[Bunele maniere online] Codruța Simina: Opțiunile pe care ni le dăm în comunicarea asta nouă sunt atât de limitate. Ne limităm conversațiile. Ne limităm locurile pe care le explorăm cu mintea și cu inima

„Dacă scriu cuvântul ăsta, poate fi perceput diferit de felul în care îmi închipui eu că va funcționa?”. Este o întrebare pe care jurnalista Codruța Simina și-o adresează des atunci când comunică virtual. Și poate că tot mai mulți ar trebui să avem acest soi de interacțiune cu sine înainte de a scrie ceva online. Arată atenția către oamenii care ne citesc părerile, răspunsurile, întrebările, sfaturile.

În lipsa limbajului nonverbal, pe care nici sutele de emoticoane disponibile nu îl pot înlocui, în mediul digital e ușor să înțelegem lucrurile altfel decât au fost intenționate ori să percepem eronat informațiile. Și cum rezervele de răbdare se consumă repede în timpurile noastre, nu mai stăm să ne lămurim. Reacționăm, în schimb, cu agresivitate adesea. Așa se face că, mediul online a devenit mai mult un câmp de luptă în ultima vreme.

"Lipsa de răbdare și a unui anume gen de umanitate sunt cele care mă deprimă cel mai mult. Adică, ce vreau să spun: de multe ori, e mai simplu să te gândești că poate ai înțeles greșit și să ceri detalii, în loc să te ofensezi direct".

Codruța Simina este unul dintre oamenii, nesuferiți zice ea, care încă scriu la final „Cu drag,…”. O face cu sinceritate și nu înțelege când s-a învechit formula asta de încheiere.

Noua comunicare online, de când am învățat să trăim cu pandemie, război și conspirații

Am observat, cu precădere în ultimul an, un soi de nevrozare colectivă. Subiectele noastre de conversație online se reduc simțitor - până ajung la unul pe zi, care ne absoarbe atenția și capacitatea aproape nelimitată de a genera comentarii și păreri. Și, tot mai des, acest subiect unic ne și împarte destul de clar în două tabere. Avem mai puține nuanțe și mai multe concluzii tari - dacă ne prind cât de cât bine dispuși, ne și dăm cu ele în cap. Și paradoxul e că fix asta ne deranjează la alții. :)

Ah, da, și știm tot - cam ca mine în răspunsurile astea. Ce vreau să spun e că n-am mai prea văzut lume care să spună: băi, nu știu, nu mă pricep, explică-mi mai mult, poate nu am înțeles eu.

Am mai simțit, în comunicarea online, un soi de resemnare, așa, ca o tristețe reziduală. Suntem ciufuți fără soluție. Uneori, în visele mele frumoase, ne dăm suficient timp de gândire în așa fel încât tristețea asta să se transforme în încăpățânare nervoasă. Și optimistă.

P.S. Am stat să mă gândesc la expresia asta din întrebarea ta: noua comunicare. Nu știu dacă e nouă comunicarea, sau altceva e nou: și anume, faptul că are o formă de continuitate greu de întrerupt. Ți se comunică și te comunici în permanență. Or, tocmai această lipsă de răstimp cred că definește ceea ce tu numești “noua comunicare”. Mă întreb dacă, fiind în permanență în fluxul comunicării, mai comunici, de fapt. “Din vârful muntelui, nu poți să vezi muntele”, ca să parafrazez un roman SF.

Ce te enervează online. Ce te deprimă

Probabil lipsa de răbdare și a unui anume gen de umanitate sunt cele care mă deprimă cel mai mult. Adică, ce vreau să spun: de multe ori, e mai simplu să te gândești că poate ai înțeles greșit și să ceri detalii, în loc să te ofensezi direct.

Mă mai scot din sărite mesajele care vin pe canalele de mesagerie personală, de tipul: am văzut că încă îl ai în listă pe X, care uite ce a spus public, e inacceptabil, cum mai poți fi prietenă cu el?!

Încă am în lista de prieteni oameni cu viziuni diametral opuse de cele ale mele. Uneori, ni se întâmplă chiar să ne mai invităm la bere și să agree to disagree.

„Greșelile” de etichetă care ți se reproșează

Nu prea mi se reproșează, dar intuiesc că am o problemă de familiaritate a tonului. Uneori sunt mult prea familiară cu oameni pe care îi cunosc doar așa, din online. Îmi închipui că unii nu sunt foarte încântați să îi abordez ca și cum ne-am cunoaște de la unamieoptsute…

Ce nu tolerezi sub nicio formă online

Prostia agresivă și militantă. La asta dau block. Și mai e un soi de prețiozitate a exprimării, care omoară spiritul cuvintelor. La asta nu dau block, dar nu uit. :)

Ghidul personal: ce se face sau nu se face într-o conversație online

În general, încerc să adaptez familiaritatea tonului din conversațiile online la tonul pe care l-aș folosi într-o conversație directă cu acea persoană. “Te rog”, “mulțumesc” și “îmi cer scuze” nu sunt opționale.

În plus, mă gândesc de fiecare dată la percepția celuilalt: dacă scriu cuvântul ăsta, poate fi perceput diferit de felul în care îmi închipui eu că va funcționa?

Ce nu se face?
Fiți delicați și nu trimiteți poeme proaste și dick pics. Mi se pare că nu repetăm asta destul. :)

Relevanța formulelor de introducere și de încheiere pe mail, chat, sms

Folosesc mereu formulele de început și încheiere în mailuri, la fel și pe chat sau sms, dacă nu sunt într-o relație apropiată cu destinatarul. Fiind jurnalist, de cele mai multe ori sun. Dacă nu mi se răspunde la telefon, trimit un SMS în care mă prezint, explic, mulțumesc, anunț că voi reveni.

Și da, sunt unul din acei oameni nesuferiți care scriu la final, cu sinceritate: Cu drag,... Nu înțeleg când și de ce a devenit asta obsolit.

Când comunici prima dată cu un necunoscut, ce canal și ton folosesti

Cum spuneam înainte, în general sun. Așa fac jurnaliștii. :) Îmi place să cred că am un ton cald și politicos. Îmi închipui că regula e să priceapă interlocutorul ce vrei să transmiți și, în același timp, să nu-i invadezi celuilalt spațiul mental intim. Nu știu dacă-mi iese de fiecare dată.

Tu în cât timp răspunzi după ce ai văzut un mesaj scris pe net

În general, încerc să răspund cât de repede pot. Respect sâmbăta și duminica, la fel și pauza după ora 18.00. Și pentru mine și pentru ceilalți.

Cum stai cu fobia vorbitului la telefon

Răspund la aproape toate apelurile, fie că am numărul în agendă sau nu. Prefer să aud vocea oamenilor ori de câte ori este posibil. În plus, mi se pare că e mai simplu să comunici “cu gura”. :)

Dar pot să spun că am avut perioade, ca jurnalist, în care am amânat un telefon până în ultimul moment. Dacă mă uit acum în urmă, pot să le asociez cu un anume soi de depresie care aducea cu ea și nesiguranță. Groaza de a te confrunta cu un posibil eșec. Îmi place să cred că m-am mai împăcat cu ideea asta, apropriului eșec.

Dintre sistemele de interpretare a limbajului online: punctul la final de propozitie denotă uneori răceală. Tu ce coduri ai?

Nu am asta cu punctul, dimpotrivă, o percep ca pe un fel de articulare în realitate a răspunsului. Sunt de modă veche, încă mai citesc la răstimpuri Îndreptarul ortografic, mă zgârie virgulele puse aiurea, spațierea incorectă. Mai ales la oameni care predau altora.

Evit, pe cât pot, răspunsuri de tipul “K” sau mânuța aia “okay”. Mi se par expresii ale unui fel de lene/autosuficiență.

Obiceiuri de-ale celorlalți care te-au surprins în conversațiile virtuale

De fapt, cel mai mult mă surprinde lipsa de conversație din ceea ce numim conversație. Oameni care nu pot purta un dialog, nu se pot adapta la contextul celorlalți.

Cum te-a schimbat pe tine prezența online

Cred că e greu să vedem schimbările în noi înșine. Tentația e să spun că nu m-a schimbat deloc, dar aș minți. Înțeleg că felul în care comunic azi e condiționat de cum estimez că va fi primit de public. Probabil e și o parte din defectul profesional pe care îl dezvolți ca jurnalist: de la un punct încolo, nu mai scrii doar pentru tine, ci și închipuindu-ți cum se desface mesajul în capul cititorului. Ideal, ai vrea să fii înțeles. Cred că aici s-a strecurat și nevoia de a fi plăcut/apreciat/prețuit.

Mi se pare destul de periculos. :)

Detox-ul de online

Am avut o perioadă în care puteam să trăiesc fără app-ul de Facebook și scroll. A trecut iremediabil, cred. Acum sunt în perioada în care - și îmi place să cred că va dura - realizez cât de plictisitori suntem online. Cât de centrați pe reacțiile celorlalți.

Aici îmi vine să-ți povestesc despre feedback-ul pozitiv. Comunicarea în rețele sociale e valorizarea feedback-ului pozitiv. Definiția e asta: o mică perturbație care generează, într-un sistem, creșterea în mărime a însăși perturbației. Ca să ne imaginăm: valul mic a cărui mișcare e percepută de apropiați drept un val mare, și atunci se mișcă și ei ca și cum ar fi parte a valului mare. În final, obții un val mare din nimic - adică din percepția lui.

E și o creștere prin auto-consumare, de unde și feed. :)

De curiozitate, am căutat la un moment dat aplicațiile lui - microfonia e expresia din fizică a ceea ce numim feedback pozitiv. În chimie, duce la explozie. Știința ne spune că sistemele care tind spre homeostazie (stabilitate – viață) sunt mai degrabă cele bazate pe feedback negativ. Dârdâim de frig și transpirăm de cald pentru că hipotalamusul uman funcționează pe feedback negativ - ne împinge în partea cealaltă a ideii.

Ce vreau să spun: opțiunile pe care ni le dăm în comunicarea asta nouă sunt atât de limitate. Ne limităm conversațiile. Ne limităm locurile pe care le explorăm cu mintea și cu inima. Ne limităm iubirile și gândirea. Și limitele astea devin spaime. Anxietăți. E totuși un paradox - că putem comunica orice cu (aproape) oricine.

Am citit într-o carte bună de filosofie că ne construim realitatea prin comunicare.

Cum crezi că va arăta comunicarea din online în următorii 3 ani

Nu știu cum va arăta comunicarea peste 6 (șase) luni, darămite peste trei ani.

Asta mă duce cu gândul la un banc vechi (și cam prost) pe care l-am citit în copilărie. - Cum crezi că va fi al Treilea Război Mondial? Nu știu, dar știu cu ce vom lupta în al Patrulea. - Cu ce? - Cu praștia.