă către prozaic, dinspre scoici, petale de trandafiri și ceață către viața de zi cu zi lipsită de orice zorzoane, aceea în care în telefon bagi monede și obții viață neînfrumusețată.

Telefonul din colțul străzii, de Cristi Popescu

Noaptea, dacă introduci în telefonul din colțul străzii o scoică în loc de monedă, o scoică mică, albă, neciobită, culeasă vara, pe plajă, în loc de ton vei auzi minunatul sunet al valurilor. Apoi poți forma orice număr și-ți va răspunde, te va chema în glas de sirenă.

Noaptea, dacă introduci în telefonul din colț o petală de trandafir în loc de monedă, în loc să auzi tonul vei simți minunatul miros de fân cosit și liliac înflorit. Formând orice număr o voce blândă de bătrână îți va explica liniștit cum se face cea mai grozavă dulceață de trandafiri.

Noaptea , dacă sufli în telefonul din colț fum de țigară în loc să introduci o monedă, în loc de ton din receptor va izvorî ceața, ceața caldă care te va cuprinde întreg, va umple încet strada, casele, se va agăța de crengi ca pânzele de păianjen.

Noaptea, dacă introduci în telefonul din colțul străzii o monedă de un leu, trebuie câteodată să bați cu pumnii în telefon până iți vine tonul și formând numărul de acasă îți va răspunde nevasta: că unde umbli până la ora aia, că ea nu-ți mai încălzește mâncarea, că ea te lasă.

Din câte locuri se poate scrie despre un oraș?

Teoretic poți să scrii oriunde, dacă vrei să onorezi momentul în care vine expresia către tine. Pentru că, în poezie, nu e numai despre o emoție pe care o transpui în scris – cu toții avem emoții și gânduri –, ci este mai ales despre expresie, despre limbaj.

În tramvai n-am scris niciodată, poate n-am mers suficient cu tramvaiul în ultimii ani. Am scris în schimb în avion și pot spune că natura poemelor din avion e diferită față de ceea ce scriu acasă, de exemplu. E un soi de urgență în mine atunci când zbor și asta forțează anumite stări, imagini, idei.

Acum, când ne deplasăm cu tramvaiul, ceea ce îmi atrage atenția în mod special este mersul. Mișcarea asta e prea specifică ca să nu mă gândesc la ea. Tramvaiul are ceva rough, greu, bolovănos, e un anumit tip de înaintare – apuci să te prinzi că te miști și să te gândești la asta. Tramvaiul îți oferă suficient timp și astfel poți să te gândești tocmai la natura mișcării. Mult tangaj, fiind un model mai vechi de tramvai, dar și o încetineală pe care uneori ți-o permiți. Viteza și lentoarea generează în noi stări diferite, un alt fel de raportare la timp și implicit la text.

Cred că ni se schimbă cu vremea felul de a privi. Înainte priveam mai mult pe fereastră, acum mă uit mai mult înăuntru, mă uit la oameni, la ce fac ei, ascult ce vorbesc. De aceea îmi place poate să scriu în cafenele – unde pot să mă concentrez foarte intens la ce fac, la scris, dar unde în același timp e rumoare și agitație în jur și pot să aud și să utilizez vocile altora. Niciodată nu sunt numai în vocea mea și atât. În cafenele mă simt nevăzută și totodată pot vedea totul dinlăuntrul invizibilității mele.

Din ce nevoi și căutări se construiește o carte de poezie

Cărțile se scriu în timp, se adună. Uneori ele se suprapun – scrii la una, o termini și deja ai plecat în altă direcție sau poate spre mai multe alte cărți simultan. Sînt alta e, într-un fel, prelungirea experienței mele din Suedia, are rădăcini în întâlnirea cu colega și prietena mea, poeta Athena Farrokhzad, pe care am cunoscut-o într-un atelier de traducere de poezie la Stockholm. Prin ea, am cunoscut mai bine lumea poetică suedeză, dar nu numai atât. Atunci am început să mă deschid foarte tare către ideea de alteritate. Acasă, alteritatea mi se părea mai puțin diversă, dar în Suedia și prin relaționarea cu Athena, care scria despre migrație – ea însăși născută în Teheran, emigrată împreună cu părinții ei în Suedia, în anii ’80 – am început să privesc altfel diferența, străinul, străinătatea, granițele, experiența unui Celălalt în general.

Sînt alta e preocuparea mea pentru felul în care suntem unii pentru ceilalți, pentru ce înseamnă Celălalt/Cealaltă, pentru ce înseamnă să te simți străină, pentru granițe, frontiere, apartenență, pentru dorința de a aparține și înstrăinarea față de un loc numit acasă, pentru felul în care ne percepem unii pe alții, inclusiv în mediul virtual, pentru cum ne construim imagini unii despre alții ca să funcționăm și ce presupunem că suntem unii pentru alții, pentru cum ne ratăm mereu unii pe alții și cum trecem adesea pe lângă adevărul nostru.

Procesul de scris: când scrii, știi unde vei ajunge sau descoperi pe parcurs?

E o combinație. Știi unde vrei să ajungi, dar în același timp te lași dus de val. Cred că cel mai important e să faci aceste două lucruri împreună – e marea provocare a celui care scrie, să fie în control și total lipsit de control în același timp. Nu mergi nici în orb, fiindcă te precede mereu propria ta gândire poetică, ceea ce ai dezvoltat de-a lungul timpului, un mod permanent de a te raporta la lume, iar asta se traduce în scrisul tău. În același timp, trebuie să lași genunchii moi. Ești ca într-un surfing permanent. Din acest tangaj și din acest echilibru amenințat încontinuu ar trebui să se apară textul.

E terapeutică poezia?

Cred că mulți poeți resping cu totul această idee – mă întreb în ce măsură un scriitor/o scriitoare își propune de dinainte să se vindece prin scris. Poezia e un loc în care muncești, implică disciplină și muncă (plus consecvență și un fel de trezie). Chiar dacă această disciplină și această muncă nu arată exact așa cum ne imaginăm în general lucrurile astea.

Pentru mine nu e terapeutic să scriu, dar e felul în care am descoperit că pot să creez continuitate în viața mea. Tot ceea ce trăim este discontinuu, iar noi de fapt tânjim după continuitate, ne dorim să creăm acest segment continuu care să aibă sens, să-i avem pe toți

lângă noi, să avem mereu realitatea, iubirea, viața de partea noastră. Și pentru că acest lucru nu e posibil în existența asta terestră, pentru că asta e condiția noastră umană – cea a discontinuității –, scrisul pentru mine e cel care creează continuitate și dragoste, una anonimă și atotcuprinzătoare.

De unde vine poezia și din ce se hrănește?

Din cele mai dubioase locuri ale minții, din conflictele interioare și din ceva ce poate să sune a clișeu – din încăpățânarea de a face frumusețe din orice. Sau de a decupa frumusețea. E un reflex, până la urmă. Dar nu înseamnă că, dacă decupez frumusețe, textul trebuie să fie înfrumusețat; lucrurile astea sunt mereu într-un conflict. Limbajul, în literatură, în poezie, trebuie să susțină, să ducă în spate lucrurile cele mai dure, cele mai grele, cele mai negre din noi și din ceilalți. Trebuie să vorbim despre ele. Frumusețea e rezultatul.

Un poem din Sînt alta, de Svetlana Cârstean, volum apărut la editura Nemira:

„aproape că intru la tine în casă pe google maps
traversez stradă cu stradă
fac drumul de la supermarket pînă în fața blocului
zi de zi
las în fața ușii de la intrare
plasa cu mango și brînză de capră
mîine am să dau fuga în piața Carmel
și am să mă-ntorc cu două dorade proaspete
pentru masa de seară pe care am să le pun
să te-aștepte tot în fața ușii de la intrare
să te privească în ochi
și să nu știi dacă e reproș sau încîntare.
și lîngă ele coriandrul și cutia de plastic
plină cu boabe de rodie sîngele
peștilor s-a făcut fruct pentru noi așteptîndu-te“