A debutat in lungmetraj cu un film care a fost apreciat nu doar de publicul romanesc si international, ci si de critici. In anul 2016, regizorul si scenaristul Bogdan Mirică a fost recompensat pentru „Caini” cu premiul criticilor de film (FIPRESCI) la Festivalul de la Cannes și cu Trofeul Transilvania la TIFF.
Zilele acestea, Bogdan se pregateste sa aduca in fata publicului un nou film, pentru care semneaza scenariul si regia. Cu o distribuție de excepție (Laurentiu Banescu, Sergiu Costache, Teo Corban, Sorin Tofan, Cezar Grumazescu, Ioana Bugarin, Cosmina Stratan, Diana Cavallioti, Cuzin Toma, Alex Bogdan, Mimi Branescu) thrillerul neo-noir „BOSS“ intra cinematografele din Romania pe 21 aprilie.
Ideea scenariului i-a venit in urma unui vis, in care participase la un jaf impreuna cu alti barbati si era coplesit de ideea ca urma sa traiasca toata viata uitandu-se peste umar, de frica sa nu fie prins si pedepsit. In „BOSS”, a vrut sa creeze atmosfera unei lumi obscure, in care anxietatea, incertitudinea si tensiunea se amesteca, iar pericolul poate aparea de oriunde.
„De fiecare data cand fac un proiect, intru intr-un fel de transa, ca si cum imi pun ochelari de cal si ma intereseaza doar ce trebuie sa rezulte pe ecran – aproape ca nu vad daca se intampla ceva interesant, dar care e in afara scopului filmului”, povesteste Bogdan.
Vorbim cu regizorul Bogdan Mirică despre creatia filmului „BOSS”, cu tot ceea ce a insemnat acest proces: scrierea povestii, regia, conducerea actorilor catre personajele lor, stilistica imaginii si a sunetului. Aflam si cum vede el cinematografia romaneasca de acum.
Viata ta creativa intre ”Caini” si „BOSS”
Imediat ce am terminat sound mix-ul la Caini m-am apucat de scris Umbre 2. Practic intre Caini si BOSS am scris si regizat Umbre 2 si 3, ceea ce condesat a ajuns la vreo 3-4 ani. Nu ma plang deloc, dar efortul creativ si fizic este enorm atunci cand faci un proiect gen Umbre. Iar dupa Umbre 3 am tras un pic de timp, ca simteam nevoia sa ma refac si ce sa vezi, a venit pandemia. Si, cu toate ca m-am focusat pe BOSS, timpii de finantare s-au lungit si printre picaturi mai scriam diverse idei de proiecte, scenarii etc. Cam asa.
Fara spoiler, despre „BOSS”. Temele si conflictele umane pe care le acopera filmul
Mereu am perceput interactiunea umana, oricat de inocenta ar parea ea, drept un powerplay. Pana si intre un bebelus si o proaspata mama exista powerplay, chiar daca exista dragoste de ambele parti. In tot ce am facut pana acum exista acest leitmotiv al raportului de forte dintre indivizi si cum il negociezi, cand ai in jur oameni setati pe „victorie” orice ar fi. Cred ca BOSS aduce in primul rand o atmosfera aparte a unei lumi obscure, care vibreaza de tensiune, dar in care e greu sa identifici concret sursa pericolului. Si trecand rapid de la metafora la concret, mi se pare ca societatea romaneasca e cam asa. De multe ori pare amorfa, ne e greu sa diferentiem the good guys from the bad guys, pare ca suntem la balci in Camera Oglinzilor, care deformeaza si nu mai stim exact care e realitatea, adevarul, reperul initial. De asemenea, BOSS e un film de gen – sa-i zicem crime neo-noir – care propune o stilistica excentrica (vizual si auditiv) si agresiva senzorial – ceea ce mie personal mi se pare fresh.
Contextul in care ai inceput sa te gandesti la „BOSS”
Ideea din BOSS mi-a venit de la un vis pe care l-am avut cu ceva ani in urma: participasem la un jaf impreuna cu alti trei barbati si eram complesit de senzatia de anxietate ca tot restul vietii aveam sa ma uit peste umar, de frica sa nu fiu identificat/ prins/ pedepsit. Si ideea a ramas cu mine – sa nu fac un procedural in care sa urmaresc cronologia evenimentelor care duc la jaf, cat mai degraba ce se intampla dupa – dar si emotia care voiam sa permeeze filmul: anxietate, incertitudine, frica.
Cum ai început. Cat a durat scrierea scenariului?
Am inceput cum incep de fiecare data – ma las sa pun intuitiv laolalta franturi de idei, emotii, dialoguri, detalii – si incet incet ele incep sa se coaguleze. Cat a durat scrierea scenariului mi-e greu sa spun. Suna putin mistic, dar fiecare poveste are ciclul ei de maturizare si daca iti permiti sa “astepti”, o lasi pe ea, povestea, sa te conduca. Probabil 3-4 ani legat.
Alegerea distributiei
Simplu pus, sunt o data actori cu care mai lucrasem si mi-a placut mult experienta – Laurentiu Banescu, Sergiu Costache, Teo Corban, Sorin Tofan, Cezar Grumazescu – si actori pe care ii admiram cu care voiam de mult sa lucrez – printre ei Ioana Bugarin, Cosmina Stratan, Diana Cavallioti, Cuzin Toma, Alex Bogdan sau Mimi Branescu. Acum, cand ii vad insirati pare un All Star Team – si sunt recunoscator fiecaruia in parte ca a luat parte la proiect. Dar nu aleg actorii pe baza simpatiilor, ci a castingului si a discutiilor de pe langa casting. Cred ca cea mai mare provocare a fost sa cream niste persoane reale din punct de vedere psiho-emotional, dar jucate cumva offbeat, pentru ca filmul nu e facut chiar in cheie realista. Cand am intrat in filmare, tot scenariul – chiar si cele mai mici secvente – fusese repetat bine dar nu pana la varianta finala, ca sa putem lasa loc si improvizatiei.
Care e genul tau de colaborare si negociere creativa cu actorii cu care lucrezi?
Cred ca discutiile cu Laurentiu sunt reprezentative pentru ce am cerut actorilor in proiectul asta. Am tot vorbit despre dusul emotiilor la paroxism, dupa care intrebarea a fost: cum facem ca emotiile astea sa fie transmise pe ecran, dar sa nu fie manifestate ostentativ prin inflexiuni flagrante de ton, gesturi ample etc. Cum contii intensitatea? Tin minte ca, la un moment dat, i-am zis lui Laurentiu sa-si exprime fizicalitatea ca si cum ar juca intr-o cabina telefonica – sa nu faca gesturi mai largi de jumatate de brat, ca interpreteaza un om care-si controleaza bine spatiul. Plus ca Laurentiu face mult din privire – imi aduce aminte de Steve McQueen, care le spunea regizorilor sa-i taie replicile pentru ca spune ce are de spus cu ochii. Si mai e ceva: cand faci un film care nu e in cheie realista 100% trebuie sa aduci actorii la acelasi numitor comun din punct de vedere al tipului de joc, dar in acelasi timp sa pastrezi individualitatile. Suna simplu, dar nu e. Si se vede – actorii din Umbre joaca altfel decat actorii din Caini sau BOSS.
Provocarile filmarilor
Filmarile au durat in jur de 27 de zile. Lucrul cel mai greu de departe – pe care sper sa nu-l repet prea curand – a fost munca intr-un colectiv mare, in momentul maxim al pandemiei, unde existau protocoale anti-covid foarte stricte. Greu.
Intamplari din platou cu care ai ramas in minte
De fiecare data cand fac un proiect, intru intr-un fel de transa, ca si cum imi pun ochelari de cal si ma intereseaza doar ce trebuie sa rezulte pe ecran – aproape ca nu vad daca se intampla ceva interesant, dar care e in afara scopului filmului. Altfel, ca la toate proiectele de pana acum, nu stiu cum am facut de am adus din nou toate elementele care sunt de obicei cosmarul productiei: animale, multe filmari de noapte, efecte speciale, cascadorii complicate – dar toate aspectele au fost gandite in avans si n-am avut surprize neplacute. Dar simplu fapt ca am filmat in momentul maxim al pandemiei si protagonistul e un sofer de ambulanta – si cred ca ne aducem aminte toti nebunia care exista in spitale in perioada aia – pare putin masochist. Si a mai aparut un nivel de dificultate – CGI-ul care pe alocuri s-a dovedit a fi mai complicat decat anticipasem.
Cu ce speri sa ramana cei care vad „BOSS”
La modul ideal mi-ar placea ca oamenii sa ramana cu ceva intrebari legate de felul profund agresiv cum relationam unii cu altii si secundar, de filmele la care ne uitam – care de multe ori au ajuns sa fie simplificate doar pentru a fi ingurgitate pe repede inainte. Cred ca BOSS merita vazut in cinema pentru ca e un film de atmosfera, unde stilistica de imagine si de sunet vibreaza la maxim – si sala de cinema e locul perfect pentru genul asta de experienta. Una e sa asculti Rage Against The Machine pe telefon, altceva e sa ii vezi live pe stadion, printre 80.000 de oameni care fac pogo.
Odata cu experienta, cum sunt temerile si emotiile inaintea lansarii unui film nou?
Pe masura ce am facut lucruri, am invatat sa-mi construiesc un framework safe in care sa pot risca psihic, emotional si artistic. E incredibil cum te poate afecta experimentul de a-ti petrece ani de zile cu persoane fictive de o moralitate indoielnica. Ratiunea filtreaza ce e adevarat si ce nu, dar cu emotiile e mai greu. Si atunci trebuie sa-ti construiesti o disciplina a curatirii de lumile pe care le inventezi. Si ca sa raspund la prima parte a intrebarii: evident ca am emotii inaintea lansarii unui film, dar stiu si ca de aici incolo deja nu mai tine de mine ce se intampla cu filmul. Si atunci ma potolesc.
Temele care te preocupa acum
Acum ma intereseaza tema asta a adevarului prin prisma identitatii. Dar nu la modul teoretic, ci empiric, al investigatiei concrete daca mai avem vreo sansa sa fim echivalenti cu noi insine. Mi se pare ca, oricum, noi oamenii avem tendinta sa ne construim un avatar (din varii motive: nesiguranta, frica, marsavie) pe care incercam sa-l vindem drept our true self iar social media potenteaza demersul asta. Si disonanta asta o vezi in oameni, in discursul public, in arta. Si, chiar daca inteleg de unde vine, mi se pare ca riscam sa ne pierdem identitatea, oricat de imperfecta ar fi ea. Au The Streets un album care se cheama Original Pirate Material. Oare asta devenim? Sau suntem deja? Nu-mi trebuie mult ca sa ma apuc de un scenariu. Si ironic cumva, imi trebuie totul ca sa ma apuc de un scenariu. Adica o intalnire intre o idee si o emotie.
Ce te face sa continui sa faci film in Romania
A, e destul de simplu. Spunea Paul Schrader (Taxi Driver, Raging Bull, The Last Temptation of Christ) la un moment dat: ca sa scrii un scenariu bun trebuie sa-ti identifici problemele profunde si sa le exprimi ca metafora. Iar eu sunt un om cu probleme. Si ca sa raspund la a doua intrebare: nu simt ca fac filme in Romania. Poate doar logistic dar nu creativ. Simt ca fac filme, punct.
Cinematografia din România în 2023
Mi se pare bine ca incepe sa se diversifice. Ce nu mi se pare asa bine? Era pe vremuri o reclama (vizionara, un gem cinematografic) cu un novice care dadea cu tarnacopul si alti patru care stateau pe margine si-i dadeau indicatii cum sa faca. Pana la urma cutezatorul o da de gard si taie un cablu electric si chibitii isi ridica privirea siderati, ca niste suricate care nu s-asteptau sa fie atacate si cel mai probabil offscreen il fac de tot c***ul. Stii care e ironia? La final tot cartierul ramane pe intuneric. Si ala care a riscat desi n-avea cunostintele si aia care poate stiau cum sa faca dar au preferat sa stea pe margine. Dar asta nu e problema cinemaului romanesc, e problema societatii romanesti. Oh, wait… :)
Mai departe, ce planuri ai?
Sa-mi identific problemele si sa le fac metafore.
