Ioana Bâldea Constantinescu a făcut radio, în direct, aproape toată viața. A scris cărți, s-a implicat în diverse proiecte editoriale și de comunicare, contribuie cu articole în publicații importante, are blog. Dar prin toate aceste multe lucruri între care își împarte energia, radio-ul a fost o constantă importantă mai bine de 20 de ani. Acum, Ioana face podcast. A adus din radio experiența miilor de interviuri, a lăsat în urmă electricitatea live-ului și a început dansul complicat al unei identități audio noi. Ce trebuie să rămână, când condițiile se schimbă, crede Ioana, este calitatea muncii.
”Podcastul este felul în care radioul se va salva. E o formula care hibridizează tot ce are radioul bun cu online-ul, cu nevoia ascultătorului contemporan de a nu mai fi legat de niște repere temporale. Podcastul e radio on demand. E o lume nouă, e o piață nouă, iar în centrul ei nu e invitatul și nu sunt nici eu, moderatoarea – e ascultătorul”, spune Ioana.
#CuVoceTare e un exercițiu de curatoriat și un alt fel de a face jurnalism – nomad. Cum e trecerea la podcast, care sunt descoperirile noului mediu și ce înseamnă un jurnalist bun, povestește Ioana în rândurile de mai jos:
Povestea podcastului
Podcastul #CuVoceTare e un produs al Editurii Litera și a fost până acum moderat de Nadine Vlădescu. El a propus de la bun început o galerie elegantă și consistentă de invitați din lumea culturală. E un podcast generalist cu teme actuale și puncte de vedere pertinente, cu un public informat și branșat la tot ce e proaspăt, versatil, important în piața de idei a momentului.
Nouă în formula aceasta sunt… eu, așa că iau lucrurile ca pe o provocare. Mă aduc pe mine, care am metaforic vorbind, căști colorate impregnate identitar și o dorință destul de acută de a fi din nou într-un studio, într-un soundwave, într-o conversație tradusă în decibeli, în inma unui mixaj, pe o cortină, dincolo de ultimele secunde de outro… Sper să construiesc conținut relevant și să dau volum în voce unor vorbitori care schimbă lumea noastră mică, la propriu și la figurat, și o conectează din ce în ce mai mult melanjului de formule discursive, creative și existențiale căruia-i spunem secolul XXI.
Primii pași în realizarea lui
E un dans complicat :) Sunt pașii firești de construire a identității unui sezon nou, cu tot ce înseamnă asta – identitate audio, vizuală, de ton, de nuanță, de spirit, dacă vrei. E și (re)întâlnirea cu niște oameni pe care îi privesc (și îi ascult) cu admirație și, în câteva situații norocoase pentru mine, cu prietenie caldă și durabilă în timp. Sunt oameni foarte diferiți, dar relevanți fiecare în domeniul lui și, trebuie să recunosc – întâlniri plăcute pentru mine, la nivel uman.
Spun asta pentru că mi-a rămas cumva lipită de creier prima ta întrebare și cred că tocmai mi-a licărit o frântură de răspuns: ca un om care a trecut prin schimbări multe și tracasante în ultimii ani, cred că starea pe care îmi doresc să o aduc, să o construiesc, să o cultiv în acest podcast este #speranța. E numitorul comun al invitaților mei, e ce am primit eu, personal, în toate interviurile și cred că e și una dintre valorile care ne unesc, care ne aduc #împreună, așa polarizați cum suntem.
Diferența dintre radio și podcast
E… mare :). Pentru mine (am mai spus asta și cred că ți-am spus și ție – mă aud, mental, mărturisind(u-mi) chestia asta cu o întrebare a ta în ureche), radioul e live-ul. Electricitatea, controlul (toți broadcasterii sunt un fel de control freaks, chit că recunosc sau nu), momentaneitatea, întrebarea spontană, care se naște atunci, pe loc, gestul, râsul, surpriza răspunsului, naturalețea pe care doar directul ți-o dă. Rezolvarea unei situații contra cronometru, on air. Îți toacă nervii, dar ți-i toacă superb. Nimic nu poate suplini starea asta, ea e cuibărită undeva, în memoria mea, în ființa mea, în cine…sunt. Încă :) Stă și picotește acolo, bine mersi.
Numai că radioul pierde teren, din păcate, pentru că obiceiurile de ascultare se schimbă cu o viteză greu intuibilă acum 19 ani, când am început eu să fac radio. Podcastul este felul în care radioul se va salva. E o formula care hibridizează tot ce are radioul bun (voci, poveste, șarm, radiogenie, starea aceea de însoțitor care te ia de mână și te ține să nu cazi, când îți e greu) cu online-ul, cu nevoia ascultătorului contemporan de a nu mai fi legat de niște repere temporale (cine mai stă în ziua de azi lipit de aparat miercuri, să zicem, de la 15.00, să-și „prindă” emisiunea preferată?). Podcastul e radio on demand. E o lume nouă, e o piață nouă, iar în centrul ei nu e invitatul și nu sunt nici eu, moderatoarea – e ascultătorul. Ce mă face să cred în podcast e adaptabilitatea lui la schimbările rapide din viețile noastre, ale tuturor și felul în care valorizează acel element esențial în chimia bună a unui produs audio/video cu publicul țintă: ritmul de viață al consumatorului.
Cum te influențează formatul de podcast
Nu îl simt ca pe ceva diferit, pentru că fiecare interviu e altfel și eu (ca o consumatoare năzuroasă ce mă aflu, în primul rând) am mare nevoie de eclectismul ăsta. Unele interviuri sunt foarte conversaționale, altele aproape tehnice, iar pe mine diversitatea asta mă ține vie, cumva. Profesional vorbind :)
Ce aduci de la radio, ce apucături lași deoparte?
Sper din toată inima să aduc plăcerea. Aburii ei, măcar. Magia aceea inexplicabilă pe care o fac un microfon, o pereche de căști, o întrebare, niște răspunsuri. Știi, am făcut, cândva, un interviu cu un scriitor care mi-a spus așa: „Vreau ca oamenii să uite cum arată camera în care sunt, când mă citesc.” Cumplit de orgolios, nu? Aproape narcisist. Și, totuși, nu asta vrem cu toții, inclusiv cu tehnologia, cu literatura, cu radioul, cu podcasturile? – să se blureze timpul nostru, să avem acces la alte lumi și să-i tragem pe alții de mânecă în lumea noastră, să fim permanent conectați cu ce se întâmplă, dar, eventual, fără să ne pierdem pe noi înșine. Sper să aduc complicitatea care se creează între mine și cel care ascultă. Curiozitatea. Reacția sinceră. Un început. Și pentru mine, și pentru podcast.
În urmă sper să o las pe Ioana de la radio :)
Cum pregătești un episod
Nu durează mult. Mie îmi place partea de documentare și imersia în lumea creativă a altcuiva e un exercițiu de alteritate binevenit. Mai complicat e să găsim un interval temporal Ok pentru toată lumea – toți cei pe care i-am invitat până acum sunt oameni eminamente ocupați, care și-au rupt din timpul lor (și) pentru mine. Le sunt tuturor recunoscătoare.
Ce trebuie ”să aibă” un intervievat ca să fie invitat la podcastul tău
Voce recognoscibilă în spațiul public. Amprentă creativă. Empatie. Și, evident, dorința de a se face auzit :). Dincolo de asta, sunt foarte conștientă că nu e podcastul meu – nu e ideea mea, nu e proiectul meu, nu eu i-am dat numele, nu am încă o istorie cu el. Sunt moderatoarea lui și treaba mea e să mă achit cât mai bine de lucrul acesta. Niște oameni mi-au dat un vot mare de încredere și o scenă. Ce am eu de făcut e să aduc public, să generez conținut care să conteze și, în măsura în care pot, să creez acel spectacol al minții umane care se naște într-o conversație.
E un exercițiu de curatoriat, într-un fel. E și un alt fel de a face jurnalism – nomad, aproape. Nu ești acasă într-un loc, într-un studio, într-un flux de lucru, ci ești acasă în meseria ta. Când condițiile se schimbă, nealterată trebuie să rămână calitatea muncii tale. Aceea e, dacă vrei, a mea până în unghii și îmi propun să fac tot ce pot ca ea să varieze minimal.
Ce urmărești de la invitați
Să știi că nu prea merg la interviuri cu agendă. Nu fac parte dintre intervievatorii care se supără dacă nu răspunzi ce vor ei. Negociez ușor cu povestea din capul meu, nu caut neapărat să-mi confirm intuiții, supoziții și mici alinturi personale. Încerc să rămân atentă, să echilibrez ritmul și consistența conversației. Uneori e nevoie de întrebări ajutătoare sau, dacă mă zgândăre curiozitatea, de insistență elegantă. Nu devin, însă, niciodată pushy, în parte pentru că (vorbim despre asta și într-un podcast :-) am o oarecare oroare față de mitul jurnalistului băgăcios, prea des confundat cu un jurnalist bun. Un jurnalist bun are viteză de reacție, background solid (adică știe bine ce cu ce se mănâncă în domeniul lui de activitate), flexibilitate în gândire. Nu e nici agresiv, nici neapărat agreabil – e eficient, politicos, precis. Spumos și profund, dacă e cazul :).
Dincolo de aceste lucruri, oamenii invitați în acest nou sezon, de la Radu Paraschivescu la Cristina Stănciulescu și de la Carmen Uscat și Oana Gheorghiu la Anastasia Staicu sunt oameni care au uzanța microfonului, a studioului, a schimbului de idei cu spectatori. Tensiunea discuției, dacă e, e strict intelectuală. Ce o echilibrează e faptul că există, în aceste discuții, ludic, umor, lucruri spuse #cuvocetare Tocmai pentru că șoapta și șușoteala sunt perimate și pentru că toți vrem, în mare, aceleași lucruri: profesioniști în poziții cheie, muncă făcută cu mai multă conștiință, în toate domeniile, o viață civilizată, o lume mai tolerantă și mai puțin măcinată de umori inutile.
Ce a adus experiența
A intervenit relaxarea. Experiența îți dă liniștea că poți rezolva situații complicate, pentru că te-ai mai întâlnit cu ele. Ce constat că nu funcționează în favoarea mea e faptul că ajungi să ai nevoie să rezolvi situații complicate ca să te simți bine în pielea ta :) Asta sper să se mai tocească în timp, pentru, că deocamdată, e o pacoste și te epuizează gratuit.
Despre oameni am învățat multe și nu toate bune – dar încerc să rezist impulsului mizantrop. Tot cu oameni am împărțit jumătăți de gând care mi-au remodelat lumea și tot de la oameni am primit căldură și generozitate neașteptată, lecții de curaj și de atitudine, firmituri strălucitoare de incredibilă demnitate în inima necazului, modele de eleganță și de disciplină, ideea (prețioasă pentru mine) că te rafinezi continuu, profesional și uman și că, vorba lui Dylan Thomas, we don’t go gentle into that good night… Efemerul e o arhivă (inclusiv audio) de frumusețe: suntem făcuți din momente, întâlniri și amintiri. Un construct fragil de care te minunezi o viață întreagă.
Cum îți antrenezi curiozitatea
Deocamdată nu mi-o antrenez, dar întrebarea ta mi se pare extraordinară. Îmi e foarte teamă de momentul în care o să mă trezesc dimineața, o să mă întind, o să iau o gură de cafea și o să constat că sunt mai puțin curioasă ca ieri. Sper să mai dureze un pic până atunci. Deocamdată întrebările se nasc ușor, vin peste mine în timp ce citesc, sunt mai mereu acolo, ca un soundtrack interior.
Odată, într-o călătorie, am avut o pățanie cel puțin amuzantă (nu și pentru mine, la momentul întâmplării), când am descoperit într-un aeroport din Asia că nu am amprente detectabile de către aparat. E o situație destul de rară și angajatul care mi-a comunicat chestia asta mi-a spus așa:
„Vă place meseria dumneavoastră? Vă întreb pentru că, dacă vreodată vă decideți să vă reprofilați, ați fi un hoț extraordinar – eu nu am mai întâlnit pe nimeni cu amprentă complet nedetectabilă până acum.”
Într-un fel, cred că sunt un fel de hoț de idei, de experiențe, de povești, doar că nu mă ascund și sper ca amprentele mele (stilistice, bineînțeles) să fie detectabile :)
Ce ai descoperit de când ai început să faci podcast-ul
Am descoperit că îmi era dor de interviul față în față. Și că nu pot renunța la partea asta. Acum, când sunt și om de comunicare, și jurnalist, dincolo de nomenclatoare profesionale, aproape cu un picior în viitorul meseriilor care fuzionează, știu, cumva, că jurnalistul din mine e mai puternic. Nu știu dacă ăsta e un lucru bun sau nu, dar îl iau așa cum e și mă bucur de frumusețea întâlnirilor orchestrate în rama lui.
O întâmplare mai puțin obișnuită de la înregistrări
Când a sunat telefonul Oanei Gheorghiu, de la Dăruiește viața, în timpul interviului am văzut-o că se panichează și, cumva, habar nu am de ce (probabil prea mulți ani de direct), nu am reluat. Aș fi putut să fac asta, în fond era o discuție înregistrată. Am preferat să spun că telefonul Oanei sună continuu, pentru că sunt oameni care au acut nevoie de ajutorul ei. Zilnic. Constant. Ceea ce e perfect adevărat. Noi ne-am amuzat, dar dincolo de umorul de situație stătea acest adevăr mare și nu foarte vesel, și anume că oamenii au mai mare încredere în oameni decât în instituții. Și am spus asta #cuvocetare și am dinamitat, cumva, convenția telefonului dat pe silent la interviu. Pentru unii oameni viața nu se dă pe silent nici măcar o oră.
Altfel, sunt multe situații amuzante, cu mine îndepărtând orice sticlă de apă și orice inofensiv pachet de șervețele din cadru, să nu fie, vezi Doamne, product placement, cu aparteuri delicioase cu Laura Câlțea sau cu Cristina Stănciulescu. Sper să mai fie. Sunt lucruri din care se construiește identitate, chit că, poate, nu ești conștient de asta pe moment. Oamenii îți povestesc adesea cum s-au simțit la interviul cu tine. Țin minte lucrul ăsta mai bine decât ce au spus, ceea ce înseamnă că e important. Nu e detaliu, e parte din esență.
Cine sunt ascultătorii
Sunt oameni care citesc, interesați de social, de cultură, de actualitate, de industriile creative, de sustenabilitate, de lifestyle. Suntem tu și eu, domnul care citea lângă tine azi în metrou, fata care-și lua bilete la Summerwell în fața mea, la coadă la cafea, de dimineață.
Post-procesarea
Cum spuneam, sunt destul de control freak, genul care stă la montaj că așa vrea el, nu că trebuie :), dar am norocul să lucrez cu oameni grozavi și să beneficiez de tehnologie performantă. Inputul meu există la nivel de idee, dar soluțiile tehnice sunt creative, adaptate formatului și livrate de către profesioniști care sunt foarte stăpâni pe meseriile lor :) N-au ei nevoie să-i bat eu la cap cu micile mele obsesii audio.
Primul podcast ascultat
Am început cu This American Life, în anii în care am lucrat la Esquire, adică în Cretacicul meu personal :). Acum ascult… multe, de la On purpose, al lui Jay Shetty, la Zest, al Sabinei Varga, de la Inside Your Mind, podcastul lui Stephen Fry, la Podcastul de neuroștiințe de la noi, cu Andrei Miu, The Penguin Podcast, Books with Jen (am descoperit-o pe Jen Campbell anul trecut, pe vlogul ei despre cărți, și de-atunci o urmăresc peste tot) și, bineînțeles, All There Is with Anderson Cooper, pentru că old habits die hard :)
Peisajul podcast-urilor în România
În România funcționează, paradoxal, foarte mult imaginea, adică podcastul filmat. Asta vine și din obiceiul de a folosi televizorul pe post de radio, și din impulsul de scroll, dintr-o cultură a imaginii mai puternică decât cea a conversației, din multe lucruri.
Ce e foarte bine e că recepția e intensă, în continuare, oamenii consumă mult produsul ăsta nou (la noi), îl simt croit pe calapodul vieții contemporane. E Orson Welles cu Airpods, e radioul transformat în gadget mental, e povestea reinventată după rigorile actuale.
Cred că funcționează autenticitatea. Că e important să rămâi cu ceva din ce ai ascultat. O idee, o senzație, o imagine audio (iubesc oximoronul ăsta!). Restul… cum să-ți spun, trece :)
Dacă ai putea avea ca invitat pe oricine, din România sau din lume
Aaaaah, ce mi-ai făcut cu întrebarea asta… :)). Ok, o să-ți dau o listă scurtă (știu și eu cum e cu spațiile de publicare): aș vrea să fac interviu cu Salman Rushdie, cu Donna Tartt, cu Bono, cu Florence Welch, cu Anderson Cooper și J.R. Moehringer, cu Christiane Amanpour, cu Cate Blanchett, Edward Norton, Colin Farrell, Annie Leibovitz, cu Alan Yentob, cu Andrew Wylie, cu… mulți. De la noi nu pot încă să-ți spun, pentru că majoritatea sunt deja invitați în noul sezon #CuVoceTare.
