[Spre Gopo] Simona Popescu: Îmi place să stau la povești cu regizorul, cu partenerii, să ne lăsăm imaginația să zboare, să încărcăm personajele cu o biografie

Inițial, actrița Simona Popescu a dat probă pentru un alt rol decât cel jucat în lungmetrajul „Om Câine”. După o vreme, a fost chemată la casting pentru Simona, unul dintre personajele secundare din film. A primit cu bucurie vestea că regizorul Ștefan Constantinescu, cel care a scris și scenariul filmului împreună cu Andrei Epure și Jörgen Andersson, vrea să lucreze cu ea.

"Dragostea m-a atras la scenariul filmului „Om Câine”. Felul în care el își iubește soția. Felul în care soția își aduce aminte că îl iubește pe el. Felul în care Simona simte o perpetuă îndrăgosteală pentru acest bărbat și, peste toate, vulnerabilitatea fiecăruia".

Cu actrița Simona Popescu povestim despre rolul pe care îl face în „Om Câine”, pentru care a primit anul acesta o nominalizare la Premiile Gopo, la categoria „Cea mai bună actriță în rol secundar”.

Simona Popescu a debutat în 2002 în film, la doi ani după ce a absolvit Academia de teatru și film "I. L. Caragiale", la clasa profesorului Dem Rădulescu. A fost atunci Varvara în „The wild dogs” (regie: Thom Fitzgerald). În prezent este actriță a Teatrului Odeon București.

Evenimentele careu au dus la distribuirea ta în filmul „Om Câine”

A fost un caz clasic de casting în urma căruia am fost aleasă să joc acest rol. Inițial am fost chemată să dau probă pentru rolul Nico, soția personajului principal masculin. După probă am mai stat la povești cu Ștefan și cu partenerul cu care dădusem proba, pe balconul însorit al apartamentului în care ne întâlnisem, ne-am mai cunoscut puțin și a rămas să ne mai auzim. Poate de la soare, poate pentru că afara era primăvară și mă uitam la frunzele verzi în timp ce vorbeam, cert este că eu am simțit atunci că o să joc în acest film. A trecut ceva timp,

destul de mult, și am fost chemată din nou să dau probă, de data asta pentru rolul Simo. Într-un alt apartament, cu alt partener. De data asta fără balcon. Și fără soare. Dar a fost, totuși, de bun augur. După un timp m-a sunat Ștefan și mi-a spus că vrea să lucrăm împreună. Iar eu m-am bucurat. Așa a fost.

Întâlnirea cu regizorul Ștefan Constantinescu

Din punctul meu de vedere, au existat niște zile de acomodare în cele două sau trei zile de repetiții. A părut ușor la început, pe urmă nu a mai părut la fel de simplă comunicarea, am încercat și unul și celălalt să ne facem înțeleși, ne-am întâlnit și după repetiții, tot pe un balcon cu soare, sau, cel puțin, așa îmi amintesc eu, am povestit, am propus, ne-am adus aminte de lucruri care ne scăpaseră la repetiții, am plecat la casele noastre, ne-am auzit din nou la telefon, am povestit despre scenariu, despre noi, despre ce crede fiecare despre oameni, despre relația de cuplu din scenariu, ne-am împrietenit mai bine amândoi cu personajele și, la un moment dat, a ieșit soarele și în ceea ce încerca fiecare dintre noi să-i comunice celuilalt. Și a devenit ușor. Am început să vorbim aceeași limbă. Iar la filmări n-am mai avut nevoie de prea multe cuvinte. Așa a fost.

Genul tău de negociere creativă cu regizorii cu care colaborezi

Nu știu. Cred că de fiecare dată e diferit. Nu am o rețetă. Este în funcție de cum reacționez eu la personalitatea fiecăruia. De cum reacționează ei la mine. Uneori regizorul vine cu totul foarte bine pus la punct de acasă. Și își dorește de la tine să te adaptezi la ceva foarte controlat de el. Alteori, dimpotrivă, își dorește să se lase surprins. Și este dispus să preia de la tine propuneri. Să se bucure de surprize venite din improvizație. Se inspiră din greșeli. Mă simt bine în ambele variante, câtă vreme totul e făcut în bună înțelegere. Nu lucrez bine în tensiune. Cred că și o discuție în contradictoriu poate fi purtată cu bună credință. Cu scopul de a face bine. Am nevoie să greșesc, să încerc. Să spun ce îmi trece prin cap fără să îmi fie teamă că voi fi judecată. Cred că libertatea de a greși e creativă. Îi dă ocazia regizorului să te direcționeze . Aș vorbi până diseară despre asta, sunt mult mai multe de spus, dar mă opresc aici, că vine Gala peste noi.

Ce te-a atras cel mai mult la scenariul filmului „Om Câine”

Dragostea m-a atras la scenariul filmului „Om Câine”. Felul în care el își iubește soția. Felul în care soția își aduce aminte că îl iubește pe el. Felul în care Simona simte o perpetuă îndrăgosteală pentru acest bărbat și, peste toate, vulnerabilitatea fiecăruia. Neîmplinirea fiecăruia. Zbuciumul interior, inerent într-o relație de iubire. Ridicolul duios la care se ajunge doar pentru că acești „bieți” oameni nu își doresc decât să fie iubiți. Eu așa am citit. Și cine n-a ajuns la paroxism măcar o dată în viață, de teamă că va pierde persoana iubită? Cine nu a tânjit din dragoste și nu a sperat până în ultima clipă că va fi cel ales? Și dacă nu a făcut-o, ar fi cazul să încerce măcar o dată. De asta cred că publicul se va regăsi în această poveste. Așa cred.

Despre Simona, personajul tău

Simona are ceva ușor. Nu ușuratic. E ceva la ea care dă senzatia de ușor. Mă face să spun asta. E ceva ușor în felul în care ea se raportează la el. Nu prea știu cum să explic. Are un fel înțelept și fin de acceptare a situației. Am simțit că ia lucrurile așa cum vin. Și că, deși o înțeapă inima că nu este preferată de acest bărbat, pentru care are o slăbiciune, înțelege că nu se poate altfel. M-a amuzat foarte tare când am citit, că, deși nu mai este o puștoaică, acceptă să facă un gest extrem de copilăresc, pe care, desigur, el i-l cere. Și anume să sune la cineva, fără să știe la cine sună, să inventeze o poveste la fel de copilărească, să se joace de-a detectivii, doar pentru a-l mulțumi pe acest bărbat la care ține. Activități cu care s-ar ocupa fetele de liceu, să zicem. Ca să scurtez, da, cred că ușurința asta copilărească cu care face ce îi cere el, combinată cu înțelepciunea despre care vorbeam mai devreme, m-au atras la acest personaj.

Cum ai procedat pentru a o găsi, pentru a te apropia de ea

Din nou nu știu. Cred că intuiția este prima care mă ghidează. Și poveștile. Îmi place să stau la povești cu regizorul, cu partenerii, să ne lăsăm imaginația să zboare, să inventăm povești extratext, să încărcăm personajele cu o biografie, să aibă o istorie. Pentru ca la un moment dat să ajungi să fii locuit de ceva care să te facă să fii credibil că ești acel personaj. Cu Simona mi-a fost ușor. Nici măcar nu știu de ce. Eu nu sunt așa înțelegătoare ca ea. Sunt în stare să fac nebunii mari din dragoste, dar nu trec ușor peste dezamăgiri. Am stat destul de mult la povești cu Ștefan și mi s-a părut că înțeleg repede, de când am citit, cum ar trebui să fiu. Ceva din mine a rezonat foarte bine la acest personaj. Mi s-a părut că o înțeleg. Da, intuția și poveștile mă ajută.

Ce ți-a fost cel mai greu să faci în rolul acesta, tehnic sau emoțional

Mi-e și rușine să răspund la întrebarea asta. Dar nu mi-a fost greu. Eu sunt obișnuită de la teatru, cu repetiții lungi, cu roluri care implică un consum emoțional foarte mare, cu exigențe fizice și de coordonare care necesită o mare putere de concentrare. Slavă Domnului, în ultima vreme am tot avut parte de asta. Sunt obișnuită să nu dorm nopțile pentru că mă doare stomacul de emoție sau pentru că nu găsesc răspunsul la câte o întrebare, sunt obișnuită cu chinul atunci când lucrez la ceva. Acest rol a fost ca o oază pentru mine. Poate că cel mai greu mi-a fost să stau aproape de oameni în zilele de repetiții. Fizic. Eram în anul de pandemie, teatrele erau inchise de câteva luni și îmi aduc aminte că mi-a fost foarte greu să stau foarte aproape de partener. Și chiar aveam o scenă care așa era concepută. La filmări m-am mai relaxat, dar la repetiții am fost foarte crispată. Pare nimic acum, dar atunci eram foarte aproape de perioadele de izolare. Toată nebunia a început la noi în martie, iar noi am filmat în septembrie. Dar, nu, nu mi-a fost greu.

Cum ai primit nominalizarea de la Premiile Gopo

Cu mirare. Am fost extrem de uimită. Aproape că mi se pare nedrept. Cum spuneam, sunt obișnuită să muncesc mai mult până iese premiera. Să am parte de un consum emoțional intens. Iar acum, înafară de câteva zile de repetiții mai dificile, totul a mers ușor pentru mine. Plăcut. Plus că am mai avut și bucuria să filmez la mare. Iar eu sunt etern îndrăgostită de mare. Adică, dacă această nominalizare ar fi venit în urma unui parcurs mai sinuos pentru realizarea unui rol, poate că aș fi înțeles mai bine. Nu sunt modestă, chiar este o realitate. Sunt foarte recunoscătoare, dar am fost extrem de uimită. Dar poate pentru că în pauzele de filmare mă uitam în neștire la mare, poate pentru că am petrecut o după amiază plăcută pe plajă cu colegii mei, Ofelia Popii și Liviu Pintileasa, și am vorbit despre nimicuri drăguțe, poate pentru că pe balcon era soare când am dat prima oară probă, s-a imprimat ceva în sufletul meu care s-a transmis dincolo de ecran. Poate că da.