Fiți buni, fiți blânzi, fiți atenți la ce vă înconjoară. Acesta este mesajul artistului islandez Daníel Hjálmtýsson, pe care încearcă să îl dea mai departe prin muzica sa. Daníel a cântat mereu, din copilărie. A început cu un saxofon de jucărie care scotea baloane de săpun, a continuat cu clarinetul, pe la 6 ani, s-a îndrăgostit apoi de chitară. A făcut parte din coruri, a evoluat în trupe de amatori în adolescență, a avut proiecte solo. Nu îi place să cânte însă la petreceri, atunci când e rugat. Pentru el, muzica e ceva serios și foarte personal.
”Este ceva ce trebuie respectat. Cred că așa am simțit întotdeauna. Chiar și la 12 ani, când cântam cu trupe prin garaje, mă supăram când oamenii nu erau suficient de serioși în legătură cu ceea ce făceam. Ar trebui să fie amuzant și experimental, dar e ceva serios”, spune Daníel.
Daníel Hjálmtýsson va performa în București (14 iunie), Brașov (15 iunie) și Cluj (16 iunie), în cadrul Alternative Culture. Povestim cu el, în rândurile de mai jos, despre felul în care a reușit să treacă de întuneric prin artă și cum l-a ajutat muzica să își redefinească perspectiva asupra lumii.
Momente importante în formarea ta
Cred că, de departe, copilăria este perioada care mă afectează cel mai mult în viața de zi cu zi. A fost o perioadă grea pentru mine atât în casă, cât și în afara ei. Părinții mei au divorțat când eram foarte mic, iar despărțirea a fost una urâtă. Înainte de asta, asistasem oricum la certuri frecvente și scandaluri în casă. În aceeași perioadă am început să fiu bullied destul de mult la școală, iar încrederea și curajul meu pur și simplu s-au spulberat.
Aveam 5 ani când am urcat pentru prima dată pe scenă în fața unui public și am cântat un cântec. Făceam parte dintr-un program de preșcolari pentru o versiune islandeză a Mickey Mouse Club, purtam o geacă de piele, eram plin de încredere, dansam cu prietena mea și auzeam cum oamenii mă aplaudau. Mă simțeam regele universului. Apoi, totul a început să dispară, lăsând o senzație de gol, de singurătate și un sentiment ciudat de codependență, de a fi defect, de a nu fi la locul meu, pentru că în jurul meu erau atât de multe lucruri defecte pe care nu le observasem înainte. Din fericire, aveam oameni în jurul meu care mă iubeau, dar mă simțeam pur și simplu singur și încă mă confrunt cu acest sentiment în fiecare zi. O teamă de a fi lăsat singur sau de a nu fi binevenit. Așa că, de la o vârstă foarte fragedă, am început să mă orientez către cântece, armonie, instrumente și muzică în general, pentru a obține confort, căldură și pentru a visa cu ochii deschiși. A fost o evadare din cotidian, un drog și m-am îndrăgostit. În același timp mi se părea sexy și incitantă și a trezit în mine lucruri pe care nu le observasem cu adevărat înainte.
În timpul adolescenței, am cântat în câteva trupe de amatori și am fost vocalist în câteva proiecte, am învățat clarinet, chitară și canto, dar, din cauza problemelor cu stima de sine și a ego-ului meu care era la pământ, m-am simțit mereu dezorientat și mi-am pierdut încrederea. La 19 ani, am avut un accident în Spania și practic am fost mort timp de câteva clipe, a fost nevoie să mă resusciteze. În loc să fiu recunoscător și fericit că am supraviețuit fără să rămân paralizat sau că nu am murit, am început să mă simt și mai rău și să abuzez de alcool. Începusem să beau de la o vârstă foarte fragedă, dar acum foloseam alcoolul ca pe un medicament. Am găsit în același timp o nouă evadare, un fals stimulent pentru încredere și un analgezic. Am avut și încă mă confrunt cu dureri cronice de spate după accident, dar când beam nu simțeam nimic. Nimic! Așa că am început să scriu mult. Nuvele, poezii întunecate, totul pe fundalul muzicii din anii '60 a lui Leonard Cohen, Dylan. Mă simțeam mai bine confruntându-mă cu laturile mele întunecate, dar lăsându-le să mă sufoce și să-mi întunece judecata. Curând, au început să mă mănânce de viu și să provoace mai mult rău decât bine. Așa că am început să beau mai mult, petrecând în baruri și cluburi mai mult decât orice altceva. Am reușit să îmi finalizez studiile la universitate, dar cea mai mare dragoste a mea era băutura, chiar dacă activam ca profesor în acea perioadă. Un lucru pozitiv a fost faptul că am cunoscut o mulțime de oameni, iar mulți dintre ei îmi sunt cei mai buni prieteni și astăzi. Însă niciunul nu a văzut modul în care acest lucru mă distrugea și mă împiedica să fac ceea ce îmi plăcea; adică muzică. Deci, într-un mod ciudat, băutura mă ținea departe de cele mai bune „lucrări” ale mele în loc să mă ajute să scriu, contrar clișeului „sex, droguri și rock’n’ roll”. După câțiva ani întunecați, m-am trezit într-o dimineață și am realizat că am atins pragul de jos și că e timpul să mă trezesc. Pur și simplu m-am dezmeticit și am renunțat complet la țigări și la băutură. Asta a fost tot.
Am început să compun treaz și să privesc situațiile, evenimentele, sentimentele, despărțirile, dezamăgirile, lucrurile bune, toate într-un mod nou. Un mod sincer. Atât față de mine, cât și față de cei din jur. Nu am mers niciodată la întâlniri sau la dezintoxicare, așa că pentru mine dezintoxicarea și întâlnirile au fost compusul de muzică și versuri în sufragerie, plângând și suferind, râzând și învățând un nou mod de viață, reanalizând multe lucruri pe care le făcusem în timp ce eram intoxicat în trecut. Acum mă simțeam curajos, plin de energie, ca și cum nimic nu mă putea ține pe loc. Ca și cum aș fi scăpat dintr-o cușcă și eram în sfârșit „liber”. Cel puțin liber să experimentez emoțiile și viața mea într-un mod real și onest, nu întunecat de băutură, mahmureală, regrete. Am încetat să mai fiu o victimă a circumstanțelor și am decis să folosesc răul într-un mod pozitiv.
Astăzi, forma mea de artă este un exercițiu. La fel ca la sală, la yoga sau la saună, trebuie doar să mă așez și să scriu, să compun și să mă confrunt cu emoțiile mele în acest fel. Mă simt prost dacă nu o fac. Mă plimb cu câinele și scriu și înregistrez pe telefon, îmi privesc fiul cum desenează și creează cuvinte, mă uit la prietena mea și la familia mea, la prietenii mei, la viața mea și pun totul în ceea ce scriu. Visele mele, temerile mele, singurătatea mea, totul.
Lucrez la problemele mele în fiecare zi, dar am găsit un nou mod de a înfrunta realitatea și asta este ceea ce fac acum. Deci, câte etape crezi ca ar fi?
Relația ta cu muzica
a. Am început să scot sunete, să cânt și să dansez pe când eram încă un bebeluș. Aveam instrumente de jucărie cu care mă jucam și formam trupe cu alți copii și cu familia mea pentru diverse petreceri. Mă jucam des cu o rachetă de tenis în timp ce cântam și săream. Am avut un saxofon de jucărie care scotea baloane de săpun în timp ce cântai la el, așa că practic îți intra săpun în gură (destul de rău...haha), dar m-am îndrăgostit de ideea de a cânta la saxofon. Am ajuns să cânt la clarinet pentru o vreme, de la 6 la 9 ani sau cam așa ceva, înainte de a mă îndrăgosti de chitară în acea perioadă. Întotdeauna am cântat și am făcut parte din coruri etc. Am evoluat către trupe de amatori și trupe minore în adolescență, înainte de a mă decide să am un proiect solo. Într-un fel, am fost întotdeauna un singuratic, iar pe atunci nu prea mă înțelegeam, eram prea fragil și nesigur pentru a mă putea dezvăța de ceilalți și am cam pierdut contactul cu muzica pentru o perioadă scurtă de timp. Pur și simplu nu credeam că pot face ceva. Dar atunci când ceva a ajuns să facă parte din tine, nu te părăsește și nu se oprește niciodată. Întotdeauna se întoarce.
b. A fost distractiv și a fost o evadare. Rareori mă conectez cu cântecele de foc de tabără și cu cântatul cu un grup de oameni doar pentru distracție. Este ciudat pentru mine. Mi se cere adesea să cânt la petreceri și să cânt cântece de petrecere, dar pur și simplu nu sunt lucruri care să îmi placă. Muzica este mai personală și mai serioasă pentru mine, într-un fel. Este ceva ce trebuie respectat. Cred că așa am simțit întotdeauna. Chiar și la 12 ani, când cântam cu trupe prin garaje, mă supăram când oamenii nu erau suficient de serioși în legătură cu ceea ce făceam. Ar trebui să fie amuzant și experimental, dar e ceva serios... Acest mod de gândire mi-a adus deseori probleme, pentru că pot fi prea serios în privința lucrurilor sau pot fi prea dornic să preiau controlul. Așa că am o relație de dragoste/ură cu mine însumi ca artist. Să faci muzică ar trebui să fie distractiv în primul rând, dar există ceva în mine care are o problemă cu faptul că nu este serios, înțelegi?
A devenit un lucru pe care trebuie să îl fac pentru a putea respira. Un fel de saună bună. Trebuie să scot ceva din mine. Este terapeutic și hrănitor, dureros, distractiv, totul. Inițial a fost un mod fascinant de evadare și a ajuns o bestie frumoasă pe care o țin ca animal de companie și pe care trebuie să o antrenez, să o scot la joacă și să o hrănesc. Învăț, de asemenea, cum poate fi pur și simplu distractiv și îmi place la nebunie.
Temele care te preocupă
Sunt foarte intrigat de comportamentul uman. De ce și cum devenim ceea ce suntem și de ce credem în anumite lucruri. Mă fascinează foarte mult conflictul, religia și, de asemenea, psihologia tehnologiei și a viitorului. Am devenit cumva victime ale vanității. Este înfricoșător.
Natura este, de asemenea, ceva cu care lucrez în fiecare zi la birou, iar relația noastră cu natura este foarte interesantă. Îmi e teamă că oamenii își pierd treptat capacitatea de a aprecia frumusețea adevărată, iar capacitatea noastră de a fi uimiți este estompată prin crearea de conținut superficial care să genereze câțiva dolari în plus pentru miliardari. Mă simt uneori ca un hamster care aleargă pe o roată și mă gândesc la asta în fiecare zi. „Ce naiba fac?”.
Ceva foarte rău se întâmplă în lumea noastră; pare că îi punem pe bogați pe un piedestal și suntem codependenți de guvernele noastre care par să lucreze pentru a ne face viața mai rea, nu mai bună. Ca și cum am fi cu toții copiii unor alcoolici și trebuie să ne cerem scuze pentru că îi deranjăm cu nevoile noastre.
Am ajuns să ignorăm manipularea și să fim imuni la revoltă și la egalitatea de drepturi. Chiar dacă în unele țări se întâmplă lucruri importante pentru susținerea drepturilor omului, ura pare să crească și ea. Rețelele sociale sunt o platformă care, probabil, ne-a afectat modul de a fi atât de mult încât suntem iremediabil pierduți. Este o nebunie. Încerc să-mi învăț copiii că soarele este un miracol, că aerul este un dar, că animalele sunt incredibile, că natura este viață și că ei sunt ființe frumoase și creative. Dacă mai târziu vor dori să fie politicieni sau să lucreze în tehnologie, cel puțin pot face asta cu un suflet bun. Dar pe de altă parte se întâmplă ce am spus mai devreme, de ce urmărim anumite lucruri și cum devenim răi chiar dacă am primit doar dragoste și bunătate. Și eu uneori o iau razna, așa că încerc să-mi țin fiarele închise în cuștile creativității și ale artei mele și să le îmblânzesc ca să-mi dea putere și să nu mă mănânce de viu.
Mesajul tău prin muzică
Niciun mesaj. Nici o intenție ascunsă. Doar exprim și scriu despre cum mă simt, cum nu vreau să mă simt sau, dimpotrivă, cum vreau să mă simt. Eventual amestecând și opiniile mele despre anumite lucruri, așa cum am spus mai sus. Simt cu adevărat că oamenii pot trăi în mai multă armonie decât ne-au arătat vremurile și simt, de asemenea, că se întâmplă ceva incredibil de tulburător în lumea noastră și că ignoranța și ura cresc în colțuri întunecate.
Dacă ar trebui transmis vreun mesaj prin muzica mea/noastră, acesta este că întunericul nu trebuie să te distrugă și că fiara nu trebuie să te consume, ci mai degrabă trebuie să le înfrunți, să le îmblânzești în avantajul tău și să devii una cu ele cu tot binele. Fiți buni și blânzi și fiți atenți la toate culorile și formele voastre și fiți stăpâni pe voi. Dacă oamenii apreciază muzica și se conectează cu ea, acesta este un bonus imens.
Procesul de creație
Scriu în fiecare zi. Poezii scurte sau doar un vers, o armonie sau un rând, poate doar o idee pentru un cântec. Înregistrez cea mai mare parte din ele pe telefon, apoi mă așez cu un instrument și scriu acordurile pentru ceea ce cântam. Încerc să conectez melodia și cuvintele. De obicei, așa începe totul. Apoi creez o structură de versuri, refren, bridge etc. și încerc să fac un demo. Apoi, aduc demo-ul trupei mele, Hálfdán și Skúli, și stăm cu el o vreme înainte de a începe să creăm efectiv piesa și să suprapunem sintetizatoare, chitare, bas, tobe, percuție, voce etc. și să creăm împreună melodia finală. Facem din nou un demo înainte de a înregistra. Skúli înregistrează majoritatea pieselor noastre în sufrageria lui, iar apoi avem prieteni care au studiouri dacă e nevoie să facem ceva diferit.
Am norocul de a locui în afara orașului, în câmpurile de lavă din Reykjanes, așa că sunt înconjurat de natură, de păsări și de frumusețe. Inspirația mă lovește de multe ori pe zi. Apoi, încerc să desenez și să ascult muzică diversă, iar orașul nu este prea departe, astfel că mă pot plimba și simți ce se întâmplă și acolo. Visele mele au fost și ele o resursă nesfârșită de creativitate încă de când eram foarte mic. Așa că o mare parte din ceea ce scriu provine tot din visele și coșmarurile mele. Obișnuiam să țin un caiet lângă pat și de acolo îmi veneau multe idei. Trebuie să fac asta din nou.
Relația cu publicul
Așa cum am spus, suntem o trupă serioasă și ne place să ne concentrăm pe partea artistică/muzicală a lucrurilor, dar îmi place la nebunie să mă întâlnesc și să salut publicul după spectacolele noastre. Să aud și să văd cum muzica îi afectează și trezește în ei ceva similar cu ceea ce încerc să trezesc eu însumi este incredibil. Când cineva vine la tine și îți mulțumește pentru că i-ai făcut ziua mai bună cu muzica ta și se identifică cu tine, este pur și simplu... wow. Cred că Layne Staley a spus că, deși scrii muzică foarte întunecată, cu versuri întunecate despre depresie, anxietate, pierdere și vulnerabilitate etc., nu o faci pentru a-ți face publicul să se simtă mai rău, ci mai degrabă pentru a exprima ceea ce simți tu, pentru a te deschide în legătură cu aceste sentimente și pentru a striga lumii că totul este în regulă și că totul va fi bine. Este în regulă să simți.
Credit foto: Jónatan Leó
Cum s-a schimbat atmosfera evenimentelor
Lucrurile repornesc. Cred că după pandemie oamenii s-au cam temut să se dezlănțuie și au fost prea precauți cu privire la ei înșiși și la ceilalți. În Islanda, când petrec, oamenii își dau frâu liber, așa că se întâmplă frecvent să vezi oameni sărutându-se și combinându-se în cluburi dar este de înțeles că, după o pandemie, toată lumea e poate puțin mai precaută. Cred că lucrurile revin la cum erau și, de asemenea, cred ca acum este poate chiar mai sigur decât înainte. Așa că oamenii se pot distra mai bine și mai sănătos. Partea pozitivă este că poți să reinventezi scena și să o dezvolți în mod diferit, dar partea negativă este, desigur, faptul că acum toate trupele din lume sunt în turneu, așa că toată lumea se luptă pentru turnee, pentru concerte, pentru public etc., iar asta poate fi un lucru îngrijorător. De asemenea, unii dintre cei care obișnuiau să meargă la spectacole probabil că acum joacă golf sau schiază, au găsit altceva pe care să își cheltuiască banii și timpul.
Să sperăm că ne putem distra, că putem începe să ne relaxăm din nou fără griji și cred că lucrurile vor reveni la cum au fost. Nu uitați să aveți grijă de persoana de lângă voi și să aveți grijă unii de alții - în public sau în general.
Cât de importantă e imaginea pentru un artist
În primul rând, noi facem muzică. Dar înțelegem că și imaginea face parte din asta. Bineînțeles. La fel cum un film are un afiș, nu? Suntem pe toate rețelele de socializare și încercăm să ținem pasul cu totul, dar încă învățăm, haha. Lucrurile se schimbă atât de repede. Încă ne obișnuim cu selfie-urile în public. Este ciudat, haha.
Dacă ar fi să descriu imaginea noastră, ea este dominată de alb și negru, dar avem și culori, care sunt în nuanțele pământului (cum ar fi LP-ul nostru, de exemplu). Naturale. Eu, de exemplu, în general mă îmbrac în negru și sunt interesat de modă și stil, lucru pe care îl fac de mulți ani, fie că e vorba de scenă sau de duminicile cu familia. Îmi place pur și simplu aspectul hainelor și al pantofilor negri. Dar poate într-o zi vom cânta toți îmbrăcați în alb, cine știe? Ne place să preluăm frumusețea naturală a casei noastre, Islanda. Sunt un mare fan al filmografiei și al fotografiei alb-negru, așa că îmi place foarte mult acest stil de artă și cred că se potrivește foarte bine cu elementele noastre rock întunecate.
În ceea ce privește rețelele sociale, încercăm ca activitatea noastră să fie informativă dar și amuzantă. Combinăm informații despre lansări cu planuri de viitor și cu ceva distracție. Poate și câteva peisaje islandeze. Trupa noastră este formată din trei persoane și fiecare are propria contribuție. Aș spune că basistul nostru, Hálfdán, este cel care aduce distracția și care servește porția de umor și ne face să râdem isteric în turneu, în culise sau în studio. Este important să râzi și să te distrezi, a face muzică întunecată și serioasă nu înseamnă că nu ai simțul umorului sau că nu simți nevoia de a te distra. Această mentalitate ne motivează. Avem cu toții familii, ne îmbrățișăm, avem grijă unii de alții, plângem împreună și ne distrăm. Hálfdán și Skúli sunt cu adevărat frații mei și putem să ne deschidem cu adevărat din punct de vedere artistic și personal pentru a crea ceva frumos, dar putem în același timp să ne distrăm.
Misiunea creatorilor în 2023
Ei bine, cred că întotdeauna există tulburări dacă te uiți suficient de aproape, dar artiștii au la dispoziție platforma perfectă pentru a face bine. Mulți dintre tineri tind să admire artiștii și să asculte ce au de spus, dar în ultimii ani „influencerii” au preluat acest rol în multe feluri, iar mesajele devin foarte amestecate și confuze. Conținutul sponsorizat a sabotat, probabil, opiniile și perspectivele sănătoase. Cel puțin a subminat onestitatea și faptele reale. Mi-ar plăcea să se lanseze o campanie de genul: „Acesta este creierul tău... Acesta este creierul tău în social media” (haha).
Tulburările actuale au, desigur, un efect asupra artiștilor și cred că oamenii trebuie să fie mai vocali ca niciodată în ceea ce privește importanța de a face bine și de a fi buni. Așa cum am mai spus, am o problemă în a înțelege nevoia de conflict, de război și inegalitate. Pur și simplu nu au sens pentru mine. Sper cu adevărat că într-o zi vom putea trăi cu toții în armonie și pace. Dacă te uiți în jur, este foarte greu să crezi asta din păcate.
Super-puterea artei tale
Cred că este o super-putere atunci când arta ta ajunge la sufletul altcuiva și mișcă ceva în el. Puterea muzicii în general este incredibilă atunci când vine vorba de probleme sociale și de conștiința socială, pentru că aduce oamenii împreună. Ne putem uni prin muzică și artă, cu siguranță. Cred că toată lumea are super-puterea de a fi bun, indiferent de experiențele sau convingerile din trecut. În cuvintele celor de la Depeche Mode: „I can´t understand, what makes a man hate another man, help me understand. People are people, so why should it be, you and I should get along so awfully”.
