Shamanelism este pe foarte scurt un program de empowerment muzical, prin care muzica romă creată de deținuți să iasă la lumină. Andrei Dinescu a fost în ultimii ani în mai multe vizite la penitenciare, pentru a găsi muzicieni talentați pentru a forma o trupă de live. O primă reprezentație a avut-o deja în luna aprilie la institutul Goethe din București și vor urma și mai multe concerte, expoziții foto și un dublu album pe vinil.
"Primele contacte cu penitenciarul au fost întâlnirile cu deținuții romi în care eu, un „albicios” cu față de rocker anti manelist (aparențele înșală!), le-am explicat că am venit pentru a cânta ce își doresc ei, adică manele. Neîncrederea s-a disipat, cred eu, destul de repede. A ajutat foarte mult prezența colegului meu rom, muzician profesionist cu experiență, Boacă „Jerry” Dumitru", spune Andrei.
Andrei spune că prejudecățile nu prea se pupă cu realitatea, în ce privește atitudinea autorităților din penitenciare față de artiști. A găsit deschidere la ei și colaborarea merge mai departe, dincolo de unele comentarii rasiste, care apar uneori din partea teoretic mai educată a organizatorilor, după cum povestește în interviu. Maneaua e muzica clasei muncitoare, spune Andrei, și ea ar trebui să fie mult mai prezentă pe toate mediile, inclusiv în festivalurile mari de muzică.
Originea proiectului Shamanelism
Am avut un prim contact cu penitenciarul ca urmare a unei invitații spontane din partea regizoarei Ivana Mladenovici, care filmase un documentar cu deținuții din Craiova. Ea este cea care a avut ideea de a mă invita împreună cu formația să le cântăm copiilor de acolo. Ne-am adunat instrumentele de la sala de repetiții, le-am pus în mașină și, odată ajunși la penitenciar, am făcut o sesiune de improvizație de mai multe ore. A fost o primă experiență foarte specială și pentru noi, și pentru ei.
Apoi, în 2012, am fost contactat de doamna Dana Cenușă, purtător de cuvânt al Administrației Naționale a Penitenciarelor (ANP), un om incredibil care a organizat sute de acțiuni cu scop umanitar. Ea mi-a spus atunci că face un festival de teatru și multi-art cu deținuți și că ar dori un concert de muzică live în deschiderea festivalului. Am decis să mă alătur dânsei în demersul ei unic și extrem de valoros.
Ne-am întâlnit și au urmat câteva luni de pregătire ce au inclus vizite la cinci penitenciare din țară pentru a găsi muzicieni talentați aflați în detenție și pentru a forma cu ei un grup muzical care să poată susține un concert live.
În urma acestor vizite am constatat că penitenciarele românești sunt populate de romi într-o proporție ce părea neracordată la realitatea demografică a țării. Când eram la penitenciarul de minori din Craiova au fost adunați toți muzicienii, mai exact toți cei care cântau la „clubul” lor de activități. Am constatat că ei erau romi în proporție de 90%. Au început cu o prezentare de repertoriu care includea muzică tip folk alb (Tudor Gheorghe) sau pop rock (Holograf). Lipsea complet orice urmă a culturii lor și, de altfel, din punct de vedere strict muzical prezentarea suna inacceptabil pentru un spectacol de calitate. Am realizat că ei erau obligați să cânte muzica albilor deoarece maneaua, muzica romă contemporană, este una dintre puținele muzici cenzurate în România, ele nefiind acceptate la radio, și sunt obiectul atacurilor rasiste în permanență.
Eu i-am întrebat pe copiii adunați acolo: „Dar vouă ce vă place să cântați?”
Au răspuns în cor: „Manele!”.
Așa s-a născut ideea de a crea un program de „empowerment muzical”, pe care l-am numit SHAMANELISM.
Interacțiunile cu cei din centrele de detenție
Primele contacte cu penitenciarul au fost întâlnirile cu deținuții romi în care eu, un „albicios” cu față de rocker anti manelist (aparențele înșală!), le-am explicat că am venit pentru a cânta ce își doresc ei, adică manele. Neîncrederea s-a disipat, cred eu, destul de repede. A ajutat foarte mult prezența colegului meu rom, muzician profesionist cu experiență, Boacă „Jerry” Dumitru. A ajutat de asemenea faptul că am reușit să dotăm centrul de detenție cu tehnică audio, instrumente muzicale și cu tot ce este necesar pentru ca ei să-și poată exprima energia creativă. În fine, a fost de ajutor identitatea noastră culturală romă.
Autoritățile, respectiv cei din Administrația Națională a Penitenciarelor, sunt mai deschise decât ar putea părea la prima vedere într-o lume plină de reguli și restricții.
Culmea, prejudecățile față de aceste instituții probabil contribuie în plus la zidurile din societatea noastră, în cazul acesta între artiști și polițiști! Nu toți oamenii sunt la fel. Dacă lăsăm loc mental pentru „surprize”, vom găsi umanitate în locurile cele mai neașteptate.
Produsele culturale ce urmează să fie lansate
Urmează concerte de muzică live cu tinerii deținuți și piese de teatru create împreună cu ei, bazate pe texte scrise de ei despre experiențele lor etc. Am avut prima reprezentație în luna aprilie 2023, la Goethe-Institut București, un prim contact cu publicul ce a fost cu adevărat emoționant. Pe măsură ce lucrăm cu deținuții, proces care durează pentru că dorim ca rezultatele să fie de calitate, intenționăm să publicăm anul viitor și două albume fizice, pe disc de vinil, un album „best of” de muzică creată în penitenciar și un album cu muzică din arhiva Sumnakay („aur”, în limba romani). Această arhivă a fost creată special pentru deținuți, dar și pentru publicul larg, prin digitalizarea a peste 1000 de casete audio cu muzică romă din perioada sfârșitului anilor 1980 și până în 2000.
Integrarea muzicii rome
Cred că istoria se repetă, în unele cazuri în sensul rău, dar acum o spun cu speranța că ce s-a întâmplat în America - unde până la sfârșitul anilor 80 artiștii de culoare nu erau acceptați pe posturile TV mainstream nici chiar la MTV în primii ani de existență ai postului!, perioadă urmată de o deschidere si o recunoaștere inclusiv oficială a artiștilor din comunitatea afroamericană -, deci eu sper că acest lucru se va întâmpla până la urmă și în România. Cu întârzierea de rigoare, cred că artiștii romi vor fi tot mai mult și mai mult recunoscuți în mod oficial pentru talentul și munca reală pe care o depun. Sper să pot contribui în continuare la „grăbirea” acestui proces. Rezultatul va fi ceva ce este de fapt absolut firesc, adică prezența artiștilor romi la radio și TV și mai ales la festivalurile mari de muzică live, ce conțin astăzi toate stilurile muzicale posibile, mai puțin muzică romă modernă.
Ce îi face pe oameni refractari față de manele și muzica romă
Acest fenomen de discriminare a muzicii și de fapt a culturii rome are multe potențiale explicații… Pe de o parte cred că este și o problemă identitară, în sensul în care romii reprezintă cu adevărat (și cu mândrie!) partea istoric-estică a acestui teritoriu numit astăzi România. Legătura noastră cu Imperiul Otoman, multi-etnicitatea istorică a României, unde au conviețuit greci, evrei și tătari și multe alte etnii, reprezintă valori reale care sunt păstrate în mod organic de anumite părți din populația țării și de romi în special. Acest fapt vine în posibil conflict cu nevoia unei alte părți a societății noastre ce se dorește identificată cu omul european alb „civilizat”. La o analiză mai atentă și mai reală a istoriei omenirii aflăm că de fapt civilizația, de exemplu scrisul, a apărut în est, în Irakul de astăzi. La fel și cifrele - matematica și astronomia și arhitectura și multe altele - vin din est. Oamenii care nu apreciază plusurile pe care le-au adus estul în cultura românească fac o greșeală, după părerea mea…
Ar mai fi și faptul că unii dintre noi vor să se separe de realitatea sărăciei din România și cu ocazia asta și de cultura pop-muncitorească cu orice preț pentru a se simți superiori. Manelele reprezintă în mod organic cultura estică, balcanică, și în mod egal pe cea a clasei muncitoare din România. Una din cele mai groaznice atitudini de la noi este ura față de oamenii săraci. Câteodată chiar se dă vina pe oamenii săraci pentru faptul că „ne merge prost”. Ceea ce este culmea culmilor, fiind total neadevărat și extrem de imoral. Dacă vrem să evoluăm cu adevărat, cred că o să o facem mai bine în primul rând acceptându-ne pentru cine suntem cu adevărat și apoi împreună: săraci cu bogați, romi și gagii, estici și vestici ce suntem!
Partea de fotografie a proiectului
Pentru partea foto-video a proiectului colaborăm cu Mihai Barabancea, un fotograf extrem de talentat și cu foarte mult curaj, care documentează în stil propriu realitățile mai puțin „comode” ale societății noastre românești. Pentru cei ce vor să se detașeze de sărăcia din jur prin negare, lucrările lui sunt o foarte bună pastilă anti-ipocrizie ce ne reamintește că, deși unii dintre noi nu mai trăim în sărăcie și suferință materială în mod direct, foarte mulți încă se află în situații cu adevărat extreme și că, cu toate astea, acești oameni reușesc să se bucure de viață si de interacțiune cu oricine este dispus să treacă peste frică și prejudecăți. La începutul anului 2024 va avea loc o expoziție cu fotografii create în penitenciar, prilej cu care publicul va avea șansa de a afla cum trăiesc oamenii din această zonă a societății ce este asociată doar cu răul dar care, supriză, este formată din oameni reali, care au și calități, nu doar defecte.
Sesiunile cu muzicieni romi de la studioul tau
Deja de prin anul 2006 am decis să „deschid” sala mea de repetiții / studio pentru sesiuni de improvizație muzicienilor interesați să experimenteze. Amestecul de stiluri muzicale fiind deja de atunci unul din scopurile principale. În același timp și conceptul de „lipsă de scop” a fost valoros în sensul în care ani de zile ne-am întâlnit și am cântat / improvizat împreună cu diferiți oameni fără presiunea directă de a avea vreun produs vandabil etc. Fără presiunea ca muzica creată sa fie într-un anumit standard. Am practicat un fel de deconstructivism în sensul în care „aberam” din punct de vedere muzical în mod special și asumat, cât se poate de mult, pentru a simți libertatea muzicală totală! Ce să spun, ale tinereții valuri, haha, dar toate aceste momente adunate au constituit o adevărată școală de improvizație pentru mine și pentru cei care au participat la acele sesiuni de eliberare prin muzică.
În cadrul acelor sesiuni am invitat și lăutari, iar unii dintre ei s-au „lipit” foarte repede la conceptul acesta de cântat liber fără un scop lumesc. Acesta a fost și este unul din podurile posibile între muzicienii care vin din diferite stiluri muzicale: improvizația. După niște ani am îmbunătățit echipamentul audio și am mutat activitatea la țară, lângă București. Prezența imediată a naturii a adus inspirație în plus. Acolo, în urma unor sesiuni de acest fel în care am hotărât că prăpastia dintre muzicienii romi și ceilalți este una ce trebuie înlăturată prin apropiere (atenție, nu „apropriere”!) culturală reciprocă. Am hotărât să invit colegi lăutari și muzicieni non-lăutari din alte sfere muzicale pentru a amesteca stilurile fiecăruia. Așa a luat naștere formația „Steaua de mare” și apoi au continuat și celelalte proiecte de colaborare cu muzicienii lăutari. Atunci s-a pornit o mișcare ce a inspirat și continuă să inspire și alți muzicieni și alte proiecte muzicale din România.
Experiența Taraf de Impex de la Londra
Taraf de Haidouks au ajuns prima oară la mine la studio în anul 2015 împreună cu managerul lor din perioada aceea, Răzvan Căpitan. Ei doreau să înregistreze un disc iar eu eram foarte dispus să ajut în orice fel. Contactul a fost incredibil din prima, țin minte că am improvizat un pic cu maestrul Caliu, eu la tobe, el la vioara lui de lemn. M-a frapat cum, în primul rând, vioara lui neamplificată se auzea peste setul de baterie în care eu loveam cu putere și apoi felul în care el devenise “metronomul” meu. Am simțit efectiv cum mâinile mele erau “posedate” din punct de vedere ritmic și cântam mai repede și mai exact în comparație cu ritmul meu, în mod normal!
S-a întâmplat o sincronizare deosebită, un fenomen neurologic de-a dreptul! Apoi ne-am reîntâlnit și cu ocazia ideii acesteia de a îmbina formația IMPEX cu formația lor. Noi oferind un sound, un “spate” orchestral puternic și proaspăt de care și ei și publicul s-au bucurat extrem de mult! Concertele în această formulă au fost un adevărat succes, în același timp cred că apoi au existat anumite comentarii rasiste și anti rrome din partea unor angajați ai ICR ( organizatorul din partea românească al festivalului Europalia ) și ei au decis să nu continue sprijinul acestui proiect. Mi s-a mai întâmplat acest lucru, să fie entuziasm din partea străinilor, dar frâne tocmai din partea românească care din frica de “gura lumii”, rasiste de altfel, blochează sau îngreunează accesul către public al proiectelor rome.
Evident că acest lucru nu ne oprește, noi continuăm inlcusiv cu acest proiect, mergem înainte!
Maneaua nu mai e ce-a fost, etc
Maneaua nu mai este ce a fost și acest lucru este rezultatul evoluției. Muzica romă evoluează și se transformă, se schimbă inclusiv odată cu tehnologia. Instrumentele folosite astăzi conțin microcipuri fabricate în Japonia. Nu are sens să comparăm un țambal de lemn cu o clapă Korg electronică, în sensul în care ambele instrumente au farmecul lor unic și ele nu se substituie. La fel cum nu ar avea sens să spunem că un concert de muzică electronică cântat la sintetizatoare ar fi „mai bun” decât un recital de muzică preclasică cântat la viola da gamba, instrument din secolul al XV-lea.
Fiecare stil și epocă au „hazul” lor și respectiv fanii lor. Ce este important de menționat este că și muzica veche romă și cea contemporană sunt create și interpretate de aceleași familii de muzicieni lăutari. Practic, sunt produsul unei școli de muzică romă care, deși nu este oficială (de exemplu, nu există în București o clădire, o instituție pe care să scrie „Școala de muzică romă”), ea este totuși una foarte reală și extrem de bună! Există o mulțime de lăutari pedagogi profesioniști ce predau această artă mai departe, ei având elevi pe care îi instruiesc în toate stilurile vechi și noi, păstrând astfel tradiția și ducând-o și mai departe înspre viitor.
Principala problemă a comunității rome în momentul de față
Concetățenii noștri romi, în afară de faptul că suferă de aceleași probleme ca și restul populației (sărăcia din România, cu toate efectele ei multiple), mai au parte și de discriminarea care aduce cu sine traume și nenorociri (în plus!) ce sunt greu de imaginat pentru majoritari. Unul dintre „argumentele”- clișeu pe care le auzim din gurile celor care vor să diminueze gravitatea statutului de sclav pe care romii l-au avut timp de secole (inclusiv prin eufemismul „rob” folosit în manualele de istorie etc.) este că: „Ce, și țăranii albi erau iobagi, o duceau la fel de rău” etc.
Este adevărat că nu era ușor să fii iobag, doar că să fii sclav era mult mai rău… Deși foarte săraci, iobagii, prin lege, nu erau vânduți ca obiecte în târguri de sclavi, iobagii aveau totuși un statut legal protejat în sensul în care boierii nu aveau dreptul total asupra vieții (și mai ales al morții) lor. O familie de romi putea fi vândută „pe bucăți”, adică despărțită mamă de copil, frate de soră, și vânduți individual la proprietari diferiți... Familia de țărani albi trebuia prin lege să rămână nedespărțită șamd. Nu cred că există o problemă principală a comunității rome astăzi… Dacă era una singură, ar fi fost mai clar și mai simplu ca ea să fie identificată și, poate, rezolvată. Conversația despre această traumă transgenerațională pomenită mai sus, la fel ca a Holocaustului, este încă prea puțin prezentă. Aș spune că aceasta ar fi una dintre problemele și nevoile principale: vindecarea traumei istorice.
Shamanelism este un proiect finanțat prin Granturile SEE 2014-2021 în cadrul programului RO-CULTURA și susținut de Administrația Națională a Penitenciarelor.
