Mihai Mincan: „Spre Nord” e un film despre frică, un film despre încrederea în celălalt, un film despre capacitatea sau incapacitatea de a-ți lăsa viața în mâinile unui necunoscut. E și un film despre relația noastră cu Dumnezeu

Mihai Mincan: „Spre Nord” e un film despre frică, un film despre încrederea în celălalt, un film despre capacitatea sau incapacitatea de a-ți lăsa viața în mâinile unui necunoscut. E și un film despre relația noastră cu Dumnezeu

A scris destul de repede scenariul filmului „Spre Nord”. Așa cum face de fiecare dată când începe lucrul la un nou proiect cinematografic, regizorul și scenaristul Mihai Mincan s-a așezat la masa din bucătăria apartamentului său din cartierul Titan, s-a uitat în stânga către blocul comunist cu 10 etaje, și-a făcut o cafea și s-a apucat de scris. Într-o lună, a așternut pe hârtie povestea lui Dumitru, un român care încearca să traverseze oceanul către America și a lui Joel, un marinar filipinez credincios, care vrea să îl ajute. Faptele ce au stat la baza scrierii scenariului sunt reale

Dorința lui Mihai a fost să facă un lungmetraj despre frică, despre încrederea în cel de lângă noi și despre relația noastră cu Dumnezeu. În distribuția internațională a filmului îl găsim pe tânărul actor Niko Becker.

"Am ajuns la forma asta, din film, în care ne jucăm foarte mult cu întunericul, cu fața omului de lângă tine și cu niște mișcări de cameră care uneori nu au un obiect clar, pentru a crea senzația de paranoia, de discontinuu, de frică".

Din 17 martie, thrillerul psihologic „Spre Nord/To The North” intră în cinematografele din România, iar regizoul Mihai Mincan spune că filmul său de debut în lungmetraj a fost gândit, conceput și executat pentru ecran mare, de la folosirea luminii și întunericului, până la modul în care a fost filmat și muzica aleasă. Povestim cu regizorul despre scrierea scenariului, alegerea distribuției internaționale și zilele de filmări.

 

Din parcursul tău profesional

Am studiat Filozofia la București, am absolvit în 2002, după care am făcut un an masterat la Cluj Napoca, tot pe filosofie. Am terminat în 2003, o perioadă destul de tulbure economic în România, fără mari posibilități de angajare în perioada respectivă, mai ales pentru un băiat care terminase filozofia. Am avut mare noroc că un prieten mi-a atras atenția că se deschisese o publicație nouă, un ziar nou care era Aspirina săracului a lui Mircea Dinescu. Am depus un fel de CV acolo, zic un fel pentru că de fapt nu aveam un CV propriu zis pentru că nu scrisesem niciun text de presă până în momentul ăla. Oamenii au văzut ceva în mine, nu știu ce nici până astăzi. M-am angajat acolo și din punctul ăla am trecut de la o publicație la alta, prin presă, vreme de vreo 12 sau 13 ani.
Am lucrat și pe știri, am scris câte puțin din toate, știri, reportaje, interviuri, anchete.
Am trecut prin toate formele de presă.

 

Cum ai ajuns la cinematografie

Cred că a început cumva aleatoriu, cum încep toate lucrurile bune în lumea asta. Am avut o discuție cu George Chiper, care este, de altfel, directorul de imagine la Spre Nord. George urma să termine Facultatea de film, UNATC-ul, și avea nevoie de un scenariu pentru un film de diplomă. Și am făcut un fel de prinsoare așa stupidă, cum se mai întâmplă între prieteni, că pot să-i livrez eu un scenariu de scurt metraj relativ rapid. Am scris un scenariu care s-a numit Palmele și pe care George l-a regizat.

Și de aici încolo cred că am început pur și simplu să scriu. Pentru mine întotdeauna asta a fost imboldul principal. Am scris tot felul de mici scenarii, mai mari scenarii, am trecut de la una la alta până am ajuns în punctul în care sunt acum.

 

Oamenii care te-au inspirat să virezi dinspre jurnalism către filmul documentar și de scurtmetraj

Au fost doi oameni. Contextul l-am pomenit un pic mai devreme, un fel de întâlnire mai mult sau mai puțin aleatorie cu George Chiper care s-a lăsat cu un scurtmetraj. După ce am scris scurtmetrajul pentru George Chiper, am scris, cum fac toți începătorii care nu știu exact cu ce se mănâncă treaba, am scris direct un lungmetraj pe care îl și visam realizat, nu de mine, dar de oricine altcineva. Evident, nu a fost făcut nici până astăzi și nici nu va fi vreodată. Scenariul la lungmetrajul ăsta a ajuns cumva la Corneliu Porumboiu și la Cristi Puiu. Am avut două întâlniri cu ei. Ambii m-au încurajat foarte mult să continui să scriu, pur și simplu să lucrez. Momentele astea, pentru că au fost două, sunt destul de importante pentru mine, pentru că eu chiar eram nimeni. Adică eram un băiat venit din jurnalist, nu terminasem o facultate de profil, nu aveam legături, nu știam pe nimeni, practic eram doar un băiat care a scris un scenariu. Faptul că doi regizori pe care îi admiram foarte tare în momentul acela au decis cumva să citească scenariul, și-au luat din timpul lor să citească scenariul apoi să mă încurajeze, a contat, a contat enorm.


Credit foto: Andrea Avezz

 

Primul tău film și ideea de la care a pornit

Primul meu film a fost un scurtmetraj care se numea Alaska și ulterior a fost redenumit în Drumul Taberei pentru a putea fi inclus într-un omnibus supervizat de Paul Negoescu și de aici a venit și schimbarea de nume. Omnibusul respectiv se numea Love bus, erau 5 povești de dragoste din București și fiecare dintre povești avea câte un nume de cartier sau o zonă în care se întâmpla. Paul a văzut filmul, i-a plăcut și m-a întrebat dacă vreau să i-l dau să-l introducă în omnibus-ul ăsta. A fost un scenariu comun scris de mine și Cristian Delcea, care acum este unul dintre fondatorii site-ului recorder.ro.

De la ce idee a pornit? E foarte vag, cred că au fost două idei, una mea și una a lui. Dar sincer să fiu e atât de în spate în timp încât nu-mi aduc aminte exact cum a pornit lucru. Cristi, ca și mine, are o pasiune pentru scris și cred că am încercat pur și simplu să scriem ceva împreună, să vedem cum funcționează, dacă se leagă, dacă nu. Proiectul a fost citit de Radu Stancu, producătorul cu care lucrez în continuare. I-a plăcut și a decis să-l producă.

 

Cum erai tu atunci

Nu știu, nu cred că eram foarte diferit. Sau poate că eram diferit, eram mai tânăr în primul rând, eram poate mai visător un pic decât acum. Temeri cred că erau mai puține decât acum. Fiind mai tânăr poate luam lucrurile mai direct. Astăzi îmi calculez prea mult anumite lucruri înainte să le fac.

 

Cum este acum, când s-a mai strâns experiență. Cum începi un nou proiect

Încep un nou proiect cum am început dintotdeauna. Mă așez la masa mea din bucătărie din Cartierul Titan, mă uit pe geam în stânga și văd un bloc de 10 etaje, comunist. Este peisajul pe care l-am văzut la fiecare proiect pe care l-am scris de la primul până la ultimul, scurte, lungi, animații, orice. Ăsta e locul în care scriu întotdeauna și lucrul pe care îl văd. Mă așez la masa aia la un calculator, îmi fac cafea, îmi aduc țigările lângă mine, fumez mult, beau multă cafea, mă uit pe geam, visez și încerc să scriu. Totdeauna un proiect începe cel mai frumos posibil pentru că ești întotdeauna doar tu cu tine. Dacă îți dai destul timp și primești destul timp și de la viață, de la lumea din jur cât să visezi, cât să plonjezi cumva într-un fel de day dreaming, poate ieși ceva minunat până la urmă.

 

Contextul în care ți-a venit ideea lungmetrajului „Spre Nord”

Era 2016, ideea a venit dintr-o discuție cu George Chiper, din nou. Mi-a povestit la un moment dat, într-un drum pe care l-am făcut împreună cu metroul, despre un documentar radio pe care-l ascultase cu câțiva ani în urmă. Era pomenit un incident, care se numea „Maersk Dubai incident”, despre doi români care au încercat să traverseze ilegal oceanul spre America și au fost descoperiți de membrii echipajului. Unul dintre ei a fost omorât, aruncat în ocean, celălalt a fost găsit și ascuns de un marinar mai milos, filipinez, într-o cameră undeva la baza vaporului, doar cu o Biblie la îndemână. Și cumva protejat până când vasul a ajuns la la destinația finală în America.

Asta era ideea pe care mi-a spus-o George. Pe mine nu m-a atras extraordinar de mult ideea în sine. Mi se părea că e destul de mult legat de religie și nu știu dacă eram foarte interesat să fac un film despre religie în momentul ăla sau ceva cu o tentă religioasă atât de pronunțată. Dar cumva a rămas ideea cu mine, m-am mai gândit la ea. Am început să citesc destul de mult pe lângă, despre cazuri similare. Am descoperit că e un fel de fenomen foarte cinic și cumplit până la urmă, în care foarte mulți imigranți au fost aruncați în ocean pe drumul lor dinspre țara natală, sau dinspre Europa sau Africa, spre America.

Am decis să fac un film despre ce mă interesa în momentul acela. Era cumva conceptul ăsta de frică care poate suna foarte greu, așa. Dar asta mă interesa, asta simțeam că trebuie să fac. Totul se întâmpla în 2016, nu știu cât își mai aduce aminte lumea despre ce se întâmpla în 2016. Era un final de criză economică în România. Salariile, condițiile de muncă și condițiile de viața de zi cu zi erau destul de precare. În lume au fost 3 atentate teroriste masive în anul respectiv. Dacă îmi aduc aminte bine, au fost la Bruxelles, Nisa și Istanbul. Cu câteva sute de oameni morți și toate aceste atentate motivate religios. Era o senzație de un fel de final de civilizație, poate nu atât de dramatic, dar era senzația că plutea ceva negru, ceva foarte, foarte nasol în aer. Cel puțin asta simțeam în perioada respectivă și m-a ajutat foarte mult starea asta de incertitudine și de frică pe care o simțeam. Senzația că viața de fapt nu-ți mai aparține, aparține altor oameni. M-a ajutat foarte mult să scriu Spre Nord și cred că acolo poate fi văzut cumva contextul filmului.

 

Scrierea scenariului

L-am scris repede. Cred că în trei săptămâni, o lună maxim, pentru că, în general când sunt consumat de ceva, scriu repede. Deci nu a fost un caz ieșit din comun. Pur și simplu l-am scris, l-am aruncat pe hârtie.

 

Ce te-a inspirat

Ce m-a inspirat dincolo de faptele reale? Multe lucruri. Sunt mai multe cazuri care cumva s-au întâlnit. Români, africani, asiatici care au încercat să traverseze oceanul și au ajuns cumva în situații de acest fel, dramatice, fie omorâți, fie să-și facă singuri dreptate.

Eu nu mă uit deloc la filme când scriu. Îmi caut inspirație în cărți și muzică. Cele mai mari surse de inspirație pentru Spre Nord au fost literare. A fost Meridianul sângelui a lui Cormac McCarthy care pentru mine este o carte extraordinar de importantă. Una din cărțile la care mă întorc periodic doar pentru a mă pierde cumva în lumea aia. O altă sursă de inspirație literară a fost o colecție de poezie scrisă de un poet american mai puțin cunoscut. cred, în România, Stephen Crane. The Black Riders and Other Lines se numea volumul. În ambele era cumva o combinație de violență și misticism. În același timp, ceva foarte vag care plutește în ambele cărți, un fel de plonjon într-un poetic foarte întunecat.

 

Procesul de creație a filmului

Dacă vorbim despre film în sine, despre scenariu, despre dezvoltare, am început destul de devreme prin 2018. Lucrul efectiv, pre-producția filmului a început în 2020.

Filmările au durat, dacă îmi aduc bine aminte, 26 sau 27 de zile, deci a fost o perioadă standard pentru un debut filmat în România și au fost în 3 locuri diferite. O parte a fost în România în jurul Constanței. O altă parte a fost în Grecia, în Katakolo, o localitate din zona continentală. Au fost și niște imagini filmate pe coasta de vest a Franței la Oceanul Atlantic.

 

Provocările

Când auzi cuvântul ăsta provocări pare că te-ai luptat cu ceva îngrozitor. Nu știu dacă provocări e cuvântul. Cea mai mare cred că a fost dată de multitudinea de locații și de faptul că până la urmă ajungi să filmezi pe un obiect în mișcare, adică pierzi o parte din controlul pe care ți-l aduce o filmare normală, una în condiții normale. Evident că ai o o mare doză de hazard în orice filmare, dar mi se pare că asta se accentuează și mai mult în momentul în care devii dependent automat de un vas, de o echipă de actor veniți din mai multe țări cu limbi diferite. Mai e și vremea, foarte haotica pe mare. Dar nu aș zice că sunt provocări neapărat, filmările în general sunt complicate.

 

Castingurile și alegerea distribuției

Pentru actori, am făcut casting, unde am putut să fac asta. De exemplu, la Niko Becker, actorul român, am făcut un casting care a fost destul de lung. S-a întins pe vreo 9 luni până l-am găsit. Am văzut o grămadă de tineri de vârsta lui. Și am rămas cu el pentru că cred, și astăzi, că a fost cumva singurul care arăta, se comporta și se mișca cum îmi imaginasem eu că se mișcă personajul pe care el îl interpretează, Dumitru.


Credit foto: Adi Tudose

 

La filipinezi din cauza lipsei banilor la momentul respectiv n-am putut să fac casting efectiv, adică să mă duc la Manila, să văd actori. M-am uitat la niște filme mai recente ale lui Lav Diaz, care este probabil cel mai cunoscut regizor filipinez. Am căutat cumva momente, nu neapărat actori. Căutam momente de actorie care pe mine să mă atingă într-un mod sau altul. Și dacă se întâmpla ca în momentele de actorie să fie și niște oameni care vizual, ca vârstă, ca mișcare și corp cumva să se potrivească la ce aveam eu în minte pentru Spre Nord, cu atât mai bine. Întâmplarea face că așa i-am găsit pe toți trei. A urmat o perioada destul de lungă în care am stat destul de mult pe zoom, am împărțit cărți, vorbeam despre familiile noastre, încercam pur și simplu să ne cunoaștem mai bine ca oameni de la mii de kilometri distanță unul de celălalt și să ne împrietenim așa virtual înainte ca să vină ei în România.

La partea cu echipa de producție cel mai bine știu Radu Stancu și Ioana Lascăr, producătorii DEFILM, cum s-a adunat. Cât despre lucrul cu o echipă internațională, a fost foarte bine. Ei sunt niște actori extraordinari, niște oameni care au crezut foarte mult în proiect din prima, au crezut foarte mult în ideea unui băiat din România care a scris și el un scenariu și vrea să facă un debut. Cred că a ajutat și că le-a plăcut mult scenariul, cel puțin asta mi-au spus.

 

Ce temeri ai avut făcând filmul ăsta

Una singură. Un film seamănă foarte mult cu un meci de fotbal, cred eu. Trebuie să duci 90 de minute meciul și trebuie să-ți păstrezi cumva concentrarea în fiecare minut. La filme e același lucru. Cred că cea mai mare temere pe care am avut-o, că se va întâmpla la un moment dat, în decursul celor 26, 27 de zile, să nu fiu cu adevărat acolo, adică să nu fiu prezent cu adevărat pe set. Să nu fiu atent, să nu fiu empatic, deși urăsc cuvântul ăsta, dar mă rog, hai să-l folosim. Să nu fiu atent la lucruri, pur și simplu să las așa viața de zi cu zi să mă copleșească și să mă scoată de acolo, chiar și pentru o zi. Ăsta cred că e cel mai rău lucru care ți se poate întâmpla. Ideea filmării, în general, este să ieși din tot și, pur și simplu, să fii prezent acolo.

 

Temele și conflictele expuse de film

Aici o să răspund foarte scurt, doar enumerând 3 concepte, teme să zicem, dacă la asta se referă întrebarea, care cred eu că sunt conținute în film și nu cred că mai e nevoie să explic de ce sunt de interes pentru public pentru că numele lor în sine reprezintă asta. Cred că Spre Nord e un film despre frică, un film despre încrederea în celălalt, un film despre capacitatea sau incapacitatea de a-ți lăsa viața în mâinile unui necunoscut. E și un film despre relația noastră cu Dumnezeu și mai specific de atât cred că este despre acel punct al relației noastre cu Dumnezeu în care reușim, unii dintre noi, mă rog, să îl simțim sau să îl vedem pe Dumnezeu în scripturi sau într-o formă non fizică, dar nu reușim să-l vedem pe Dumnezeu și în semenul nostru, în omul de lângă.

 

Din punct de vedere tehnic, cum ai construit tensiunea care se simte în film

O mare parte mi-a pus-o locația pe tavă, totul întâmplându-se pe un vas, pe o masă enormă de oțel foarte îngustă, claustrofobă. Știam cam la ce mă expun la început și căutam lucrul ăsta. Sunt coridoare foarte înguste, săli mici și un spațiu în general foarte limitat. Dat fiind că locația era atât de claustrofobă, n-am vrut să filmez foarte mult static pentru că ar fi adus cumva o impresie de teatralitate pe care nu o căutam deloc. Deci am avut intenția de a ține cumva camera în mișcare tot timpul de-a lungul filmului. Un lucru mare pe care l-am vorbit înainte de film era cum să facem close-up-urile care mi se păreau foarte importante și mi se par foarte importante în film pentru că toate discuțiile se întâmplă într-un spațiu, din nou, foarte îngust, în care oamenii sunt foarte apropiați unul de celălalt și singurul lucru, practic, la care te uiți în momentul respectiv este fața omului de lângă tine. Deci close-up-urile pentru mine aveau un rol extraordinar de important și trebuiau să iasă exact cum ne-am imaginat. Muzica a mai contat extrem de mult. La fel și sunetul.

A fost un întreg concept pe care l-am pus la punct și la care ne-am gândit un an sau doi. Am ajuns la forma asta, din film, în care ne jucăm foarte mult cu întunericul, cu fața omului de lângă tine și cu niște mișcări de cameră care uneori nu au un obiect clar, pentru a crea senzația de paranoia, de discontinuu, de frică.


Credit foto: Yana Lozeva

 

Alegerea finalului

Filmul se termina acolo, scenariul se termină acolo, clar. Ce se termină acolo? Ce pot spune fără să dau spoilere, sper că finalul are o formă de catharsis, o formă de eliberare. Pentru mine sigur a avut. Îmi vorbește și astăzi pentru că am pus foarte mult din mine în finalul ăla.

 

Cu ce speri să rămână oamenii după ce văd acest film

Mi se pare că e greșit să pui tu ca autor un mesaj, pare un film foarte țintit, foarte construit îi spui publicului „vreau să-ți dau asta”. Eu cred că un film este în primul rând o invitație la dialog. Este un mod în care un om vede o lume, pe care o pune pe masă și te invită cumva să iei parte alături de el în călătoria asta.

 

„Spre Nord” în cinematografe și de ce să îl vedem acolo

Flimul se vede la cinema din 17 martie, când intră în cinematografele din România.
De ce ar fi cel mai bine de văzut la cinema? E foarte simplu, pentru că tot filmul a fost gândit, conceput, executat, construit pentru cinema. De la lumină, de la modul în care am folosit lumina și întunericul, de la încadraturi, de la muzică. Mi-ar plăcea ca oamenii să vină să-l vadă pe un ecran mare și să intre cumva în lumea aia. Și să se bucure de ce a mai rămas din forma asta de a spune ceva, care este cinemaul.

Aboneaza-te la newsletterul IQads cu cele mai importante articole despre comunicare, marketing si alte domenii creative:
Info


Branduri

Subiecte

Sectiune



Branded


Related