Călător, nu turist. Fără liste musai de bifat în vreo destinație, fără cazări scumpe, fără intermediari care să-i planifice vacanțele, fără resorturi scumpe, căutând mereu locuri unde se găsesc din plin natură, culoare, arome locale și experiențe cu sens pentru ea. Roxana Cârceag este călător cu o listă lungă de locuri văzute, a bătut lumea în lung și-n lat, dar s-a întors de fiecare dată acasă, la Brașov. Și la cățelușa ei, Joy.
Anul acesta, un vis mai vechi de-ale sale a revenit în mintea ei și nu i-a mai dat pace până n-a început să-l trăiască. Și-a împachetat toate lucrurile, le-a dus prin beciurile prietenilor săi, și-a alcătuit o garderobă minimalistă, potrivită pentru orice climă și relief, iar de mai bine de o lună trăiește și lucrează departe de România. Tovarășă de viață și de drum îi este Joy.
Roxana și Joy au plecat deja din Brazilia, unde au petrecut 4 săptămâni, acum sunt în Peru. Roxana și-a sărbătorit zilele trecute aniversarea de 37 de ani pe Rainbow Mountain. Își împărtășește trăirile, neliniștile, lecțiile, experiențele și bucuriile pe blogul său, deschis odată cu plecarea lor. Luna viitoare, planul este să călătorească în Columbia, dar și Ecuador sau Panama sunt în cărți, fiindcă alegerea destinațiilor este condiționată de posibilitatea de a călători acolo împreună, de costuri și de climă.
"Îmi era teamă că voi suferi intens de FOMO, eu fiind în trecut un călător cu o planificare obsesivă. Ei bine, realitatea călătoritului cu un cățel și toată logistica asta complicată nu mai îmi lasă timp și energie de FOMO. Când am timp, beau o bere. Sau dorm. Sau vorbesc cu un prieten de acasă în timp ce beau o bere".
Roxana Cârceag, Swit Rocs în spațiul virtual, povestește în rândurile următoare despre cum i s-a deschis apetitul pentru călătorit și a început să vadă lumea, și despre ce implică să călătorească alături de un câine de talie medie.
Din povestea ta
Atât de rar am avut ocazia să îmi folosesc numele real în ultima perioadă, încât am ajuns să am o clipă de reținere când sunt întrebată, într-un context sau altul, „numele, vă rog?”. Cu precădere, prin vreun aeroport. Iar de când și micul meu business poartă același nume – Swit Rocs Stories SRL – pauza în răspuns este, parcă, și mai lungă. Roxana Cârceag este numele meu, sunt din Brașov, iar acum îți scriu din Peru, abia am aterizat din Brazilia și scanez site-urile de bilete de avion pentru destinația în care vom merge în iulie.
Sunt un om cu sufletul mult mai tânăr decât îmi arată anii din buletin – 36 în momentul acesta, cel mai probabil 37 când acest articol va fi publicat – și asta pentru că am fost un copil trist și necăjit, forțat să se maturizeze dramatic când alți copii aveau ca singură grijă să nu li se spargă mingea la joacă. Apoi, după 20 de ani (când cei care nu mă cunoșteau îmi dădeau bine peste 30...) a început procesul meu de Benjamin-Buttoning. Am început să trăiesc, să mă bucur, să înțeleg ceva din viață. Am început să întineresc. Și parcursul acesta îl am și acum.
Am terminat Facultatea de Litere la Brașov și un Master de Traduceri la Sibiu, nu pentru că mi-ar fi plăcut vreuna, ci pentru că așa s-a nimerit. De când mă știu scriu, și mi se spune că scriu frumos. Că reușesc să trezesc emoții puternice. Nu am crezut neapărat asta vreodată. Chiar de câștigam concursuri și olimpiade dându-mi zero interes pentru asta. Nici acum nu pot spune că este o mare pasiune să scriu. Diferența este că am devenit conștientă de darul meu și de faptul că, datorită scrisului am ajuns să îmi împlinesc visuri.
De la angajat la freelancer. Drumul profesional pe care îl străbați acum
Parcursul meu profesional a fost destul de linear și a cunoscut un apogeu foarte fain datorită public speaking-ului. Cea mai mare parte a vieții mele profesionale am organizat și livrat traininguri, workshopuri, teambuilding-uri, am moderat evenimente, am condus un club de vorbit în public în limba engleză, am fost printre oameni. Știu, aparent nu are legătură cu scrisul și totuși are. Se spune că pentru a vorbi bine în public, trebuie să gândești bine în particular. Iar pentru mine gândirea asta s-a manifestat mereu sub forma scrisului.
Deși începusem să cochetez cu asta de la începutul pandemiei, de puțin peste 1 an sunt freelancer cu acte în regulă. Focusul meu profesional este crearea de conținut pentru clienți și parteneri, de tip articole pe teme diverse și variate (de la turism, la idustrie elctronică, IT, medicină, horeca etc.), mape de prezentare, conținut pentru site-uri, management de social media, promovare turistică și de produs, precum și pentru mine, pe blogul personal pe care am început să îl cresc de anul acesta.
De fiecare dată când cineva mă întreabă cu ce mă ocup de când am renunțat la a fi angajată, îmi vine în minte un banc cel puțin simpatic. Permite-mi să ți-l spun, rar spre niciodată spun bancuri.
La școală.
- Eugen, cu ce se ocupă mama ta?
- Este influencer pe instagram.
- Mihai, dar tatăl tău?
- Este freelancer.
- Bulă, mama ta?
- Nici ea nu știe să facă nimic, atâta doar că eu nu știu să zic asta pe engleză.
Vezi, aici se vede avantajul facultății și masterului meu în limba engleză. :)
Cum ți-ai descoperit pasiunea de a călători. Ai fost educată în acest sens?
Absolut deloc. Ai mei nu m-au dus niciodată, nicăieri. Și nici nu pot spune că jinduiam după asta. Da, jinduiam să am și eu măcar 2 perechi de blugi, să nu mai râdă copiii de mine la școală de faptul că 4 anotimpuri purtam aceeași pereche de blugi. Și o rochie mai îmi doream. Mult timp mi-am dorit să am o rochie. Și, într-un final, am strâns bani și mi-am luat o rochie neagră de in, cu bretele. Am purtat-o, ca și blugii, toate cele 4 anotimpuri, până a devenit aproape albă. Tot la fel de fericită am purtat-o în continuare.
Dar după călătorit chiar nu rețin să fi suferit vreodată. Declicul s-a petrecut abia în 2009. Locuiam la Sibiu, unde făceam masterul. Din plictiseală și singurătate, m-am înscris la cursuri de chineză la Institutul Confucius. După primul an, mi s-a oferit oportunitatea de a merge la școala de vară la Beijing Language and Culture University și am primit și o bursă de studiu pentru 1 an în China. 2 persoane din țară au primit șansa asta, eu fiind una dintre ele. Am zis nu, mersi (insert face palm for the rest of my life). Deși bursa am refuzat-o, la școala de vară am acceptat să merg. Așa m-am îndrăgostit de Asia, continetul sufletului meu și în ziua de azi. Și, printre altele, am vizitat un parc de miniaturi, Beijing World Park unde, teoretic cel puțin, exista câte o clădire reprezentativă din fiecare țară de pe glob. Am căutat România. Nu era acolo. Pentru mine, România era toată lumea. Iar lumea mea nu era în lume. A fost un șoc. Un șoc care mi-a schimbat viața.
Am scris un articol, care îmi este foarte drag, despre cum am început să călătoresc și cum am făcut asta cu un job fulltime, cu 21 de zile libere pe an și cu foarte puțini bani, poate servește de inspirație și altcuiva. Este aici.
Cine este Joy și cum a apărut în viața ta
Joy... Joy este o minune la care mă uit în fiecare zi cu aceeași uimire. Aceeași uimire că, într-adevăr, chiar este a mea. Mereu am iubit animalele și mereu mi-am dorit câini. Dar Joy, Joy este mult mai mult decât atât. Joy este o Minune. Joy a apărut în viața mea atunci când mai aveam încă un cățel, Happy, despre care încă îmi este greu să povestesc, așa că nu o voi face. Îmi doream foarte mult un cocker și căutam zilnic pe OLX. Nu aveam atunci înțelegerea asta a ideii de adopție, a faptului că nu rasa contează. Nu știu cum am dat peste ea (fusese găsită de o doamnă, undeva lângă București, chinuită și amărâtă, și nici
doamna nu o putea ține, deoarece și câinii ei o băteau) și nu știu cum nu am putut apoi să mai îmi iau gândul de la ea. Este un metis de border collie, dar atunci nu mi-am dat seama, era un câine vagabond subnutrit și ca vai de el. A fost greu. A fost foarte greu. Deși era destul de mică, aproximativ 4 luni, se pare că timpul a fost suficient cât să îi lase multe sechele. Nici acum nu a trecut peste toate. A fost o luptă grea cu ea, pe care nu credeam să o câștig. Dacă noi, oamenii, am avea o fracțiune (reală) din puterea de schimbare pe care a avut-o câinele ăsta, ce viață bună și frumoasă am avea unii alături de ceilalți. Cu timp, răbdare și perseverență, Joy s-a transformat în cel mai bun și înțelegător suflet pe care l-am întâlnit eu până astăzi. Nu mai are nicio legătură cu câinele pe care l-am adoptat. Sunt recunoscătoare în fiecare zi nu că am salvat-o, ci că m-a salvat.
Cea mai frumoasă călătorie pe care ai făcut-o până la decizia de a călători one way cu Joy
Nu am un răspuns la asta. Sunt o persoană extraordinar de emoțională, iar emoțiile dintr-o călătorie (care pot sau nu să aibă legătură cu destinația în sine) mă fac să fiu foarte subiectivă și, de ce nu, incorectă față de destinația respectivă. Îți pot spune, mai degrabă, că iubesc munții și natura, animalele, oamenii săraci și colorați, viața autentică și necazurile care fac chipurile mai ridate, mai frumoase. Îmi plac poveștile, îmi place să zâmbesc străinilor pe stradă, am încredere în oameni, ador să beau bere pe bordurile lumii, să mănânc în bodegi și nu mă tem de boli. Probabil de aceea nici nu le iau.
Îmi doresc să ajung oriunde. Destinația asta nu m-a dezamăgit niciodată.
Totuși, dacă ar fi să aleg cel mai râvnit loc de mine din lumea asta, acela este Insula Paștelui. Deja zâmbesc când mă gândesc ce va lătra Joy la capetele alea de ies din pământ. :)
De asemenea, dacă ar fi să aleg câteva destinații în care am fost și mi-au rămas adânc în suflet, acelea ar fi Georgia, Elveția, Dubai, Munții Himalaya, Iordania, China. Of, și ar mai fi câteva...
Revin, uneori, în aceleași locuri, însă de cele mai multe ori caut să experimentez locuri noi. Până la urmă este dovedit și științific faptul că atunci când călătorim în locuri noi, aducem beneficii enorme corpului, creierului, obiceiurilor și rutinei noastre de zi cu zi. Am scris un articol despre aceste beneficii, aici.
Stilul personal de călătorie
Deși gafez adesea, aș vrea să cred că sunt tot mai mult călător, iar nu turist. Nu fug să bifez lucruri pentru că așa se face. Nu stau în cazări scumpe. Nu merg în resorturi. Nu folosesc agenții și evit pe cât posibil să fiu nevoită să merg undeva cu ghid. Nu pentru că nu le apreciez munca, ci pentru că simt că îmi știrbesc din experiență. Sunt un om agitat, impulsiv, dual, precipitat, care se entuziasmează din orice nimic și exact așa sunt ca și călător. Sunt o persoană dificilă, iar lucrul ăsta am început să îl înțeleg cu adevărat doar de când călătoresc singură și nu mai am pe cine să dau vina, cu cine să mă cert, pe cine să încarc. Am considerat mereu că trebuie să fii curajos pentru a călători singur, din cauza pericolelor din jur. Dar nu, curajul vine din aceea că trebuie să înfrunți pericolele din interiorul tău de care, în restul timpului, poți fugi cu lejeritate.
Cum spuneam, destinația ideală pentru mine e cu natură, culoare, autenticitate, oameni de-ai locului. Am tot mai puțină răbdare pentru orașe, betoane, fabrici, zgârie nori, zgomot fără sens.
Tips and tricks pentru pasionații de călătorii
Am povestit pe larg despre aceste lucruri în articolul mai sus-menționat. Ce pot spune e că odată cu experiența, vine și relaxarea. Am trecut prin numeroase situații despre care, dacă aș fi auzit dinainte să merg, m-ar fi determinat să anulez plecările. Și am trecut prin ele ca și când nu ar fi fost. Drama e una de moment. Și, ca de obicei, mai păcătoase sunt reacțiile noastre la ce ni se întâmplă decât întâmplarea în sine. Nu cred că e ceva ce funcționează în general, pentru oricine. Nu cred că e greșit să mergi an de an, la același resort și doar să stai pe o plajă și să mănânci nonstop iar apoi să te întorci acasă și să plătești un antrenor personal să te ajute să slăbești. Nu cred că e greșit să plătești o agenție să îți cumpere la suprapreț un bilet de avion pe care ți-l puteai cumpăra singur în câteva minute. Nu cred că e greșit nimic. Toate sunt alegeri, iar dacă ele își oferă un confort de care ai nevoie la un moment dat, atunci consider că sunt alegerile bune.
Când a apărut blogul tău
Blogul meu a apărut la începutul acestui an, dar despre călătorii scriu de ceva vreme, în alte medii. Am dat drumul blogului cu gândul plecării în lume cu Joy. Toate articolele de pe blog sunt despre călătorit, însă nu sunt de tip ghid turistic, ci de tip jurnal de călătorie. Sunt emoționale, personale, intense. Conțin, desigur, și o serie de informații utile despre locurile vizate, dar nu sunt de tipul „ce să nu ratezi dacă mergi în locul X” ci, mai degrabă „hai să îți spun ce am simțit eu în locul X, ce am învățat din asta și cum poți beneficia și tu de asta”.
Aventura ca solo traveller alături de Joy
Se împlinește o lună de la plecare. A fost un vis vechi, foarte vechi, pe care nu l-am scuturat activ de praf niciodată. Mereu căutam motivele pentru care nu puteam/ nu era o idee bună și nu făceam niciun un pic de loc speranței că, poate, într-o zi, aș putea. Decizia a fost destul de rapidă. Nu neapărat impulsiv, dar nu mi-am lăsat mult loc și timp de analiză. Nici nu am povestit nimănui despre asta până destul de târziu, tocmai ca să nu verbalizeze ei ce evitam eu să analizez. Cele mai bune decizii le-am luat așa – rapid, din intuiție, fără să pun lucrurile pe hârtie. Treaba asta pe care o aud adesea și care, teoretic, vine în sprijinul împlinirii dorințelor și care spune „gândește-te care e cel mai rău lucru care ți se poate întâmpla dacă...?” mie mi se pare o tâmpenie. Pot să mor. Mai bine nu mă mai duc. Da, dar pot trăi, în loc doar să supraviețuiesc. Păi nu mai bine mă duc?
Cum ai depășit fricile de tipul „Dacă nu mă descurc? Dacă o să regret? Dacă nu mă descurc cu banii?”
Ignorându-le. Nu zic că e varianta optimă, zic că pentru mine a funcționat, după ce toate celelate variante au clacat. Nu am găsit altă cale decât să mă debarasez de griji precum m-am debarasat de lucruri. Cele din urmă au ajuns în beciurile prietenilor, cele dintâi au ajuns în beciul gândirii. Sau supra-gândirii (sau cum poți traduce ideea de overthinking). În viața mea nu mi-a fost mai teamă de ceva cum mi-a fost teamă de plecarea asta, cu cât se apropia. Sigur că mi-am pus toate întrebările de mai sus și multe altele. Frică îmi e și acum, până la urmă curajul nu este lipsa fricii. Învăț să am încredere în mine în fiecare zi. Caut să nu uit prin câte lucruri am trecut singură (și nu mă refer doar la călătorit) și m-am descurcat. Caut să nu uit niciodată că, indiferent ce familie mare avem sau ce viață socială bogată, la final de zi suntem fiecare dintre noi cu el însuși și nimic mai mult.
M-am întrebat și eu, înainte să plec, nu care e cel mai rău lucru care se poate întâmpla, ci care e cel mai rău lucru care accept că mi se poate întâmpla MIE. Iar răspunsul a fost să realizez că experiența asta nu e pentru mine și să mă întorc în țară. Dar oare e pierderea asta mai mare decât pierderea de a nu fi încercat și de a mă fi gândit toată viața „cum ar fi fost dacă?”. În niciun caz! Am povestit mai multe, aici.
Cum te-ai organizat pentru o călătorie cu cât mai puține bajaje
Este foarte dificil să călătorești cu un cățel nu neapărat mare, dar care nu este mic. Deși, partea birocratică poate fi o adevărată corvoadă și de ai un șoricar din ăsta de îl ți în buzunarul de la piept. Pe scurt, oricât m-am pregătit, realitatea din America de Sud mi-a dovedit că m-am pregătit insuficent. A fost din start cu șuturi, poticneli și probleme, dar nimic ce nu poate fi rezolvat. Din toate am învățat, datorită tuturor am mai crescut puțin. Despărțirea de lucruri nu a fost ușoară, dar ea s-a produs la începutul anului. Am avut alături prietenii mei buni, care m-au ajutat la împachetat, mi-au luat lucrurile la ei în beciuri și mi-au urat să îmi fie bine în demersul meu. Și, deși nu mi-au spus, probabil au gândit că voi avea și un loc asigurat pe canapeaua lor dacă voi eșua.
Cu bagajul a fost destul de dificil, deoarce neavând un plan concret, nu am putut ști cu exactitate ce am nevie să împachetez. Așa că am de toate, de la costum de baie și sandale, la rochii și până la bocanci, și geacă de puf. Am straturi și piese versatile, care să se potrivească la munte, mare și oraș, la +30 de grade dar și la temperaturi de 0 grade sau sub. 90% dintre piesele vestimentare pe care le am la mine sunt de la Decathlon România, un brand cu care rezonez puternic de când mă știu și care nu m-a dezamăgit niciodată.
Ce implică solo traveling-ul cu un câine de talie mare
Sunt foarte multe lucruri noi de luat în calcul. Oricâte am gândit și analizat înainte, au apărut altele care m-au luat prin surprindere. Mi-aș fi dorit să existe un articol, detaliat și bine structurat cu toate lucrurile pe care trebuie să le ai în vedere, pe care să îl urmez ca pe un rețetar. Nu a existat. Sau nu l-am găsit eu. Așa că l-am scris eu, în speranța că nu toată lumea trebuie să învețe din propriile greșeli. Unii pot învăța și din greșelile mele. Să fie de folos! Eu mi-aș fi dorit să îl citesc înainte să pornesc la drum.
Ce pot spune e că diferit și mult mai provocator decât solo travelling. E mai scump, asta în mod cert. E mult mai puțin mobil. Logistica e mai complicată. Procedurile de intrare și ieșire din țări sunt mult mai complexe decât la oameni. Legile fiecărei țări sunt diferite, ce e perfect normal într-o țară, poate fi de neimaginat în cea învecinată. E cu mai multă responsabilitate, e cu decizii dinspre o singură minte către 2 suflete. Iar asta, uneori, poate fi epuizant. Totuși, e mai frumos, mai cu sens, mai cu liniște. Dacă Joy nu era cu mine, nu cred că aș fi putut privi călătoria asta ca pe o experiență care va dura atâta timp cât îmi voi dori asta. Mereu m-aș fi gândit la ce am lăsat acasă. Cred că un soi de dezrădăcinare e invariabil. Iar eu nu puteam face asta fără Joy alături.
Au fost destule momente în luna asta în care m-am întrebat oare e ok ce am făcut? Nu e o prostie? Nu e o nebunie? Și apoi vedeam fățuca lui Joy, uneori fericită, alteori obosită, dar tot fericită, o vedeam cum aleargă pe plajă și se tăvălește în nisip, cum ascultă cântecele păsărilor Tucano din junglă, cum fuge pe lângă copaci și latră la maimuțe, cum oriunde, dar oriunde mergem, toată lumea o iubește. Și am înțeles că o nebunie este, dar o prostie nu. Și am înțeles și de ce sunt singura femeie solo traveller din România care călătorește în jurul lumii cu un cățel. Dacă era mai ușor, probabil se făcea mai des...
Siguranța vieții în Brazilia ca femeie singură
Cred că multe dintre experiențele noastre sunt după cum suntem noi. Eu nu sunt o persoană foarte panicoasă, dar nici naivă. Brazilia cred că cere doar mai multă decență turistică față de alte locuri. Fără expuneri care nu sunt necesare. Totuși, nu sare nimeni la tine pe stradă să îți fure rucsacul din spate, la fel cum nici oamenii străzii nu sunt preocupați de drumul tău, dacă nu le dai ocazia. Am fost singură chiar și în favele. Pe timpul zilei, desigur. Salutam politicos în portugheză când o privire se fixa asupra mea mai mult decât consideram că e necesar și mergeam mai departe sigură pe mine, cu pas alert, nu fugind, nu strângând rucsacul la piept. Cred cu tărie că atragem ce suntem. Iar eu atrag oameni buni, înțelegători, prietenoși. Iar când atrag altceva, am capacitatea de a vedea asta la timp și de a mă proteja.
Brazilia nu a fost niciodată pe lista mea de dorințe așa că nu am avut așteptări. Plus de asta, am reușit să ajung într-o singură zonă din cele 4 dorite de mine, asta din cauza dificultății de deplasare cu Joy. Este vorba despre Rio de Janeiro, care m-a cucerit. De asemenea, deși nu sunt deloc fan plaje, insula Ilha Grande este locul care mi-a oferit cea mai mare liniște din orice destinație îmi pot aminti. Brazilia este cea mai verde țară pe care am văzut-o până acum, e o abundență de natură, junglă, păsări, maimuțe, tril și zumzet care pe mine m-a cucerit! Dar da, lipsa așteptărilor a contribuit și ea. Ca să răspund mai pe scurt întrebării tale, nu cred că Brazilia este o destinație potrivită pentru o femeie solo traveller fără experiență sau pentru o persoană care este intimidată cu ușurință. În mod cert nu este o destinație ușor de asimilat.
Cum îmbini freelancingul cu călătoritul
Încă lucrez la echilibrul acesta. Apropierea sau depărtarea de casă nu are nicio legătură, munca mi-o fac la fel de oriunde. Îmi era teamă că voi suferi intens de FOMO (Fear of Missing Out), eu fiind în trecut un călător cu o planificare obsesivă. Ei bine, realitatea călătoritului cu un cățel și toată logistica asta complicată nu mai îmi lasă timp și energie de FOMO. Când am timp, beau o bere. Sau dorm. Sau vorbesc cu un prieten de acasă în timp ce beau o bere. Sau cu un om ce l-am cunoscut unde sunt. Chiar simt, pentru prima dată în viața mea de călător, că nu mai am loc de FOMO.
Totuși, încă încerc să asimilez noutatea de a nu mai fi într-o vacanță. Pentru că nu e o vacanță. E viața mea. Cu toată casa în spate într-un rucsac mare, cu un rucsac mai mic cu laptop, gopro etc. într-o mână, cu cușca de transport a lui Joy în cealaltă și cu ea legată de mijlocul meu cu lesa, asta e viața mea acum. Iar când car toate astea în temperaturile exotice de aici îmi amintesc cu atât mai mult că nu, nu e vacanță. E viața pe care am ales-o, cu frumoase și cu grele, cu plimbări și cu muncă. Încerc să îmi imprim o obișnuință și o familiaritate în viața asta de nomad. Iau mult echilibru de la Joy. Sunt conștientă că dacă eram fără ea, aș fi căutat să fug tot mai mult, nu de locuri, cât de mine. Ea suplinește mult din echilibrul care lipsește în alte domenii.
Plecarea asta a avut și rol de curățare profesională. Încerc, pe cât posibil, să mai accept doar proiecte care sunt congruente cu mine, cu valorile mele și cu parcursul meu. Dacă îmi aduce bani, dar îmi ia din liniște, e simplu, nu merită. Caut ca direcția mea profesională să se alinieze tot mai mult la cea personală, cred cu tărie că fiecare dintre noi poate câștiga din ce iubește cel mai mult să facă. Pentru că nimic altceva nu e făcut cu mai multă dăruire, încredere și pasiune. Așadar, sunt foarte deschisă la proiecte noi cu care să mă identific și pe care nu doar să le cresc, să mă ajute și ele pe mine să cresc în direcția aceasta pe care am ales-o. Și mă bucur să văd că apar.
Ce tări urmează să îți devină acasă pentru o perioadă
Sincer, nu știu. Am doar un bilet dus și de data asta, pentru Peru. Voi rămâne doar atâta timp cât voi simți că ce fac este bine pentru mine și pentru noi. Atâta timp cât simt că acolo unde sunt e acasă, că am motive de recunoștință iar fățuca lui Joy râde, înseamnă că fac ce trebuie. Am stat 4 săptămâni ăn Brazilia. Și aș mai fi stat, pentru că e minunată. Acum sunt în Peru și sunt bucuroasă că am plecat din Brazilia și că sunt aici. Luna viitoare am în plan Columbia, dar poate fi la fel de bine Ecuador sau Panama. Aleg destinațiile în funcție de posibilitatea de a călători acolo cu Joy, de costuri și de climă. În perioada aceasta în America de Sud începe iarna, deci caut să evit ploile și vremea urâtă. Lucruri extraordinare găsesc în fiecare destinație, de asta nu mă îndoiesc și de abia aștept să mă las surprinsă de ele. Iar Joy face să pară că fiecare loc pe care îl aleg este cel mai bun!
Ce ai învățat până acum din experiența asta. Cu ce speri să revii din ea
Enorm de multe! Și când mă gândesc că a trecut doar o lună, pot doar să îmi imaginez cât de bogată voi fi mai târziu. Nu vreau să spun că la finalul experienței, nu știu neapărat dacă trebuie să aibă un final. Poate cel mai important lucru pe care l-am învățat este că atunci când accepți cu adevărat că ești singur și că depinzi doar de tine, vei găsi toate resursele necesare să te ridici oricât de jos ești. Cred că am câștigat puțin mai multă încredere în mine, iar asta nu e deloc puțin lucru!
Sper să revin foarte, foarte bogată. De culori, imagini, povești, gusturi, mirosuri, râsete, îmbrățișări, mâini întinse, ochi recunoscători. Bogată de traiul cu mine, bogată în acceptare, empatie, mai puțin încrâncenată, obsedată de control, de perfecțiune, de lucruri fără sens care scutură din plăcerile vieții. Bogată de lume. De lumea asta mare și frumoasă care parcă e și mai frumoasă cu Joy alături.
