Legătura noastră cu lucrurile care se întâmplă dedesubtul a ceea ce e convenabil sau frumos să simțim e adormită, crede regizoarea Andra Hera. E nevoie să ieşim din noi pentru a ajunge la acea sursă primară de creativitate, iar asta înseamnă, uneori, să lăsăm demonii să vorbească. Rolul nostru de povestitor poate face asta cel mai bine: antrenamentul de a privi lucrurile din afară. Este ceea ce își propune și cursul ei de scenarii, Meaningful scripts. Atelierul are în principal două nivele: unul este concentrat pe scenaristică şi altul pe exerciţii de autocunoaștere prin scris și de stimulare a creativității narative. La sfârşit, experiența se va concretiza într-un scenariu de scurtmetraj, care să poată fi prezentat unei case de producţie. Atelierul debutează pe 8 aprilie, iar data limită pentru înscrieri este 29 martie.
”Eu cred că pentru a crea ceva de valoare, care să aibă un efect profund asupra celorlalţi, e nevoie să săpăm în noi înşine, să ne uităm în oglindă, să ne întoarcem în trecut şi să înţelegem ce e acolo. Pentru că de acolo vine bogăţia fiinţei noastre, din înţelegerile, rănile, bucuriile şi suferinţele adunate în noi. De acolo vine ceea ce ne face unici”, spune Andra.
Andra a absolvit școala de film ESRA (Paris) și a lucrat cu câteva dintre principalele companii de producție din București ca regizor secund, asistentă de regie, director de casting sau producător executiv. În 2017, a regizat scurtmetrajul Borders/Granițe (coproducție româno-franceză), selectat la numeroase festivaluri internaționale, iar în 2021 a lansat documentarul În mijlocul meu, Vocea.
Vorbim cu Andra Hera în continuare despre cursul ei de scenarii, temele care o preocupă, limbaj vizual și poveștile care ne dau sens.
Contextul în care a apărut atelierul
Partea amuzantă e că acum jumătate de an sau mai bine, îi povesteam Octaviei – care a fost protagonistă în documentarul meu și care mi-a devenit ulterior prietenă – despre ideea unui curs de actorie. Îmi doream să creez un spaţiu în care oamenii să îşi exploreze blocajele, temerile și credinţele limitative, ajungând treptat să îşi dea voie să fie ei înşişi în faţa altora – în cazul ăsta, în faţa unui public. Să se poată elibera de frica de ceilalţi, de judecata lor, care mie personal îmi este extrem de familiară şi cu care a trebuit să lucrez mult ca să pot scrie.
Atunci însă eram foarte concentrată pe scris și lucram intens la scenariile pe care începusem să le dezvolt. Am început să caut printre picături un spaţiu pentru cursul respectiv, dar nu am găsit ce îmi doream la momentul respectiv, așa că am amânat.
Acum ceva timp, Octavia a fost cea care m-a sunat şi m-a întrebat dacă mi-aş dori să fac un curs de scenaristică. Mi-a spus că ştie oameni care ar fi interesaţi şi că la rândul ei, şi ea îşi doreşte să înveţe să scrie un scenariu.
Am rezonat puternic cu ideea. Câteva zile nu m-am putut gândi decât la asta, cum l-aş structura, care sunt lucrurile valoroase pe care le-aş putea spune unor oameni care îşi doresc să scrie un scenariu și ce i-ar putea împiedica. Asta a fost primul gând: cum aş putea să ajut pe alţii care îşi doresc să scrie o poveste puternică, care să poată deveni un film, într-un interval relativ scurt?
Al doilea gând a fost: și ce-o să facem cu rezistențele, cu îndoielile și temerile care invariabil vor apărea, pe parcurs? Așa a venit cea de a treia întrebare și poate cea mai semnificativă pentru mine: cum aş putea să îi ajut să scrie ceva important pentru ei, care să conţină adevăr şi care să se “adape” din cine sunt ei în adâncul lor, acolo unde trăirile sunt foarte vii, acolo unde vulnerabilitatea și curajul lor se activează spontan și firesc. Acolo unde își vor dori cu cerul și pământul să își spună povestea oricât de multe obstacole ar apărea.
De la idee la implementare
Cred că cel mai simplu și onest răspuns ar fi că drumul ăsta este o mare provocare. Mi-e foarte greu să promovez ceea ce fac și să mă fac cât mai vizibilă cu proiectele mele. Să mă exprim în social media nu e cel mai confortabil lucru pentru mine.
In rest, diferitele variante au privit structura și conținutul cursului. Pe de o parte, miza era să extrag din toate cărțile de scenaristică citite de-a lungul anilor, din cele învățate în școala de film și din workshopurile la care am participat – informațiile și exercițiile esențiale, indispensabile scopului pe care mi-l propun.
Pe de altă parte, știu din propria experiență că de cele mai multe ori, când te apuci de scris, încep să scoată capul toţi demonii interiori şi începi să te chestionezi: cine eşti tu să faci asta? Cine te crezi? Pe cine o să intereseze? Pe nimeni, evident. Așa că riști să te oprești acolo. Nu pentru că ești laș. Ci pentru că nu te crezi în stare.
De aceea, am tot schimbat structura pentru a găsi cel mai potrivit echilibru între ce e legat strict de scenaristică și partea asta de deblocare a fluxului creativ, care mie mi se pare pare extrem de importantă.
Iar asta pentru că am ajuns abia după un timp să înțeleg cât de importantă e creativitatea și relația cu arta în viața noastră. Fără ele nu suntem întregi. Fără ele, urmând cărări trasate de alții înaintea noastră, nu știm de fapt cine suntem și de ce suntem în stare. Legătura noastră cu lucrurile care ne bântuie, cu ce simțim pe dedesubtul a ceea ce e convenabil sau frumos să simțim, e – îndrăznesc să spun – adormită.
Ce propune cursul
Atelierul are în principal două nivele: unul dintre ele este concentrat pe scenaristică şi te învaţă cum să construieşti un scenariu de film. Aici am inclus, pe de o parte, informaţii extrase din cărţile de scenaristică pe care le-am citit multă vreme adictiv, fiind mereu convinsă că încă nu am învățat suficient. În acelaşi timp, trăiam un sentiment intens de frustrare că nu îmi mai rămâne timp pentru scris şi simţind că toate ideile de povești care se iveau în mintea mea or să mă facă în curând să explodez.
Apoi, am inclus exerciții și unelte pe care le-am testat și care pentru mine funcționează, ajutându-mă să scriu și să duc la capăt proiectele la care lucrez.
Celălalt nivel ține de dezvoltarea personală, de scriere creativă cu o componentă personală, autobiografică, ca să spun aşa. Aici este pentru mine sursa creativităţii noastre şi de aici vine de fapt numele cursului, Meaningful Scripts. Aici este componenta „arheologică” şi creativă pentru care lucrul cu mintea, cu vocile care ne spun că nu e bine, că nu avem nimic interesant de spus, că nu ne pricepem, că nu avem talent, că nu avem timp pentru asta, etc - cu alte cuvinte ca nu merităm să fim văzuţi şi ascultaţi, e foarte important.
Aici am inclus pe lângă exerciţii de autocunoaștere prin scris și de stimulare a creativității narative, câteva exerciţii de actorie.
E posibil ca oamenii să se întrebe: ce îmi trebuie mie actorie la chestia asta? Da, poate că e ciudat. Dar nu e. Scrisul e o activitate extraordinar de utilă pentru conştientizare. E miraculos în acest sens. Şi poate fi eliberator, până la un punct. Dar e o activitate mentală. Dincolo de acest punct, scrisul devine neputincios din perspectiva și din experința mea - din două motive: rănile noastre emoţionale sunt răni „de relaţie” ca să spun aşa. Sunt, în fiecare caz, rezultatul unei relaţii. Apoi, ele au dus la credinţe şi blocaje care sunt în mintea noastră. Nu le ştie şi nu le aude nimeni decât noi şi ca urmare, se simt confortabil acolo. Ne-am învățat să le ascundem nu doar de ceilalți ci și de noi înșine.
E nevoie să ieşim din noi, din mintea noastră pentru a putea să ajungem cu adevărat la acea sursă de creativitate care ține de unicitatea noastră. Şi să revenim în lume. Să lăsăm monstruleţii, adică vocile acelea care continuă să ne rănească pe dinăuntru, să scoată capul. De aceea, exerciţiile de actorie pot fi o unealtă esenţială şi extraordinar de puternică. Acolo te mişti, vorbeşti, reacţionezi la celălalt. Acţionezi, intri în relaţie. Şi apoi, vei putea să descoperi mai multe lucruri: ce am simţit în situaţia asta? Cum am reacţionat? De ce? Şi eventual să îţi pui întrebarea esenţială, pe care eu o iubesc şi care mi-a rămas bine întipărită în minte citind-o în cartea lui Clarice Lispector, Too much of Life: „Dacă aş fi eu însămi/Dacă aş fi eu însumi, cine aș fi și cum aş face?” Poate părea banal, dar nu e.
Eu cred că pentru a crea ceva de valoare, care să aibă un efect profund asupra celorlalţi, e nevoie să săpăm în noi înşine, să ne uităm în oglindă, să ne întoarcem în trecut şi să înţelegem ce e acolo. Pentru că de acolo vine bogăţia fiinţei noastre, din înţelegerile, rănile, bucuriile şi suferinţele adunate în noi. De acolo vine ceea ce ne face unici.
In același timp, cred că antrenamentul de a privi lucrurile acestea cu ochi de povestitor ne poate scoate din poziția de victimă și ne dă ocazia de a încerca să ne punem și în papucii “celuilalt”, ai celui care ne-a rănit. Iar ăsta, din punctul meu de vedere, e un pas esențial pentru a scrie o poveste puternică.
Şi apoi, cred foarte mult în puterea de alchemizare a unei experienţe dificile prin intermediul unei poveşti. Iar în sensul ăsta scenariul este o cale extraordinară. Pentru că e un drum care îţi permite să te apropii de ce ai trăit şi apoi să te distanţezi, punându-te în locul celuilalt și, în ultimă instanţă, în locul privitorului.
Capturi din scurtmetrajul Borders
Cum ai gândit cursul
Am gândit cursul în aşa fel încât evoluţia de la o etapă la alta să vină cumva firesc. De aceea sunt patru module. E important ca procesul de explorare interioară să meargă în paralel cu însușirea cunoștințelor, iar exercițiile să deschidă drumul din ce în ce mai departe.
Provocările legate de structură au fost multe, pentru că îmi doresc foarte mult să le fiu de ajutor oamenilor cu care voi lucra. A trebui să răspund permanent întrebării: ce informaţii sunt absolut esenţiale ca să ajungă acolo, la o poveste importantă și la un scenariu complet? Ce exerciţii vor avea cel mai mare impact? Și cum pot implementa cursul în timpul alocat? Adică în 3 luni de învăţare, explorare, experimentare, două luni de pauză în care participanții să finalizeze construcţia scenariului, şi o lună în care să lucrăm pe scenariul efectiv și să îl îmbunătățim.
În acelaşi timp, au venit întrebări logistice: fizic sau online? Am ales să îl fac 90% fizic, pentru că pentru mine e important contactul cu ei, e important să le văd reacţiile, să îi înţeleg, ca să ştiu cum pot să îi ghidez mai bine. În plus, îmi doresc să se creeze o mică comunitate, să schimbe idei, experienţe, să poată eventual lucra mai departe împreună dacă îşi doresc să facă asta.
Am ales să îl fac preponderent în zilele de sâmbătă, astfel încât să poată veni cât de cât odihniţi, nu după o zi de muncă. Şi să aibă disponibilitatea interioară pentru a fi prezenţi.
Am tot schimbat numărul maxim de participanți până m-am hotărât să limitez grupul la 12 astfel încât să mă pot ocupa cu atenţie şi cu grijă de fiecare, să devin conştientă de nevoile fiecăruia. Asta presupune un proces de cunoaştere şi de construire a unei relaţii de încredere care necesită timp şi disponibilitate.
Marea bucurie este că datorită unei prietene dragi, am găsit o locaţie minunată în centru, un loc de care sunt foarte entuziasmată şi care ştiu că va fi un spaţiu foarte potrivit pentru ce ne propunem să facem împreună.
Cursul se adresează aşadar celor care vor să înveţe cum se scrie un scenariu și să parcurgă totodată această călătorie către ei înșiși. Iar la sfârşit, să concretizeze toată această experienţă printr-un scenariu de scurtmetraj, pe care să îl poată arăta unei case de producţie și transforma într-un film. Intenţia mea este de a îi ajuta la final în acest sens şi de a îi sprijini pe cursanţii interesați să meargă mai departe și să intre în contact cu producători şi regizori tineri din domeniul industriei cinematografice.
Temeri & așteptări
Aşteptările sunt mari. Şi temerile, pe măsură. Îmi doresc foarte mult ca fiecare dintre participanţi să aibă o experienţă profundă, care să le rămână şi care să îi schimbe. Îmi doresc foarte mult să poată folosi ceea ce învaţă la curs şi în viaţa lor de zi cu zi, să le dea încredere în ei înşişi şi în puterea lor de a crea povești relevante – pentru ei și pentru ceilalți.
Ce are scurtmetrajul special pentru tine
Scurtmetrajul e pentru mine un sâmbure de adevăr. E ceva cu care rezonezi foarte puternic şi pe care îl poţi spune aproape dintr-o răsuflare dacă înţelegi ce ai de făcut. Nu trebuie să stai musai ani de zile să sapi şi să analizezi, ca la un lungmetraj.
E un exerciţiu excelent de storytelling care nu necesită o structură la fel de solidă ca în cazul unui lungmetraj. E o formă mai liberă, mai la îndemână, mai aproape de trăire.
La ce lucrezi acum
Dezvolt acum două scenarii de lungmetraj, însă lucrez la mai multe proiecte de film cu bătaie lungă. Mă preocupă obsesiv ca să spun aşa moştenirea noastră emoţională, relaţia dintre părinţi şi copii, cine suntem – ce e al nostru şi ce nu e, mă preocupă din ce în ce mai mult relaţia cu trecutul, cu timpul şi cu memoria. De asemenea, o temă pe care o explorez acum e legată de limitele umanității noastre.
Cum a evoluat limbajul tău vizual
Cred că datorită documentarului, s-a schimbat distanța față de ceea ce filmez și față de cei pe care îi filmez. Cred că limbajul meu vizual a devenit mai fluid și mai intim, deși în continuare mă atrag filmele cu cadre atent compuse, observaționale și totodată tributare simplității.
