Incluziunea este un cuvânt foarte des folosit în 2023. Apare frecvent în comunicate și declarații de presă, dar e mai rar întâlnită în realitate. Primii și cei mai importanți pași în incluziune sunt întâlnirea și cunoașterea celor pe care vrem să îi înțelegem mai bine, cred Cristina Pîrvu, coordonator proiect - asociația Cu Alte Cuvinte și Ruxandra Mateescu, expertă incluziunea persoanelor cu dizabilități, asociația Supereroi printre noi. Așa au gândit misiunea Teen Action For Inclusion, un proiect realizat de asociațiile Cu Alte Cuvinte și Supereroi printre noi, care organizează întâlniri între adolescenți tipici și cei cu dizabilități.
”Proiectul de față a pornit de la o nevoie de bază, și anume ca adolescenții tipici și cei cu dizabilități să aibă ocazii, contexte de a se întâlni, a sta de vorbă, a se împrieteni. Neavând posibilitatea de a se cunoaște și a petrece timp împreună, într-o societate unde, din păcate, persistă puternic mentalitatea stereotipă legată de persoanele cu dizabilități, aceștia duc vieți foarte diferite și separate”, spune Cristina.
În cadrul acestui proiect, echipa lucrează la un joc (sub formă de cărți de joc ilustrate) pentru elevii de gimnaziu, pe tema drepturilor persoanelor cu dizabilități. Jocul va ajunge la 40 de profesori de gimnaziu, care îl vor folosi la orele de educație civică, socială sau chiar dirigenție.
În rândurile de mai jos, vorbim cu Ruxandra, Cristina și trei adolescenți care au participat la Teen Action For Inclusion despre experiența, surprizele și descoperirile acestor întâlniri.
Povestea Teen Action For Inclusion
Cristina: Teen Action For Inclusion a luat naștere din dorința noastră (a asociației Cu Alte Cuvinte/CUAC) de a colabora din nou cu asociația Supereroi printre noi, după ce, cu un an înainte, am creat împreună o carte ilustrată pentru copii cu personaje cu dizabilități: “Unde e Sara?” (autori: Simona Epure & Oana Ispir, ed. Portocala Albastră, 2022) - carte care a ajuns la peste 12.000 de copii din medii defavorizate, și pe care, de altfel, o puteți găsi în continuare pe site-ul nostru, în format digital.
Proiectul de față a pornit de la o nevoie de bază, și anume ca adolescenții tipici și cei cu dizabilități să aibă ocazii, contexte de a se întâlni, a sta de vorbă, a se împrieteni.
Neavând posibilitatea de a se cunoaște și a petrece timp împreună, într-o societate unde, din păcate, persistă puternic mentalitatea stereotipă legată de persoanele cu dizabilități, aceștia duc vieți foarte diferite și separate.
Adolescenții cu dizabilități trăiesc de obicei în mediu controlat, nefiind expuși vieții sociale. Pe de altă parte, fără interacțiune directă, adolescenții tipici nu au cum să manifeste deschidere, interes și empatie față de persoanele cu dizabilități, adică să fie expuși diversității și să aibă parte de o educație pentru diversitate (anti-bias education), în mod formal sau informal.
Misiunea proiectului
Dincolo de nevoia de contact și împrietenire la care răspunde acest proiect, ne-am propus să oferim adolescenților beneficiari oportunitatea de a colabora pentru a găsi soluții comune, pertinente, rezultate din propria experiență, la probleme cotidiene întâlnite de persoanele cu dizabilități, în spațiul public.
Astfel, în urma unor serii de întâlniri pe care le-am facilitat între aceștia - având concomitent rolul de "carte" și de "cititor", ca într-o bibliotecă vie -, atât persoanele cu nevoi speciale cât și cele tipice și-au “disecat” experiențele în cadrul unor ateliere de brainstorming, iar conținutul acestor discuții ne-a servit la crearea unui joc de educație socială și civică. Jocul rezultat va fi folosit de profesori la clasă, în cel puțin 40 de școli gimnaziale, corelând situațiile și problemele expuse de noi cu drepturile fundamentale din Convenția ONU pentru drepturile persoanelor cu dizabilități.
Experiența de până acum
Cristina: În perioada noiembrie 2022 - iunie 2023, am facilitat organizarea întâlnirilor, atât în spațiul public, cât și la Joyplace - un loc de joacă și socializare pentru copii cu nevoi speciale, din București - între cei 21 de adolescenți din proiect. În aceeași perioadă, după fiecare ieșire “în oraș” - atât în perechi de 2, cât și în grupuri mici - am organizat pe Zoom ateliere de “debriefing”, în care aceștia ne-au povestit despre cum au decurs întâlnirile lor.
În prezent lucrăm la realizarea jocului, iar în iulie le vom trimite către 40 de profesori din întreaga țară, pe care i-am recrutat deja.
De asemenea, în septembrie vom organiza la Colegiul Național Mihai Viteazu (care ne este partener în cadrul proiectului) un eveniment de diseminare a experienței avute de adolescenți, plecând de la testimonialele acestora și de la jocul rezultat.
Tot în septembrie, Ruxandra Mateescu, fondator al asociației Supereroi printre noi și expertă în domeniul incluziunii persoanelor cu dizabilități, va modera un webinar prin care îi va pregăti pe profesorii beneficiari pentru o utilizare optimă a cardurilor de joc.
Desigur, în tot acest timp, am creat și creăm în continuare pe rețelele de socializare ale celor două asociații partenere, o campanie de “awareness” în ceea ce privește drepturile persoanelor cu dizabilități, postând în același timp cartoline cu testimonialele tinerilor din proiect - gânduri, emoții, dificultăți, soluții.
Pentru mulți dintre copii, cu și fără dizabilități, deopotrivă, această experiență le-a oferit prima ocazie de a-și face prieteni din afara zonei lor de confort. Aproape toți adolescenții fără dizabilități ne-au mărturisit că a fost pentru prima dată când au petrecut timp cu o persoană cu dizabilitate și că aveau o imagine cu totul diferită față de viața pe care acești oameni o au. Au fost surprinși să descopere că au atât de multe lucruri în comun - pasiuni specifice vârstei, precum muzica sau filmul.
Surprize, descoperiri
Cristina: Supriza cea mai mare a fost sa vedem cât de deschiși sunt tinerii față de subiectul acesta, al incluziunii, al dizabilității. Cât de liber și fără prejudecăți gândesc, față de noi la vârsta lor, ba chiar și în comparație cu generațiile mai în vârstă, 25-35 ani. Ceea ce înseamnă că expunerea la un mediu incluziv, fie el și online, este cheia. Faptul că în filme apar din ce în ce mai multe personaje cu dizabilități prezentate în mod natural, nu execepțional, faptul că persoanele cu dizabilități au căpătat o voce în social media schimbă rapid și în bine mentalitățile copiilor, care nu mai văd dizabilitatea ca pe o excepție ci ca pe un firesc, o nuanță între toate culorile lumii.
Provocările, pentru noi, ca organizatori, au fost tocmai acestea, să ne recalibrăm așteptările și direcția. Ne așteptam să fie nevoie de mai multă intervenție din partea noastră, cel puțin la început, prin care să “intermediem” relația dintre copii, să explicăm mai mult ce înseamnă dizabilitatea, să îi învățăm să ceara ca drepturile să fie respectate. Nu a fost nevoie.
La nivel emotional, o mică dificultate a apărut atunci când anul școlar s-a apropiat de final iar copiii din școlile de masă au început testările sau simulările pentru Bac. Deși niciunul dintre adolescenții cu dizabilități sau părinții lor nu au spus-o, cred ca acolo s-a resimțit destul de dureros diferența dintre copii. Unii parcurgeau drumul bătătorit al educației în timp ce pentru ceilalți, deși de aceeași vârstă, accesul la educație de calitate și adecvată nevoilor lor nu este posibil. Și asta nu din cauza diagnosticului, ci al unui sistem de educație care nu a luat și nu dă semne că va lua în calcul prea curând existența sau capacitatea de învățare a copiilor cu dizabilități.
Jocul
Cristina: Jocul conține 8 carduri ilustrate cu diverse situații în care s-ar putea afla o persoană cu dizabilități, 28 de probleme sub formă de ștraifuri de decupat și 12 carduri ilustrate care conțin soluții.
Găsiți mai jos un exemplu de situație-solutie:
Toate situațiile enumerate au la bază experiențele adolescenților din timpul proiectului.
Jocul se adresează elevilor de gimnaziu, iar scopul său este de a-i familiariza, într-un mod ludic, cu o temă mai serioasă, cea a drepturilor persoanelor cu dizabilități, așa cum sunt ele definite de Convenția Națiunilor Unite privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități.
Jocul se joacă în grupuri restrânse. Intr-o primă etapă, fiecare grup primește două carduri-situații. Elevii discută situațiile și aleg problemele care pot apărea în fiecare dintre ele.
După ce le sunt validate alegerile (asocierea problemelor cu fiecare situație), le sunt prezentate elevilor cele 12 carduri-soluții. Acestea sunt puse pe catedră sau într-un loc separat, iar fiecare grup vine să le aleagă pe cele care corespund situațiilor primite în etapa 1. Într-un final, după ce li se validează alegerile (asocierea soluțiilor cu situațiile primite), elevii pot fi stimulați pentru a găsi și alte soluții pentru situațiile respective.
Astfel, prin acest joc, imaginația le va fi stimulată pentru a găsi soluții care ar putea să-i inspire pe cei din jur, chiar persoane cu putere de decizie din instituții publice.
Întâlnirea & interacțiunea cu adolescenții
Ruxandra: După fiecare ieșire “în oraș”, am avut acele ateliere de “debriefing” care pentru noi, adulții, au fost uimitoare. Dialogurile dintre ei, povestind atât de firesc despre cum și-au petrecut ziua împreună, ce bariere au întâmpinat, cum le-au depășit, seninătatea din tonul lor povestind toate acestea au fost adevărate lecții pentru noi, “activiști cu experiență” și încrâncenați.
Spre exemplu, atunci când unul dintre participanți, care folosește un cadru pentru mers, nu a putut urca treptele unui teatru, în lipsa rampei sau a unei balustrade. Sau când o altă pereche a găsit locurile de parcare rezervate persoanelor cu dizabilități ocupate de șoferi fără dizabilități. Ceea ce pentru noi, adulții, ar fi fost posibile situații generatoare de conflict, pentru ei au fost situații propice pentru empatie sau activism. Au ajutat la urcatul treptelor, au semnalat problema patronului restaurantului. O abordare pozitivă, proactivă, din care am avut multe de învățat.
Bariere
Ruxandra: Barierele au fost mai degrabă în comunicarea dintre ei, iar acestea se datorează exclusiv neajunsurilor pe care un anumit diagnostic le aduce. Cum ar fi lipsa limbajului verbal, dificultatea de a înțelege emoțiile celuilalt sau anumite jocuri de cuvinte. Pentru adolescenții fără dizabilități a fost o provocare, la începutul proiectului, să caute și să descopere noi moduri de comunicare care nu implică neapărat cuvinte sau care presupun o adresare mai “la obiect”. Unul dintre tinerii participanți povestea, spre exemplu, că își pierdea des partenerul prin mall, pentru că pentru acesta, diagnosticat cu autism, încă reprezintă o dificultate acest tip de interacțiune socială, în care, fiind împreună, îi spunem celuilalt ce intenții avem. Sunt lucruri pe care tinerii cu dizabilități le lucrează în terapie, chiar și toată viața. Dar, așa cum tot el povestea la “debriefing”, a încercat să se pună în locul prietenului cu dizabilități, a mizat pe empatie și a găsit căi de comunicare, în cele din urmă.
De cealaltă parte, și pentru tinerii cu dizabilități aceste bariere de comunicare au fost cu atât mai provocatoare. Avem în proiect copii nonverbali, copii care comunică cu dificultate, copii cu deficiențe de auz. Și pentru ei a fost dificil dar, per total, benefic să iasă din zona de confort pe care comunicarea aproape în exclusivitate cu părinții sau terapeuții o aduce. Acest lucru ne dorim, tineri cu dizabilități integrați într-o societate incluzivă, empatică.
Ce spun adolescenții:
Eva, 16 ani, elevă la liceul technologic "Toma N. Socolescu" din Ploiești. Eva este sora lui David - un tânăr minunat, cu multe medalii și premii sportive, diagnosticat cu sindromul Down. Ambii au făcut parte din proiect.
"Cumva, mi se pare că toată lumea ar trebui să știe despre proiectul Teen Action For Inclusion, pentru că mi se pare că nu ne apropie doar pe noi, apropie generații, și e important să știe toată lumea că dizabilitatea există și că [persoanele cu dizabilități] nu sunt nici balauri cu șapte capete, nici monștri din peșteră. Sunt copii, oameni la fel ca noi.”
Eva & David
Andreea Baba, participantă la Teen Action for Inclusion:
Tot timpul am încercat să vad frumosul din spatele dizabilitătii. Datorită proiectului chiar am reușit!
Ne-am întâlnit într-o zi de sambata superbă - din toate punctele de vedere: oameni au fost calzi și dornici de viață; magazinele sunt împodobite de sărbătoare și par că au prins viata.
Toți tinerii veniți la mall pentru întâlnirea din cadrul proiectului *Teen Action for Inclusion* (persoane cu dizabilități/ oameni valizi) - sunt niște oameni prietenoși și deschiși spre întâmpinarea lucrurilor frumoase și a oamenilor frumoși din viața lor - care pot avea nevoie, la un moment dat, de o mână de ajutor sau de un zâmbet și o vorba buna. Nu costă nimic și oricine mai are nevoie de așa ceva; măcar din când în când. Chiar dacă nu recunoaștem mereu treaba asta.
Andreea Baba
Ana Anghelescu, elevă în clasa a douăsprezecea la Colegiul National Mihai Viteazul, din București și prietena Olgai, o adolescentă cu dizabilități intelectuale:
Întâlnirile din cadrul proiectului "Teen Action for Inclusion" m-au determinat să ies din rutina învățatului pentru liceu și pentru examenul de bacalaureat, lucru de care am avut nevoie, pentru că nu prea știu să setez limite și să iau pauze. Am cunoscut adolescenți minunați, pe care îi definesc preocupările diverse și interesele deosebite, nu dizabilitatea. Am devenit mai conștientă de importanța incluziunii accesibilizării spațiilor și a evenimentelor.
Nu știu câtă lume se simte centrul universului. Când ai, însă, o prietenă ca Olga, e imposibil să nu crezi acest lucru despre tine. Olga mă face să mă simt văzută, frumoasă, importantă, iubită, și mi-a ridicat standardele legate de felul de oameni pe care îi vreau în jurul meu. Sper, doar, că și eu o fac să se simtă așa. Pe ea, și pe alții.
