[Burnout Generation] Lăcrămioara Vidru: Existam ca o plantă de sufragerie, aproape imobilizată fizic și mental

Până să intrăm în pâinea burnout-ului, o scurtă prezentare a Lăcrămioarei Vidru. Învârte cuvintele de mai bine de 10 ani, ca și copywriter, freelancer e de vreo 8 ani, deși a lucrat și la firme mici și mari pentru a le ajuta să dea cuvinte proiectelor lor. Este și psihoterapeut în devenire, pasionată de psihologie și neuroștiințe. Primul burnout l-a servit când îi era lumea mai dragă, de Crăciun. Melancolică din fire, nu a prea vorbit cu lumea, introvertită fiind, a ținut pentru ea.

”Era ca și cum aș fi fost un asin înhămat la un atelaj prea mare, peste care pocnea cu zel biciul lui „trebuie”, în compania “motivaționalelor” căruțașului lăuntric: „Haide, haide, ce tot te poticnești? De ce nu eşti în stare? Haide, că nu e timp de fițe!”, povestește Lăcrămioara.

Burnout-ul a apărut după mai multe săptămâni în care a lucrat mai mult decât prevede norma, fără pauze și cu task-uri multe la pachet. Burnout-ul vine treptat, te ia prin surprindere, fără preaviz, în cel mai bun caz te prinzi după ce te-a lovit, spune ea. În trusa ei de prevenție a burnout-ului se află acum zumba, meditația matinală, suportul social, dar mai ales capacitatea de a spune “nu” când limitele o impun. Pe lângă cuvintele mișto de mai jos, o puteți vedea la lucru pe site-ul ei.

Când te-ai întâlnit prima dată cu noțiunea de burnout

Tocmai când și cum e mai puțin de dorit. Post-factum, adică. 1 din 5, nu recomand ca experiență. :)) Util, deși nu optim, e ca prima întâlnire experiențială cu burnout-ul să fie măcar ca la primul date live cu o persoană cunoscută pe social media. Să ai adică ceva awareness despre existența sa și un portret robot al caracteristicilor sale. Te-ajută să ai o minimă perspectivă asupra cu cine ai de-a face și la ce să te aștepți.

Conversații în legătură cu acest fenomen

La primul burnout eram prea neștiutoare și prea sufocată de tăvălugul trăirilor ca să mai am suflu să vorbesc cu oamenii de prin preajmă. Nici nu-i vedeam, nici nu-i gândeam. În universul meu eram eu cu experiența mea, bălăcindu-ne împreună într-un fel de spațiu atemporal, demoralizant și demotivant. Conversațiile de despicat burnout-ul în patru au venit, așadar, mai târziu, dar mai mult cu mine decât cu ceilalți, pentru că așa știe un introvert veritabil să facă. :)

Când și cum s-a manifestat la tine burnout-ul

Era ca și cum aș fi fost un asin înhămat la un atelaj prea mare, peste care pocnea cu zel biciul lui „trebuie”, în compania “motivaționalelor” căruțașului lăuntric: „Haide, haide, ce tot te poticnești? De ce nu eşti în stare? Haide, că nu e timp de fițe!”. Seara puneam capul pe to do-uri, dimineaţa ele îmi dădeau deșteptarea. Mă sileam către laptop, gâfâiam la fiecare task al zilei şi trosneam din toate încheieturile minţii. Dar o luam, invariabil, în fiecare zi de la capăt. Refuzul de a face era imposibil de conceput, acceptat şi integrat, pentru că nu-ul era măsura incompetenței, nicicum a unor limite sănătoase. Aşa că am tot tras la căruţa aia prea mare până în ziua în care sistemul mi-a dat fail, și pe hardware, şi pe software. Se întâmpla la final de decembrie şi ăla a fost primul an în care am lipsit la masa de Crăciun în familie. Mi-a luat o săptămână să mă repun pe picioare fizic, una să redevin, măcar parțial, funcțională psihic și alte două să îmi recapăt motivația și bucuria de a face lucruri.

Contextul în care a apărut

Ca tot ce nu-ți convine, și burnout-ul vine după dictonul “când ți-e lumea mai dragă”. Cum ziceam, la mine s-a prezentat cu citație și alai în preajma unui Crăciun, până s-apuc să dau eu însămi comanda de “hey, brain, pauză!”, mai degrabă împinsă de împrejurările festive decât de conștientizarea și asumarea nevoii reale din spate. Poate d-aia s-a și înfățișat neregulamentar de sărbători, o fi “simțit” că aveam de gând să negociez, ca să nu dau, de fapt, complet acea pauză. Drept urmare, a venit și m-a decuplat spontan, cu fermitate, fără remușcări ori drept de apel. De la absolut orice activitate inutilă supraviețuirii. Existam ca o plantă de sufragerie, aproape imobilizată fizic și mental. Starea asta era încununarea unor lungi săptămâni de lucrat mai multe ore decât prevedea legea firescului, a bunului simț și chiar și aia a freelancing-ului. Și mai ales de ignorarea cu inconștiență a unei tensiuni care nu ceda nici somnului.

Când l-ai conștientizat

Mai degrabă după ce l-am trăit. Dar chiar și atunci a venit, ca-n filmul lui Porumboiu, cu întrebarea “a fost sau n-a fost?”. Asta pentru că m-am târât neasistată din el, încercând să găsesc eticheta potrivită pentru toată starea aia de leșin existențial și de presiune stringentă de a abdica din toate sau aproape toate rolurile vieții. Și, cu ajutor de la dr. Google, am concluzionat pentru și despre mine că “aia e, dom’le!”.

Ce ai făcut în momentul în care l-ai conștientizat

N-au fost multe de făcut din simplul motiv că nu pricepeam ce m-a bușit cu așa forță brută și pentru că pur și simplu nu-mi era disponibilă opțiunea de a face. Mă adusesem prea la capătul resurselor fizice, emoționale și psihice, așa că mi-era imposibil să fac, să gândesc, să trăiesc. Nu-mi rămăsese decât să simt, să trec prin (nu peste), cum zic terapeuții.

Cum ai resimțit efectele lui

Intens. E un loc mlăștinos și cețos, în care te simți deopotrivă confuz, speriat, neajutorat și, cel mai rău, privat de vreo urmă de speranță. Problema cu genul ăsta de dezechilibru e mai complexă și periculoasă atunci când se așază pe o structură temperamentală predispusă la o absorbție rapidă, facilă și poate și mai profundă a simptomelor sale. Cum e structura melancolică, de exemplu, în care mă regăsesc în bună măsură. Treaba cu o structură ca asta e că ea vine “din fabrică” cu un nivel mai ridicat de instabilitate emoțională, la pachet cu o orientare către interior. Elementele astea luate împreună au tendința să acționeze ca niște steroizi, potențând întreaga experiență negativă, o dată ca intensitate emoțională resimțită, apoi ca predispoziție crescută către autoizolare. Și tot ce nu vrei să faci în momente ca alea este să te deconectezi de la exterior, doar că, pentru un melancolic, ăsta e cel mai firesc lucru din lume, e a doua sa natură. Apoi, un astfel de temperament face și mai dificilă recunoașterea schimbărilor de dispoziție și de atitudine. Asta pentru că un melancolic e by default mai puțin entuziast în ale vieții și are mai puține resurse energetice. Așa că e posibil să nu te prinzi decât când ești deja în plină alunecare pe derdelușul burnout-ului. Plus că vine pâș-pâș, mascat, nu se instalează asumat, ci erodează puțin câte puțin din propria stare de bine până nu mai rămâne nimic din ea.

Ce definiție i-ai da tu

Momentul ăla când sistemul tău își dă reboot singur, chiar dacă tu nu vrei sau nu ești capabil să o faci, fie pentru că ți se pare că mai poți un pic, fie pentru că ești complet neștiutor legat de ce ai, de fapt, nevoie. Burnout-ul nu-i alint şi nici vreo Fată Morgana, e lecţia dureroasă pe care o primeşti atunci când uiţi sau refuzi să te mai scoţi din priză.

Cum îl poți deosebi de alte stări, oboseală, blazare etc

Intensitatea, senzația aia de abis existențial, incapacitarea completă. Și perioada mai lungă de recuperare. Plus predispoziția de a se metamorfoza cu ușurință într-o depresie majoră.

Cum ai ieșit din burnout

Aș zice că tocmai burnout-ul m-a scos din burnout. El și contextul. În sensul că, burnout-ul a luat decizia de a mă pune pe stop, iar răgazul ăla pe care mi l-a dat, venit împotriva voinței mele, m-a făcut să pricep că și eu am niște limite, că limitele alea au fost încălcate grosolan și că nu există altă formă de căință decât prin experimentarea consecințelor și a decuplării forțate. Sigur, asta nu-i nici pe departe calea optimă. Calea optimă e să poți să ceri ajutor (și să o faci) când nu mai poți.

Ce modalități de contracarare ai găsit până acum

Partea bună cu lecțiile astea de tip bătut cu proverbiala curea, e că se encodează rapid și fără echivoc în minte, iar sperietura pe care o tragi te constrânge să fii mai precaut în viitor. Pentru că ai deja scenariul mental format, iar predicțiile vin pe un set de date factuale. “Poate” e înlocuit cu “știu unde duce nesăbuința”. Și ca orice ființă complexă care tinde să evite suferința, o să fii încă și mai motivat să o faci când îți sunt foarte clare consecințele, pentru că le-ai trăit deja. Era și acest experiment mental cu această Mary care știa totul despre culori, dar nu văzuse vreodată una. Și întrebarea era dacă experiența în sine îți aduce un plus de cunoaștere, iar eu cred că da. Nu vreau să zic cu asta că fiecare ar trebui să treacă printr-un burnout ca să-l înțeleagă și să-l poată evita ulterior. Din fericire, avem capacitatea, mijlocită de empatie, să “trăim” chestii și prin poveștile de viață ale altora. Revenind la întrebare, în trusa mea de prevenție a burnout-ului se află acum zumba, meditația matinală, suportul social (pentru că între timp am învățat ce-nseamnă, cum se face și cum se simte), îngăduința de a-mi da timp mie în primul rând, dar mai ales “nu-ul” care decurge din prioritizare și din conștientizarea faptului că există o limită în orice și că dincolo de acea limită nu e altceva decât hău.

Ai încercat să explici prin ce treci celor din jur / colegilor / șefului?

Ei bine, nu tocmai. O dată pentru că nici mie nu mi-era clar ce se întâmplă cu mine, apoi pentru că firea mea acționa ca un soi de condiționare, mă împiedica să vorbesc despre orice trăiam. Poate din teamă, poate din rușine, poate din amândouă. Dar, repet, asta nu ajută, ci grăbește procesul și crește intensitatea resimțită a simptomelor.

De unde te-ai documentat 

De pe interneți, cum s-ar zice. Ceea ce, iarăși, nu e soluția optimă ori cea mai credibilă sursă. Și cu certitudine nu e singura. Poți să începi cu asta, apoi să validezi experiența prin care treci cu un profesionist în sănătate mintală.

Primii pași în redresarea acestui fenomen

Conștientizarea și validarea. Fenomenul ăsta există, e pe bune, se simte și are consecințe pe bune. Cred că nu vorbim suficient despre tot ce ține de sănătatea mintală, drept pentru care orice din sfera asta nu este încă normalizat și “normativizat”, în sensul că nu avem protocoale individuale și colective. Există doar niște bule conversaționale, dar dincolo de ele lumea arată tare diferit. Oamenii nu știu, nu vor să știe, pentru că încă planează asupra lor rușinea “nebuniei”.

Lucrurile bune care se întâmplă deja 

Că se vorbește, chiar dacă în cercuri restrânse momentan. Cu niște ajutor de la social media, aceste cercuri se vor extinde și mai mult. Apoi, că există tot mai mult suport psihologic, pentru că s-a extins rețeaua de servicii profesionale, și că se întrevăd premisele pentru includerea serviciilor psihologice în schema celor generale, decontate de CAS.

Ce le recomanzi celor care depistează primele simptome

Să le accepte ca fiind ceea ce sunt și să vorbească despre. Iar asta e important mai ales pentru că burnout-ul te aduce practic în buza depresiei. Cu cât simptomatologia asociată lui se întinde mai mult în timp, cu atât cresc șansele unui episod depresiv major, din care e posibil să nu mai ieși fără susținere farmacologică. Să ne gândim doar că, de la un punct al burnout-ului încolo, s-ar putea să apară și modificări semnificative la nivelul neurotransmițătorilor, care n-ar face decât să te împingă și mai rapid, și mai sigur în patologic. Ca să nu mai zic de existența acestei statistici care arată că, odată declașat un episod depresiv, probabilitatea de apariție a celui de-al doilea crește cu 50%.

Tu ce sfaturi ai primit? 

N-am primit, că n-am cerut. Dar ce mi se pare periculos este să ne facem că nu vedem burnout-ul sau să-i minimizăm cauzele și consecințele sau să-l considerăm “fiță de corporatiști”. Epuizarea aia și tot tăvălugul de trăiri interne sunt la fel de reale ca lista aia copleșitoare de task-uri, care n-are finalitate decât când îi dai tu finalitate.

Prejudecățile vizavi de burnout pe care le-ai întâlnit

Că e un moft, idee care mi se pare că se extinde asupra oricărei probleme psiho-emoționale. Și pot să înțeleg că nu există o educație adecvată legat de asta, care are ca fundament și un trecut destul de sumbru. Vreme de vreo trei decenii, în perioada antedecembristă, psihologia a fost de-a dreptul interzisă în România. Oamenii nu sunt obișnuiți să se uite la ei și nici să ceară ajutor, boomerii mai deloc, milenialii doar un pic și pe sărite, abia cu generația Z ce se mai schimbă lucrurile.

Ce înțeleg oamenii greșit încă

Că nu e ce spunem anterior, un moft, o fiță. Mi se pare important să înțelegem cu ce rapiditate s-a schimbat contextul general de viață, la ce asalt de stimuli suntem supuși zi de zi, la ce presiuni și la câte roluri ni se cere să facem față. E un perpetuu război de gherilă. Cu noi înșine și cu lumea. Îmi pare că suntem într-un punct în care am evoluat ca civilizație mult mai rapid decât capacitățile noastre biologice de adaptare. Așa-mi explic prevalența problemelor psihologice cu care ne confruntăm la scară mare, de la depresie și anxietate la burnout.

Domenii / activități mai predispuse spre burnout

Aș zice că antreprenoriatul, freelancing-ul, mediul creativ și corporatist. Primele două au în spate presiunea enormă a necunoscutului, teama de eșec și, în multe cazuri, a perfecționismului, a iluziei de a-ți ieși din prima, “mobiluri” nesănătoase și foarte destabilizante. Următoarele două vin cu presiunea lui “trebuie și eu, pentru că și alții”. Iar toate și fiecare în parte au componenta aceea demonstrativă a lui “eu pot”, care te poate face să nu vezi ce e de văzut, respectiv că nu mai poți când nu mai poți.

Dar raportat la structura organizațiilor: firme mici vs. corporații?

Sunt freelancer de atât de mulți ani încât am cam pierdut contactul intim cu lumea organizațională. Dar dacă ar fi să fac o asumpție, aș zice că nu există o diferență în materie de prevalență, ci mai degrabă în ceea ce privește sursele burnout-ului. În cazul companiilor mici, mai ales a start-up-urilor, vina pentru burnout ar cădea pe deficitul de personal, însușirea unui rol de tip shaorma cu de toate și deci supraîncărcarea cu sarcini prea variate. În cazul corporațiilor, s-ar putea ca originea să stea în mediul competițional toxic, în deadline-urile inumane și în așteptările exacerbate, născute ca să gâdile orgolii.