Pe la începutul anului trecut, i-a încolțit în minte ideea de a trăi cu copiii săi în altă țară. La scurtă vreme, a ales și zona, Costa del Sol, un paradis spaniol unde timpul curge calm, cu soare, jamon și sangria. Așa se vede de la distanță, în toate pozele de vacanță de pe net, iar realitatea traiului de zi cu zi, cu școală, muncă, trafic și cumpărături nu este departe, ne zice Georgiana Idriceanu. Oamenii au alt ritm de viață acolo, dramele sunt mai puține, iar cele care apar se rezolvă într-un fel sau altul.
După 20 de ani de viață în Bucureștiul aglomerat, vara trecută Georgiana și-a luat băieții - Tudor de 9 ani și Victor de 7 ani – au zburat către Spania și locuiesc acum în Torrox Costa, un orășel liniștit din Provincia Malaga.
”După un timp de trăit aici, se întâmplă și un fel de imersiune în atitudinea predominantă „no pasa nada” care te face să fii mai relaxat, mai liniștit în suflet și acțiune, să te poziționezi pentru rezolvat lucrurile „poco a poco” în loc să te stresezi cu atitudinea atât de lăudată în cultura românească de „mutat munții din loc”, spune Georgiana.
Georgiana Idriceanu este jurnalist, blogger, creator de conținut și instructor de fitness. Am fost curioși să aflăm cât este de dificilă relocarea în Spania și cum se trăiește acolo. Am povestit cu ea despre acomodarea la un nou stil de viață, despre cât de prietenoși sunt spaniolii cu românii, despre costurile traiului în Torrox, mâncăruri spaniole și alte bucurii andaluziene.
Din parcursul profesional de până acum
Îți dai seama că răspunsul la această întrebare mi-ar lua mai mult decât tot restul. :) Vorbim despre mai mult de 20 de ani petrecuți în București. Așadar, pe foarte scurt: am absolvit Jurnalism și, respectiv, Studii Culturale Europe în 2000, ambele facultăți la stat – Universitatea din București – am lucrat vreo 15 ani în presă, cea mai mare parte a timpului pentru publicații de lifestyle (Unica, Femeia., Mami, Ioana, Femeia de Azi, Mămica de Azi, Bucătăria de Azi) – atât în print, cât și în online – plus un pic de account management într-o agenție de PR, plus un pic de retail – am fost directorul magazinului Humanic din AFI Cotroceni în primul an de la deschidere (2009-2010) – iar asta pentru că adoram pantofii și am dat bine la interviu. :)
Dat fiind că m-am apucat de făcut copii în 2013, mi-am retras talentele în scris la domiciliu, unde am reușit să-mi cresc blogul – idriceanu.com – suficient cât să atragă atenția sponsorilor, astfel încât am intrat în era influencing-ului în parenting. Iar blogul, slavă Domnului, m-a susținut binișor financiar după ce-am terminat cu cei patru ani de CCIC (concediu de creștere și îngrijire copil) și-am descoperit că nu prea mai am unde să mă întorc la revista la care eram angajată. Practic, m-au pus să aleg între revistă și blog, iar dacă alegeam revista, eram obligată să lucrez de la birou, în condițiile în care toți colegii mei făceau asta de acasă ori de pe teren. Pe românește, nu aveau voie să mă dea afară timp de șase luni după reîntoarcerea din CCIC, așa că m-au făcut să mă dau singură afară; și-au scăpat și de grija salariilor compensatorii cu mine.
Acest șut în fund m-a propulsat în spațiul antreprenorial, astfel încât, în toamna lui 2017, am început pe cont propriu din punct de vedere profesional. Am semnat primul contract la puțin timp după ce mi-a „ieșit firma” de la Registru: era un pic peste 1 000 de euro și îmbina scrisul cu o pasiune pe care o tot hrănisem în ultimii ani: sportul.
Incredibil de firesc, au urmat cursurile de calificare în fitness, astfel încât, înaintea plecării mele din România, activam ca profesionist pe două direcții; extrem de diferite, ai putea zice: content writer & social media manager și, respectiv, instructor de group ftness (aerobic) la World Class România. Well, nu erau atât de diferite, având în vedere că mulți ani colaborasem, pe partea de creare de conținut, cu echipa de marketing a WCR, iar unul dintre clienții mei pe social media este, încă, școala de fitness Move On România, care pregătește și instructorii din rețeaua World Class.
Cum era viața ta în România
Măi, eu am spus mereu: n-am plecat din România de viață grea. Deloc. De-a lungul anilor parcă mi s-au aranjat toate foarte la îndemână (atât ca proximitate geografică, dar și ca înșiruire de fapte, situații, ipostaze ale mele ca profesionist). Locuiam într-un apartament foarte mare în centrul Bucureștiului, unde am rămas cu cei doi copii după divorț, lucram de acasă în prima parte a zilei, iar serile predam clase de aerobic în diverse cluburi World Class. Școala copiilor era aproape de casă, after-school-ul era aproape de casă, majoritatea cluburilor unde aveam clase erau la cel mult 20 de minute distanță de casă (unele chiar de mers pe jos). Așadar, nu mă afecta traficul cine știe ce – plus că îmi place la nebunie să șofez și să fac slalom prin trafic... mă rog, îmi plăcea... acum m-am cam obișnuit cu pacea traficului din Torrox, unde limita de viteză e de 40 km/h și întâlnești maxim trei mașini la semafor.
Dar două lucruri îmi puneau mereu răbdarea la încercare (sigur erau mai multe, dar, în ciuda estompării amintirilor, acestea două tot rămân vii și iritante): mentalitatea (și, implicit, atitudinea) oamenilor din afara bulei mele, cu care interacționam din întâmplare în spațiile publice și, respectiv, infrastructura dezastruoasă. Oricât aș fi fost ferită de nervii din trafic grație programului meu zilnic, tot sufeream la fiecare groapă pe care nu am reușit să o evit, la fiecare coloană pe Valea Prahovei sau pe A2, la fiecare drum prin Militari către casa celei mai bune prietene. Nu mai spun când mă aventuram pe „drumul morții” E85 să-mi văd părinții: mama locuiește în Suceava, tata – în Vaslui.
A, și faptul că, pe de o parte, lumea se grăbește și e agitată și vorbește despre orice subiect ca și cum „arde” – toate sunt first world problems, după cum glumim (și nu prea) în social media –, iar, pe de altă parte, ești privit ciudat și arătat cu degetul sau marginalizat, după caz, dacă vorbești tare, ești expansiv, asertiv și-ți susții punctul de vedere. E, iată, acum locuiesc într-o țară unde toată lumea vorbește tare și, pe de altă parte, nu se grăbește nimeni, atitudinea față de viață e una relaxată. Deci nu mă mai simt inadecvată comportamental.
Ce îți lipsește. De ce îți este cel mai dor de acasă
Dor de România, nu de acasă. Eu nu mai am o „acasă” în România, acasă este aici acum. Apartamentul în care locuiam în București nu-mi aparținea, l-am lăsat în urmă ca pe multe altele prin care am trecut ca locatar, deși mi-au rămas o mulțime de lucruri acolo, mai ales cărți. Apartamentele în care am crescut – în Suceava și, ulterior, Vaslui – nu mai aparțin familiei de mult, deci nici de acelea nu mă mai leagă nimic. Poate unii m-ar compătimi că sunt o dezrădăcinată. Să zicem că am reușit să folosesc această „dezrădăcinare” ca sursă de putere pentru adaptarea mea oriunde aș fi ajuns.
Dar da, mi-e dor de ceva: de socializare. Nu spun „de familie” pentru că, oricum, mă vedeam rar cu părinții și cu sora mea – și suntem în tratative să ne viziteze. Dar de prieteni și de comunitatea de la sală (generic spus „de la sală” – oamenii din toate sălile unde predam) mi-e dor tare de tot! Plus că aveam o viață socială destul de plină în București, cu ieșiri dese la masă, la spectacole, la evenimente de tot felul, cu vizite, cu întâlniri de joacă pentru copii.
Ce-mi lipsește (dar fără de care pot trăi foarte bine)? Câteva produse care făceau parte din stilul meu de viață, cărora nu le-am găsit echivalent aici: pasta de dinți cu argilă, fără fluor (și mă milogesc de toți cunoscuții care vin din România să-mi aducă orice din gama Genna Dent), pastilele contraceptive (un produs cu aceeași concentrație hormonală costă aici de trei ori mai mult și se eliberează pe bază de rețetă de la medic), lavetele umede (da, da, chestiile acelea spongioase pe care le folosești la făcut curat prin casă), apa minerală Borsec (pe care o găsesc, totuși, la un hipermarket aflat la 20 de minute de mers cu mașina) și mălaiul – clar, făina de porumb din supermarketurile spaniole nu e pentru mămăligă.
A, și mi-e dor de munți. De cei cu adevărat înalți, îmbrăcați în conifere, cu un anumit tip de stâncă și un aer anume. Prin comparație cu Bucegii sau Piatra Craiului, munții din zona mea sunt niște dealuri... Superbe, e adevărat, însă cu totul altfel ca profil geologic, vegetație și vibrație.
Când și cum ai deci să renunți la viața în România și de ce ai ales Spania, Andaluzia
Cred că majoritatea oamenilor plănuiesc îndelung un astfel de pas... îmi dau și eu cu părerea din reacțiile primite on & offline atunci când am postat că noi (eu & copiii) am plecat: „la anul plănuim să ne mutăm și noi”, „visez la Spania de când am fost prima dată în vacanță, la pensie mă retrag acolo”, „să termine copiii liceul și venim și noi...” etc. Mie mi-a încolțit ideea de a pleca din România la sfârșitul lui ianuarie 2022, în februarie am ales destinația în mare – Costa del Sol, în aprilie am fost într-o vizită de sondat zona Malaga-Marbella, când am avut și un interviu pentru un job (nu s-a concretizat nimic și mi-am dat seama că nu mi-ar plăcea Marbella pentru viața de zi cu zi, dar m-am îndrăgostit de zona de coastă), iar la sfârșitul lui iunie am plecat din nou ca să găsesc o locuință. M-am întors în București după trei săptămâni, am împachetat lucrurile mele și ale copiilor, iar pe 23 august am zburat toți trei definitiv spre Costa del Sol. Eu n-am stat să planific, eu am planificat din mers.
N-am ales Andaluzia, ci Costa del Sol m-a ales pe mine. Eu doar voiam să ajung într-o zonă cu soare și mare, a cărei limbă să o învăț ușor – să nu uităm că am o vârstă respectabilă, fac parte din generația care a crescut cu telenovele sud-americane, deci aveam ceva cunoștințe de spaniolă. Problema era, totuși, că voiam să predau în continuare clase de aerobic, așadar era mult mai fiabil să mă gândesc să mă orientez către o zonă turistică, care oferă servicii vorbitorilor de engleză – Malaga-Marbella – decât să mă încânt cu ideea că pot învăța spaniola la nivel conversațional pentru fitness prin vreun proces minune de osmoză rapidă.
La asta s-a mai adăugat și faptul că un cuplu de prieteni tocmai făceau această mutare, în zona Malaga, și mi-au vorbit atât de favorabil despre potențialul profesional al zonei prin prisma profilului ei intens turistic – plus despre chiria rezonabilă a casei pe care o contractaseră (și vorbim despre casă pe pământ, cu piscină și grădină cu lămâi și portocali) – încât am considerat că nici nu mai are rost să-mi mai îndrept gândurile de emigrare spre alte zone. A, că la scurt timp după asta a izbucnit războiul din Ucraina și valurile de refugiați au aruncat în aer și prețurile pieței imobiliare de pe Costa del Sol, asta e altceva. Dar decizia mea era luată, nu mai voiam să dau înapoi.
Ce știai despre viața în regiunea în care ești acum. Ce te-a surprins la fața locului, ce planuri ai schimbat
Din puținele mele interacțiuni cu Spania (un city-break în Barcelona și un concediu în Tenerife) nu pot spune că aflasem mare lucru despre stilul de viață spaniol – bine, scoatem din calcul clișeele cunoscute de cam toată lumea referitoare la siestă, atitudinea relaxată și faptul că spaniolii întârzie. Pe mine atât mă interesa când m-am hotărât unde să emigrez: că e soare mai tot anul, că voi fi aproape de plajă, că mâncarea e gustoasă (și aici mă refer de la fructe, legume și ierburi aromate până la felul în care ei le gătesc).
Dar m-a surprins, de exemplu, cât de departe poate fi profilul culinar local de ideea de dietă mediteraneană sănătoasă, așa cum o percepeam noi de la distanță. OK, locuiesc într-o zonă plină de pește și fructe de mare, dar oamenii ăștia mănâncă o grămadă de prăjeli – inclusiv legumele sunt deep fried; de fapt, o specialitate a zonei este „fritura de verano”, un amestec de legume și ceva bucăți de pește, totul prăjit în pesmet; au o grămadă de mâncăruri cu sos care cer pâine, iar felul de mâncare reprezentativ pentru această zonă este „migas” – o bombă calorică asemănătoare cușcuș-ului – pregătit cu chorizo sau pește, care, în trecut, era mâncarea de bază a lucrătorilor de la câmp, care aveau nevoie de multă energie. O frumusețe pentru silueta mea!
Că întrebai despre ajustări de planuri: iată, regimul alimentar mi s-a ajustat incredibil de mult. Da, mănânc mult mai mult pește, fructe de mare, avocado, fructe de toate felurile, sparanghel, măsline, jamon în viața de zi cu zi, în care mă gospodăresc eu singură și gătesc, dar și mai multe prăjeli, mâncăruri cu sos și cartofi prăjiți atunci când ies la restaurant. Da, schimbarea s-a văzut în siluetă, mai ales pe fondul scăderii activității fizice. Însă corpul meu nu dă semne că suferă după aceste „scăpări” la fel cum se întâmpla în România. Nu am arsuri, nu-mi vine să iau un Triferment, nu mă trezesc cu ochii umflați a doua zi. Habar nu am de ce, poate e de la uleiul de măsline, poate e ceva în aer sau în apă, poate e de la relaxarea mea totală. Tot ce știu sigur e că, dacă aș fi mâncat așa în România, aș fi ajuns ori la gastroenterolog, ori la mall, pentru o nouă garderobă. Din fericire, mă încap, încă, mai toate hainele cu care am plecat din România.
Ajustări de planuri au fost multe, dar cea mai importantă a fost, clar, reorientarea forțată către o altă zonă de locuit decât aceea pe care o țintisem inițial: voiam Torremolinos sau Benalmadena (două localități la vest de Malaga, super turistice, unde nu am reușit nicicum să găsesc o chirie pe termen lung) și, până la urmă, am ajuns în Torrox Costa, o localitate la 40 de minute est de Malaga, despre care nu știam nimic. Și pentru care, acum, îi mulțumesc lui Dumnezeu în fiecare zi, pentru că a fost fix ceea ce ne trebuie nouă: un orășel mai mult spaniol decât turistic, cu un cost al vieții mult mai scăzut decât în zonele renumite ale coastei, liniștit și populat tot timpul anului, unde copiii mei găsesc mereu parteneri de joacă.
Viața în Spania, dincolo de ce zenul care se vede de la distanță
Păi, e cu zen și soare, dar asta nu exclude și prezența unor aspecte mai puțin plăcute, dar pe care am ajuns să le ignor, dacă realizez că nu pot rezolva nimic. Cum ar fi lipsa de educație a oamenilor, că tot m-ai întrebat ce mă provoacă încă. Asta mă provoacă: scuipatul pe jos, rahații de câine nestrânși de stăpâni, aruncatul gunoaielor la întâmplare pe trotuare, spații verzi, plajă. Repet, eu am ajuns într-o comunitate mică, puțin turistică, situată într-o zonă agricolă. Imaginează-ți ceva comună prin Bărăgan. A, sistemul funcționează brici: străzile sunt măturate – spălate, momentan, nu, că e secetă, iar Andaluzia se confruntă cu o gravă lipsă de apă – gunoiul se sortează, mașinile parcate aiurea se ridică (inclusiv eu am pățit-o de curând pentru că roata mea mânca un pic din linia galbenă cu care era marcată o poartă de garaj). Dar asta nu înseamnă că populația se educă by default.
M-au mai surprins locuințele: sunt mici și întunecoase, fie că vorbim despre apartamente, fie despre case. Iar asta pentru a le păstra răcoroase în timpul vipiei care aici se întinde pe mai mult decât trei luni într-un an. OK, acum m-am obișnuit cu spațiile mici și sunt recunoscătoare că nu-mi mai ia jumătate de zi să fac curat în casă, cum se întâmpla în apartamentul din București, dar mi-au trebuit ceva aptitudini organizatorice să aranjez funcțional și estetic în această locuință lucrurile noastre din cele aproape 50 colete transportate din România. Plus că, la 40 de grade afară (cum am prins anul trecut sau săptămânile trecute), la mine în casă e răcoare și bine. Anul trecut nici n-am dat drumul la aer condiționat pe rece, iar călduri au tot fost până spre sfârșitul lui octombrie.
Cu internetul mult mai prost decât în România cred că m-am acomodat cel mai greu, iar asta pentru că munca mea se desfășoară online. De cele mai multe ori sunt nevoită să fac hotspot de pe telefon pentru a conecta laptopul la internet. Iar pe telefon am date mobile de la un operator local care nu face nici el mare brânză. Lumea aici nu este ahtiată după IT&C, nici software, nici hardware. Nici social media, nici Google, nici nimic din lumea online. Frate, internetul pe care-l am în casă – „comunitario”, deservește toată clădirea în care locuiesc și nici nu-l plătesc măcar – vine prin antenă, nu prin fibră optică!
Cu toate astea, nimic nu e o dramă. Dacă merge, bine. Dacă nu, o să meargă mai încolo. În marele tablou al lucrurilor, starea de bine este cea mai importantă, de ea trebuie să ai grijă. Orice altceva se rezolvă mai repede, cu mult mai puține urmări pentru tine, ca om.
România vs Spania: plusuri și minusuri
Nu mă aventurez într-o astfel de analiză pentru că nu am datele necesare, în primul rând. Tot ce știu e din comunitatea mea mică și liniștită – altfel, o comunitate ideală pentru viața cu copii mici. Unde s-a văzut să-mi las copiii singuri pe-afară în buricul Bucureștiului? Să-i las să treacă strada singuri?
Bine, poate că și mutarea aici singură, cu doi copii, m-a obligat să-i împing mai mult către independență, iar mediul liniștit, de orășel de provincie, mi-a dat încredere în direcția asta. Un mare plus al vieții noastre aici, față de București, constă în tot ce ține de localizarea geografică: relieful, peisajul, clima. Cea mai apropiată plajă e la 400 de metri, Torrox Costa fiind, după cum îi spunele numele, o localitate pe malul mării, apendicele sătucului Torrox aflat pe munte – deci avem și partea de explorare montană la îndemână. De fapt, apropierea asta între munte și mare m-a fascinat de când am aterizat prima dată pe Malaga, acum un an.
Clima, pe scurt: „el mejor clima de Europa” – asta a stabilit un studiu meteorologic din 2008 despre Torrox. Habar n-aveam despre acest amănunt prețios când am ajuns prima dată aici, să văd apartamentul. Dar ce m-am bucurat după ce am aflat, că asta-mi dădea speranțe că n-o să tremurăm cine știe ce în casă pe timpul lunilor de iarnă.
Știți, doar: locuințele spaniole nu au încălzire; nu există calorifele, centrale termice, sobe. Dacă ți-e frig iarna în casă, ieși afară! :) Ceea ce făceam și noi, că era mult mai rezonabil, adeseori de mânecă scurtă – și vorbim despre decembrie, ianuarie sau februarie! Adeseori lucram pe terasă, la soare, cât erau copiii la școală. Absolut minunat! Iar diminețile și serile ne dezmorțeam cu un pic de aer condiționat – avem aparate montate în toate camerele – și pot spune că cea mai mare factură la lumină pe care am plătit-o aici, aferentă lunii februarie, parcă, a fost de 50 de euro. În rest, între 35 și 40 de euro pentru consumul dintr-un apartament cu trei camere, eu și doi copii, cu mașină de spălat rufe, de spălat vase, plită vitroceramică, cuptor etc., consumatorii pe care îi are oricine prin casă, nu?
Și-am ajuns la un alt plus al vieții aici: costurile cu „întreținerea” și utilitățile. Păi, le-am cam trecut în revistă, astea sunt: despre lumină tocmai am povestit, despre internet & cablu am menționat că sunt comunitare (și nu le plătesc), pentru apă plătesc 30 de euro o dată pe trimestru și-am mai plătit vreo 20 de euro pentru gunoi prin iarnă. Asta-i tot. Aici nu există conceptul de „întreținere” lunară. În București trebuia să mă pregătesc mereu cu 250-400 de lei pe lună pentru întreținere în perioada aprilie-septembrie și 400-650 de lei lunar în restul anului, când intra în joc căldura, dat fiind că locuiam într-un apartament racordat la RADET. Și tot dârdâiam la 18-19° C în casă, că nu făceau față caloriferele la suprafața casei. Unde mai pui că afară era mereu mai frig decât în casă, unde să te duci? :)
Am înțeles că și beneficiile pentru familiile mono-parentale sunt demne de luat în calcul, dar nu mă încadrez, încă, pentru obținerea lor, trebuie să mai treacă ceva timp. Deocamdată, mă bucur că nu trebuie să-mi mai duc și să-mi aduc copiii zilnic de la cursuri pentru că se ocupă autobuzul școlii de asta, eu doar îi las în stație dimineața și-i preiau după-amiaza.
Un mare mare plus este mâncarea (în sens generic), atât ca sortiment, cât și ca prețuri. Fiind cald mai tot anul, te bucuri de o mare varietate de fructe și legume mereu proaspete, iar mâncatul „de sezon” – așa cum recomandă și nutriționiștii, de altfel – este mereu savuros și suficient, chiar nu mai tânjești după altceva, cum vrea acum tot românul roșii pe masa de Crăciun. De exemplu, prin ianuarie, februarie nu mai vezi mango prin piață; dar nici nu te îndoaie pofta, că sunt tarabele pline de alte fructe, alte bunătăți. Și, Doamne, ce gust au aici portocalele – pe care ajunsesem să nici nu le mai bag în seamă în România! Și nici nu-ți dai seama când apar apoi căpșunele și nispero și cireșele și, iaca, am ajuns iar la mango. Nu mai spun că ananas din insulele Canare găsești tot anul – și n-am mâncat un ananas acru sau lemnos aici! (Fii-meu cel mare nu suporta ananasul pe care-l mâncam în România. Aici se bate pe ananas cu frate-său.) La fel și platanos de Canarias – bananele alea mici și super gustoase – sunt tot anul.
Nu mai spun că, locuind într-o zonă agricolă, mai toate vin de aproape, ceea ce păstrează prețurile la un nivel rezonabil. De exemplu, în spatele școlii copiilor e o plantație de mango, în care fii-meu ăla mic și-a scăpat ochelarii, peste gardul școlii, în prima zi de cursuri. Dealurile din spatele cartierului în care locuim sunt pline de plantații de avocado, iar în cursul unei drumeții spre o plajă spectaculoasă pe care o văzusem eu pe hartă ne-am pierdut printre plantații și sere de chirimoya, cactuși (care au și ei niște fructe delicioase), roșii cherry, vinete, trandafiri etc.
Iar toate astea fac ca minusurile (despre care am tot amintit prin poveștile de față) să fie muuult mai ușor de tolerat. De fapt, cred că, după un timp de trăit aici, se întâmplă și un fel de imersiune în atitudinea predominantă „no pasa nada” care te face să fii mai relaxat, mai detașat, mai liniștit în suflet și acțiune, să te poziționezi pentru rezolvat lucrurile „poco a poco” în loc să te stresezi cu atitudinea atât de lăudată în cultura românească de „mutat munții din loc” cu orice preț, cu încrâncenare. Se poate face și piatră cu piatră, în timp ce te bucuri de viață.
Iar modul de a fi al funcționarilor te ajută să tolerezi până și birocrația spaniolă, care te obligă la tot atât de multă interacțiune cu autoritățile ca și în România. Am stat și aici la cozi, am avut și aici timpi de așteptare – deși, în majoritatea cazurilor, îți rezolvi treburile cu instituțiile statului numai pe bază de programare – dar, frate, omul de la ghișeu nu te face să te simți jenat pentru marele favor pe care ți-l acordă fiind acolo. Omul de la ghișeu te ajută (repet: nu sunt vreo expertă în spaniolă, cu atât mai puțin în limbaj juridic sau administrativ), omul de la ghișeu te îndrumă, omul de la ghișeu zâmbește, glumește și-ți face copii Xerox, nu-ți cere dosar cu șină.
Țin minte că, în cursul uneia dintre primele mele interacțiuni cu autoritățile spaniole, m-a indus în eroare programul postat pe Google și-am ajuns la ghișeu cu trei (3) minute înainte de închidere. Funcționarul nu numai că nu m-a alungat, ci a rămas peste program ca să-mi facă o procedură administrativă care a durat 20 de minute și nici măcar nu mi-a acceptat copiile actelor cu care venisem. Mi-a făcut el altele acolo, a zis că poate oi mai avea nevoie de acele copii ale mele cândva. Și-a făcut și-un mișto simpatic de mine că nu înțelegeam tot ce zice. Altfel pleci de la primărie după o întâlnire ca asta, nu?
Procesul prin care un român poate deveni rezident cu drept de muncă în Spania
Drept de muncă în Spania ai prin prisma calității de cetățean UE. Loc de muncă e mai greu să găsești, mai ales dacă nu știi spaniolă. Bine, eu, acum, vorbesc din perspectiva zonei în care locuiesc, în care majoritatea joburilor sunt în agricultură și industriile conexe (de exemplu, poți să găsești ușor un post la un depozit unde să împachetezi fructe) sau în industria ospitalității – iar aici mă refer mai mult la posturi disponibile în baruri & restaurante decât în hoteluri.
Dar ca să devii rezident în Spania în adevăratul sens al cuvântului trebuie să fii posesor al „Certificado de Registro de Ciudadano de la UE!” (sau „NIE verde”, cum i se mai spune în mod non-formal) – un act de identitate care arată ca un card din carton, laminat, de culoare verde, fără poză, care trebuie prezentat, la un eventual control, împreună cu actul tău de identitate din țara de origine, buletin sau pașaport. Pe acesta îl poți obține ori fiind angajat în Spania (contribuind, astfel, la sistemul de asigurări sociale și de sănătate), ori deschizându-ți un „autonomo” (un fel de PFA, prin care poți contribui la sistem), ori să achiziționezi o asigurare medicală privată „sin copago” (fără co-plată, adică una din acelea scumpe și vorbim despre polițe de 600-1000 de euro pe an, în funcție de serviciile medicale acoperite) + să ai în contul bancar o anumită sumă obligatorie pentru fiecare membru al familiei pe care-l ai în întreținere (recent, citisem că este vorba despre 10 000 de euro per capita, însă e o informație de verificat) – iar asta pentru a dovedi că nu vei fi o povară pe umerii statului spaniol.
Cel mai complicat lucru în mutarea acolo
Găsirea unei case de închiriat pe termen lung. În condițiile în care zona este detul de turistică, iar proprietarii preferă să închirieze cu zilele sau săptămânile în sezon, respectiv cu lunile în off-season pensionarilor din UK și din țările nordice care și-au făcut un obicei din a-și petrece iernile aici, este frustrant de greu să găsești o casă. Mie mi-au trebuit anul trecut, în plin sezon, două săptămâni, iar contractul pe care l-am semnat a fost cu începere din septembrie, nu din august, cum doream. Acum, citesc pe grupurile locale despre români care caută de luni de zile o locuință pe Costa del Sol, mai ales în localitățile din apropierea plajei.
În primul rând, trebuie să fii aici, să le vorbești limba și să fii disponibil și mobil să mergi la vizionări. Altfel, este extrem de greu dacă n-ai pe cineva aici și încerci să rezolvi asta de la distanță. În plus, îți scade grav „punctajul” în cursa pentru închiriere atunci când nu poți prezenta dovada veniturilor obținute în Spania sau nu-ți permiți să plătești mai multe luni de chirie în avans, plus comisionul agenției (care este, de obicei, în cuantum de o chirie lunară), plus o garanție pentru eventualele stricăciuni pe care le-ai aduce locuinței respective (încă o chirie lunară). Vorbim de niște mii de euro pe care trebuie să fii dispus să-i dai fără să clipești.
Cum arată acum o zi din viața ta actuală
Scurtă! :)
Adică insuficientă pentru tot ce-mi propun să fac. Mă trezesc la 06.45 ca să pregătesc copiii de școală și pe mine de viață – da, insist încă să mă machiez în fiecare zi; deși sunt conștientă că aș putea face altceva, mai productiv, în acele 20 de minute, îmi lansează ziua cu o stare de bine, iar asta e mai important decât orice bucățică de treabă profesională aș putea rezolva în acest timp.
La 08.40 coborâm în stație ca să ia copiii autobuzul spre școală. Stația e la două minute de mers din casă, deci, în jur de ora nouă – în funcție de cât de târziu vine autobuzul și cât de mult mă întind la vorbă cu celelalte mame din stație – sunt înapoi. Readuc casa la o stare decentă după tornada de dimineață produsă de copii și, în general, dacă n-am drumuri de făcut la piață (care vine o dată pe săptămână la noi în oraș) sau la supermarket, pe la 09:30 mă apuc de treabă. Desigur, lucrând de acasă (sau de pe terasă, în cele mai multe zile, pentru că este extrem de odihnitor să-mi mai arunc privirea către mare sau către munte), mai vezi una, alta de făcut, un praf de șters, o rufă de spălat, ceva de aranjat etc. Dau curs acestor impulsuri gospodărești mai mult cu gândul că mișcarea îmi prinde bine – na, un pasionat de sport rămâne mereu un pasionat de sport.
Apropo de asta, tot reușesc să strecor 4-5 antrenamente pe săptămână în programul meu mai strâns decât proprii-mi colanții, acum, că m-am îngrășat. Fie că reușesc în timpul zilei, înainte să vină copiii de la școală, fie seara, înainte de cină plus cu sfințenie în week-end, de sport nu am uitat și încerc să țin focusul pozitiv pe faptul că orice mișcare e mai bună decât niciuna, în loc să dramatizez la gândul că activitatea fizică de acum e cam la jumătate față de ce făceam înainte, în România, când parte a vieții mele profesionale asta presupunea.
Am și predat clase aici vreo două luni, dar am descoperit că e mult mai rentabil pentru mine să folosesc pentru joburile ce presupun scris și marketing digital cele patru ore disponibile pentru lucru din fiecare zi (da, atât am la dispoziție până vin copiii de la școală, asta în zilele în care nu trebuie să gătesc sau nu mă antrenez pe mine însămi).
În jur de 14.15 sosește în stație autobuzul școlii, iar eu îmi preiau cei doi copii veseli și agitați, nerăbdători să-mi povestească despre cum le-a mers. Hărmălaie care se încheie cu întrebarea „ce mâncăm la prânz?” – despre care am observat că copiii de toate națiile o folosesc să-și „terorizeze” mamele.
În primele luni ale vieții noastre aici, după masa de prânz și un scurt răgaz pentru odihnă, începea circul temelor. Ei nu înțeleau ce trebuie să facă pentru că nu cunoșteau limba, eu eram epuizată după munca de peste zi și de faptul că trăgeau amândoi de mine – și nu e ca și cum îmi ieșeau rezolvările de la sine, eram doar un pic mai competentă decât ei în mânuirea spaniolei. A fost o perioadă extenuantă, dar știam că nu va dura o veșnicie, așa c-am luat fiecare zi cu provocările ei.
Acum, de cele mai multe ori, își fac temele singuri încă de la școală – li se oferă un timp pentru asta la sfârșitul orelor, dacă au chef s-o facă – astfel încât după-amiezele sunt pentru joaca în aer liber. În afară de zilele de luni și miercuri, când îl duc din nou pe Tudor la școală la ora 16:00, pentru cursuri de ranforsare a limbii spaniole (pe Victor nu, pentru că este abia într-a doua și nu beneficiază de acest serviciu, probabil în ideea că elevii străini de vârstă mai mică oricum deprind limba mai repede), după-amiezele ieșim pe faleză unde avem și terenuri de fotbal, volei, baschet, și loc de joacă pentru copii, și tiroliană pe plajă. Mă rog, și plaja în sine, și terasele, restaurantele și heladeriile („cofetăriile” cu înghețată). Sau mergem în Nerja, localitatea învecinată, mai mare, mai turistică, tot în parc, tot pe teren sau în plimbare sau pentru diverse activități și evenimente.
Din punct de vedere social, interacțiunile mele sunt, deocamdată, limitate la cele cu părinții colegilor de clasă ai copiilor dimineața sau după-amiaza, în stația de autobuz. Și mai sunt câteva mame cu care am devenit mai apropiată și cu care am ajuns să împărtășesc și lucruri mai personale, la o cafea pe faleză, cât bat copiii mingea pe plajă.
Cum este orașul în care locuiți
Torrox Costa este foarte mic, are o populație de 20.000 de locuitori cu tot cu partea de sat, de pe munte. E un loc foarte liniștit – nici nu e de mirare, e plin de poliție care patrulează non-stop. Acesta este un fenomen foarte întâlnit de-a lungul coastei, prin prisma apropierii de Africa, ceea ce se traduce prin risc ridicat de imigrație ilegală și de trafic de droguri. Deja ne știm cu unii polițiști locali, pentru că ni s-au intersectat drumurile cu diverse ocazii, iar unul locuiește chiar la noi pe stradă.
E un orășel unde am totul la îndemână – piață, supermarket, magazine diverse, clinici, farmacie, librărie, service auto, nu mai vorbesc despre terase și restaurante. Sunt zile în șir în care nu mut mașina din loc, nu am nevoie. Totul este within walking distance, iar mie îmi convine de minune. Bonus: e un orășel cu multe locuri de parcare gratuite ceea ce e mare lucru pe Costa del Sol.
Calitatea vieții acolo vs București
Ce înseamnă calitatea vieții? Cum te simți în viața ta, de zi cu zi? Pot spune, cu mâna pe inimă, că oamenii ăștia au o poftă mai mare de viață decât cea pe care o vedeam în jurul meu în București, deși, din ce i-am descusut, câștigă mult mai puțin decât majoritatea prietenilor și cunoscuților mei din România. Deci despre ce este calitatea vieții?
Să reamintesc ce fel de internet am aici în casă? Să reamintesc că locuiesc într-un apartament mult mai mic? Să vorbesc despre absoluta nepăsare a tuturor persoanelor cu care am socializat în această zonă față de ultimul model de iPhone sau ultima colecție H&M featuring nu știu ce designer – că mi-a trecut ceva despre asta prin Feed zilele trecute? Am o calitate a vieții mai scăzută decât în România dacă e să judecăm după aceste aspecte? Să fie primit! Eu știu doar că sunt mult mai zen, cum ai spus și tu, că nu-mi cade părul, că dorm bine, că pielea mea arată minunat, că mă bucur de soare și mare în fiecare zi, că băieții mei se duc la școală cu bucurie și se întorc veseli, că au devenit mai sociabili, că vorbesc o limbă străină fără probleme, mai ales când e vorba să-și facă prieteni, că petrecem mult timp în aer liber și vizităm locuri minunate.
Când locuiam în România, nu-mi permiteam în fiecare an o vacanță în afara țării. E, m-am mutat într-o zonă unde pot fi în vacanță când vreau eu.
Costurile vieții în Torrox, comparativ cu cele din România
Habar nu mai am care sunt costurile vieții din România. La momentul în care am plecat eu, era o mare agitație la nivel de populație vizavi de tarifele la utilități (electricitate, gaz etc.). Am menționat cât plătesc eu curentul lunar, deci avantaj eu, zic, la consumul pe care-l avem. Iarăși, era o problemă cu costul carburanților; când am venit aici, am prins subvențiile pe care statul spaniol le dădea la pompă, deci prețul ieșea cam ca în România. Acum, nu mai știu ce se întâmplă cu prețul motorinei în România, dar pot spune că, la stilul de viață pe care-l am acum, umplu rezervorul mașinii o dată pe lună – atunci când nu călătorim, desigur – și plătesc în jur de 60 de euro pentru asta.
Iar în ce privește prețurile din supermarketuri nu mă pot pronunța, nu mai știu care este situația în România. Pot spune doar că iau avocado de la piață cu 2,5 euro, căpșunele cu 2-2,5 euro, pentru că e sezon, pâinea mare (500 g), din grâu integral, pe care o cumpărăm de obicei, costă 1,40 euro, un carton de șase ouă „camperas” (adică acele ouă cod 1, pe care le consumam și în România) costă 1,25-1,40 euro, în funcție de locul unde le cumperi. Peștele și fructele de mare mi se par rezonabile la preț, de asemenea.
Pentru revizia mașinii am plătit la începutul anului 80 și-un pic de euro – un pic mai puțin decât în România la revizia anterioară. În schimb, ITP-ul pentru înmatricularea mașinii m-a costat 153 de euro, iar repararea cheii mașinii și a lectorului din bord – 175 de euro. Impozitul anual pe care-l plătesc pentru uzul mașinii aici este de 29 de euro, în România era 50 de lei pentru aceeași mașină.
Dacă, până acum câțiva ani, impresia generală în România era că totul e mai scump în Vest, de câțiva ani încoace umblă ideea că vai, ce ieftin e totul „afară”! Să nu exagerăm: nu-i nici așa, nici așa. Unele lucruri sunt mai costisitoare, altele – mai convenabile; asta dacă discutăm în cifre seci. Dar, dacă raportăm tot ceea ce plătim la calitatea vieții pentru care plătim – iar în asta trage greu la cântar mediul în care îți duci zilele – cred că viața în Spania iese câștigătoare în fața celei din România.
Despre învățământul spaniol, din ceea ce ați experimentat tu și copiii până acum
Principala diferență față de România e că cei doi copii ai mei au o copilărie mai aproape de cea pe care am avut-o eu, cu alergat „pe maidan” – pe plajă, în cazul lor – cu jocuri și prietenii de lungă durată sau legate ad-hoc, cu diverse „mode” copilărești pe care le deprind pe la școală, care îi ajută să socializeze și să-și dezvolte diverse aptitudini: acum, de exemplu, sunt super prinși cu noua lor afacere cu brățări și inele din elastice colorate. Până de curând, colecționau și făceau schimburi cu cărți (de joc) cu fotbaliști.
Au desenat diverse jocuri și personaje, au făcut bărci, avioane și solnițe din hârtie, au învățat diverse jocuri de echipă cu mingea – pe care le practică și în orele de educație fizică, fac parte din structura clasei, gen cum aveam noi „Rațele și vânătorii” sau „Țară, țară, vrem ostași!” etc. Iar profesorii încurajează aceste îndeletniciri, cât și obiceiul „ieșitului afară” după-amiaza, pentru că au observat că, astfel, copiii socializează, învață unii de la alții, ceea ce, pentru copiii din afara Spaniei, înseamnă o integrare mai ușoară în obiceiurile locului și o deprindere mai rapidă și mai lesnicioasă a limbii.
O altă diferență ar fi că temele sunt cam la 10% din ce primeau în România. Băiatul cel mare a prins în România doar clasele 0-2, iar cel mic, clasa 0. În clasa a doua, cel mare avea deja teme de i se lipea fundul de scaun. Aici își face temele din clasă, rareori îi rămâne ceva pentru acasă, de cele mai multe ori fiind vorba despre lucruri pe care nu le poate rezolva singur, încă, și are nevoie de ajutor.
Acum, sunt multe voci care argumentează că teme mai puține înseamnă și carte mai puțină sau pregătire mai precară. Să ne amintim, totuși, că formarea unui copil se face, în primul rând, în familie, unde trebuie ulterior și completată, într-o manieră continuă, pregătirea oferită în școală. Or, în România, impresia pe care relația școală-familie o lasă este că părinții și-au aruncat, pur și simplu, copiii în sistemul de învățământ, iar profesorii facă ce-o ști cu ei, numai să-i returneze doctori docenți după 12-16 ani de carte. Nu pregătiți pentru viață, ci doctori docenți. Olimpici, mândria României.
Să spunem că lucrurile sunt aici mai aplicate și mai integrate în ceea ce ar trebui să fie universul unui copil, la diverse vârste. Pe de altă parte, direcțiunea școlii este mult mai interesată de aspectele care contează cu adevărat pentru buna desfășurare a procesului educațional: de exemplu, nu există un cod vestimentar obligatoriu; în schimb, se insistă ca elevii să poarte șapcă la orele de educație fizică pentru a fi protejați de soare. Copiii sunt deprinși cu bune practici pentru viața de zi cu zi: sortează gunoiul și îl scot din clasă la finalul orelor. Sunt motivați să aibă grijă de lucrurile lor primind puncte pentru aspect și ordine, puncte care contează în media fiecărui trimestru (aici se dau note la ciclul primar, cum primeam și noi pe vremuri, nu calificative).
O altă chestie extrem de utilă pentru dezvoltarea oricărui copil constă în activitățile frecvente inițiate de cadrele didactice și desfășurate în perimetrul școlii sau în afara ei: ai mei au fost în excursii cu autocarul, dar și în drumeții pe jos, cu prânzul la purtător, pentru picnic; au văruit pereții școlii și au plantat căpșuni în curtea din spate; au primit și au mâncat pâine cu ulei de măsline în clasă, după un obicei al locului, cu ocazia unei sărbători locale; i-a vizitat poliția – care a și pus cătușe domnului învățător – dar și o doamnă apicultoare; s-au deghizat de Halloween cot la cot cu profesorii, au fost în vizită la o altă școală din oraș pentru a se confrunta cu elevii de acolo în diverse probe sportive, au învățat despre ecosisteme cu cartea de științe ale naturii în brațe sub coroana unui arbore de acacia, ca să-și dea seama mai bine despre ce este vorba.
Să-ți spun că, la școala din România, fii-meu cel mic (clasa 0) și colegii lui nu erau lăsați în pauze să iasă afară pentru că aveau sala de clasă la etajul II tocmai ca să nu interacționeze cu elevii mai mari, care ar fi putut să le facă probleme? Parcă oamenii învață unii de la alții, nu? Mai ales în copilărie...
Despre sistemul public de sănătate
Din fericire, am avut o singură experiență cu sistemul de sănătate de când suntem aici. Spun „din fericire” pentru că niciun părinte nu-și dorește să i se îmbolnăvească copilul indiferent de sistemul sanitar sub umbrela căruia s-ar afla. Iar această singură experiență a venit în urma unei urgențe medicale, când lui Victor i-a rămasă înfiptă în mucoasa gâtului o bucățică de ardei gras, ca o așchie. O și vedeam un pic mai jos de omușor când scotea limba și făcea „Aaaa!”.
La camera de gardă ne-au preluat imediat, deși mai era un copil care aștepta înainte – coincidența face să fi fost chiar o colegă de clasă de-ale lui Victor, care venise cu o inflamație la un ochi. Stilul de abordare nu a fost foarte diferit de cel din România – tot un pic pe repede-nainte din partea personalului de sex feminin, cu mai multă răbdare din partea cadrelor medicale de sex masculin, dar au făcut tot ce trebuie ca să-mi scape copilul de suferință cât mai repede.
Altfel, una dintre marile realizări ale acestei mutări a noastră în Spania a fost că fii-meu cel mare a scăpat de alergia la ambrozie, iar cel mic a trecut doar printr-un singur episod de muci&tuse de când ne-am mutat, o perioadă echivalentă cu cel puțin trei astfel de episoade pe vremea când locuiam în România. În mod sigur, faptul că locuim la mare le-a îmbunătățit considerabil starea de sănătate. Și am auzit relatări asemănătoare și de la alți părinți români mutați în zonă.
Cum se comportă localnicii cu românii. Cât de greu sau ușor este să îți faci cunoștințe noi, prieteni
Din nou, nu am calitatea să derulez o analiză socială, pot să vorbesc doar despre cum s-au comportat cu mine de când sunt aici; de la funcționari ai instituțiilor de stat la oameni de rând, de la spanioli la alte naționalități conlocuitoare, toți m-au tratat cu respect. A, că cei care mi-au devenit mai apropiați mi-au povestit despre vremurile în care românii veneau la cules de căpșuni, iar româncele – la produs și că, din cauza peripețiilor de pe-atunci, nația noastră nu are o reputație prea bună printre localnici, asta e o poveste care nu m-a atins nicicum, nu m-am simțit niciodată nedreptățită în vreo privință aici.
Referitor la întrebarea „cât de greu sau ușor este să îi faci cunoștințe, amici, prieteni?” – have you met me? :) Pot spune că am o amică, mama unui coleg de-ai lui Tudor, care zice mereu că eu sunt idolul ei (desigur, în spirit de glumă), că eu am avut curajul să vin singură cu doi copii într-o țară străină, că eu mă duc peste tot, aflu tot, știu tot. Deci firea mea sociabilă plus deprinderile de jurnalist, de a mă „băga în seamă”, m-au ajutat mereu să stabilesc cu ușurință conexiuni noi, fie în România, fie în călătorii în afara țării, fie în noua mea viață din Spania.
Alte persoane m-au întrebat dacă copiii mei s-au simțit vreodată discriminați, nedreptățiți sau agresați la școală pe baza naționalității lor. Nici gând! Iar de când fii-meu cel mare a fost descoperit de către învățător că reușește să rezolve cubul lui Rubik și invitat în biroul directoarei pentru o demonstrație, pot spune că a devenit o mică vedetă în școală.
Nu știu dacă au trecut, neapărat, vremurile în care se discrimina pe bază de naționalitate în Spania – e foarte posibil să fi trecut, având în vedere amestecătura de populații de aici (nemți, englezi, marocani, senegalezi, români, ucrainieni etc.) – dar, mai degrabă, pare că spaniolii sunt mai preocupați să se deteste între ei (Doamne feri să apară vreunul din Țara Bascilor pe aici!) decât să deteste alte popoare.
Tips& tricks pentru românii care vor să emigreze în Spania
Să se aboneze la contul meu de Patreon: :) Am acolo videouri, fotografii și texte cu povestea mutării mele, sfaturi practice, povești despre viața noastră în Torrox Costa, tips pentru cei care vor să se mute în Spania sau chiar în zonă ori doar vor s-o viziteze ca turiști, fiind o destinație mult mai ieftină decât Marbella sau alte localități turistice de pe Costa del Sol, precum Fuengirola, Mijas sau Benalmadena. Plus că, prin intermediul abonamentului ales, pot lua legătura direct cu mine și le răspund întrebărilor legate de situația lor particulară.
