La 20 de ani, credea că știe foarte bine ce înseamnă intimitatea și cum funcționează relațiile. Viața a învățat-o, însă, că relațiile sunt mereu surprinzătoare. Și că felul în care interacționează oamenii, cu corpurile lor și cu cei de lângă ei, nu sunt deloc conforme cu scenariile cu care mulți dintre noi am crescut. În ultimul deceniu, artista și regizoarea Adina Pintilie a desfășurat o amplă cercetare a relației cu corpul și intimității în cuplu, inspirată de psihosomatică, teoria atașamentului, constelații familiale și terapia traumei.
Primul produs artistic creat din această cercetare a reprezentat și debutul său regizoral în lungmetraj. Cu filmul „Touch Me Not”, a câștigat Ursul de Aur la Berlin în 2018. Ce-a de-a doua etapă a proiectului constă într-o expoziție multimedia „Tu ești un alt eu – O catedrală a corpului”, care a reprezentat România la Bienala de Artă de la Veneția din 2022.
La deschiderea oficială Timișoara 2023 – Capitală Europeană a Culturii, Adina Pintilie a prezentat în premieră în România această expoziție de artă vizuală, ce rămâne deschisă publicului până pe 30 aprilie la Galeria Kunsthalle Bega. Spațiul expozițional de aici este ocupat de aceste lucrări într-un format complementar, ce permite o imersiune conceptuală și emoțională complexă a vizitatorului: o serie de instalații multimedia, o sculptură cinematografică și o experiență VR.
"De la început, cercetarea noastră artistică a fost gândită ca un proiect multiplatformă, care să existe în mai multe formate, în care să explorăm, în diverse limbaje estetice, atât tema intimități și corporalității, cât și relația directă, participativă cu cei cu care vrem să comunicăm: spectator, vizitator, participant la experiență".
La inaugurarea expoziției, au fost prezenți la Timișoara și 2 dintre performeri, Dirk Lange și Hermann Müller. Cu ei și cu Adina Pintilie am stat de vorbă despre ultimii 10 ani de cercetare și despre expoziția „Tu ești un alt eu – O catedrală a corpului”. Ceilalți protagoniști sunt: Christian Bayerlein, Grit Uhlemann, Laura Benson și Hanna Hofmann.La inaugurarea expoziției, au fost prezenți la Timișoara și 2 dintre performeri, Dirk Lange și Hermann Müller. Cu ei și cu Adina Pintilie am stat de vorbă despre ultimii 10 ani de cercetare și despre expoziția „Tu ești un alt eu – O catedrală a corpului”. Ceilalți protagoniști sunt: Christian Bayerlein, Grit Uhlemann, Laura Benson și Hanna Hofmann.
Cum ți-a venit ideea acestei cercetări. Cum erai atunci când ai început-o
Adina: Totul a pornit de la experiențe și întrebări personale. Am crescut cu anumite idei despre cum trebuie să fie relațiile, iar viața mi-a dat peste cap toate convingerile și ideile preconcepute. Înainte de a începe cercetarea pe care o facem de peste 10 ani, nu concepeam că, atunci când iubești pe cineva, poți să simți și ură, dezgust, gelozie, o paletă întreagă de emoții. Credeam că totul este, așa, frumos și roz, iar în momentul în care apar astfel de emoții înseamnă că iubirea nu mai există. Treptat, am descoperit că toate aceste emoții sunt fațete firești ale iubirii. Că iubirea e o relație complexă, plină de contradicții. Și că atunci când trăim paleta asta de emoții, de multe ori dificile, nu înseamnă cu avem o relație defectă, ci una în care creștem împreună, una în care putem să ne confruntăm toate dimensiunile interne, să ne cunoaștem și conectăm unul cu celălalt în mod autentic. Dar mi-a luat mult timp să înțeleg asta, am trecut prin multe încercări și etape.
Credit foto: Adina Pintilie
Întrebările pe care ți le pui 10 ani mai târziu
Adina: Întrebările pe care mi le pun sunt încă în picioare. Natura umană este surprinzătoare, relațiile sunt surprinzătoare, asta mi se pare partea cea mai faină a cercetării pe care o facem. Descoperim aceste forme de relaționare, cu propriul corp și cu celălalt, care nu corespund deloc scenariilor cu care am crescut. Sau, de multe ori, nu corespund. Mi se pare fascinant cum felul în care relaționăm, inclusiv la nivel corporal, în copilăria timpurie, cu părinții noștri sau cu alte persoane care au grijă de noi, ne influențează intimitatea și relațiile ca adulți. Psihoterapeutul John Bowlby a făcut cercetări foarte interesante pe zona asta, - așa numita psihologie a atașamentului, - a studiat pe o durată îndelungată dezvoltarea unor copii și a observat cum relaționează peste 10, 15, 20 de ani.
El a descoperit, în cercetarea sa, că există mai multe moduri în care învățăm să ne atașăm emoțional când venim pe lume. Și că felul în care învățăm asta atunci, la început, are un impact major în relațiile noastre intime ca adulți. Dacă am avut șansa să ne atașăm echilibrat, ne simțim în siguranță în relații și, în general, în viață. Dacă însă atașamentul s-a format cu dificultăți atunci, ne vom confrunta cu tensiuni ulterior, în viața noastră adultă. A fost foarte important pentru mine sa înțeleg cum e posibil ca oamenii să se comporte atât de diferit, și de surprinzător, în intimitate. Negocierea granițelor - și a conexiunii - dintre sine și celălalt, e un proces foarte complex, adesea dificil, și diferit pentru fiecare dintre noi.
Am descoperit treptat multe lucruri citind, lucrând cu oameni și cu psihoterapeuți în procesul nostru, dar evident că încă sunt multe întrebări. Acum, două dintre întrebările centrale rămân: Cum să îl iubești pe celălalt fără să te pierzi pe tine? Cât din felul în care eu relaționez acum este în mod liber și cât este condiționat de trecut și de relațiile pe care le-am avut cu cei care au avut grijă de mine în copilărie?
Ce s-a întâmplat, în ultimii 10 ani, cu toți cei care lucrăm în această cercetare, este un soi de conștientizare a ceea ce se petrece în relații, iar acest proces de chestionare este acum tot timpul prezent în noi. Oare, în momentul ăsta, reacția pe care o am are de-a face cu celălalt sau este, de fapt, o frică personală, de demult, de abandon? Iată o altă întrebare pe care ne-o punem în cercetarea noastră.
Credit foto: Vlad Cîndean
Performeri: Laura Benson, Grit Uhlemann, Christian Bayerlein, Hermann Müller and Dirk Lange
Etapele de creație, până acum
Adina: Prima etapă a cercetării noastre artistice a fost filmul „Touch Me Not”, a doua este expoziția audio-vizuală „Tu ești un alt eu - O catedrală a corpului”, pe care o prezentăm zilele acestea la Timișoara. Să îți spun cum s-a născut Catedrala corpului. Lucrez cu Hermann și cu Dirk din 2014 (n.r. Hermann Müller și Dirk Lange sunt performeri în proiectul „Tu ești un alt eu - O catedrală a corpului”). Hermann a crescut într-o comunitate religioasă din Estul Germaniei, iar eu am crescut în societatea noastră ortodoxă, cu istoricul ei dificil în materie de corporalitate, sexualitate, relaționare. Și amândoi suntem acum foarte sceptici cu privire la religia instituționalizată. Știm cu toții foarte bine cum religia a fost folosită în trecut ca pretext - și continuă să fie, - în scopuri politice abuzive și violente. Totuși, noi toți am crescut cu valorile astea religioase și, chiar dacă ne spunem acum că nu mai credem în aceste “ficțiuni”, toate lucrurile astea cu care am crescut au rămas întipărite în corpurile noastre. Ele există, ne influențează cu siguranță relația cu corpul, relația cu celălalt, intimitatea.
Există o nevoie de spiritualitate în fiecare dintre noi, dar ce înseamnă spiritualitatea pentru fiecare, în ziua de astăzi? În conversațiile nostre, eu și Hermann am fantazat despre cum ar fi putut să fie catedrala/biserica cu care a crescut fiecare dintre noi, astfel încât și noi să fim altfel astăzi, să avem o relație diferită cu corpurile noastre, cu intimitatea. Și, de acolo, ne-am imaginat o posibilă catedrală a corpurilor.
De la idee la produsul artistic
Adina: În cercetarea noastră artistică, lucrăm cu mai multe metode de explorare, în mai multe etape. Începem cu așa-numitul ‘incubator emoțional’ - o perioadă în care filmam jurnale video pe teme legate de intimitate - în care explorăm universul relației, mitologia ei, poveștile, amintirile, fricile, tensiunile. Din aceste jurnale, culegem împreună amintiri, frici, visuri, material personal. Mai departe, din materialul care se naște, alegem o parte dintre amintiri și visuri, cu care lucrăm ulterior pe platoul de filmare. Acolo reconstituim aceste materiale personale, din perspective diferite și cu diverse grade de ficționalizare, iar protagoniștii se interpretează pe ei înșiși în aceste reconstrucții.
În tot ceea ce lucrez, nu există un script predestinat, scriptul este mai degrabă un pretext care creează un loc de întâlnire, unde performerii participă cu materialul lor personal în proces – amintiri, fantezii, temeri. Din această fuziune dintre realitate și ficțiune, se naște un ceva nou, viu și surprinzător, ca viața însăși. Cumva, atunci când creezi un spațiu ficțional, participanții se simt mult mai în sigurantă să contribuie cu material personal, - fiind protejați de personajul fictiv pe care-l reprezintă. Decât într-un documentar clasic, unde se presupune ca trebuie sa fii tu însuți în fața camerei, cel din viața reala. Ceea ce poate fi înfricoșător pentru oricare dintre noi, fiind o postură în care ne simțim expuși și vulnerabili.
Limbajele artistice de exprimare
Adina: Cercetarea noastră artistică este și o căutare continuă a limbajului. Care este limbajul artistic organic necesar pentru a putea împărtăși cu publicul experiențele pe care le trăim? Care sunt metodologiile estetice și emoționale prin care să putem intra în dialogul pe care ni-l dorim cu privitorul? Așa cum m-ai auzit spunând la deschiderea de aici de la Timișoara, proiectul a pornit de la o nevoie profundă de exprimare, și de comunicare a fiecăruia dintre noi, cei care am participat la acest proces. De la început, cercetarea noastră artistică a fost gândită ca un proiect multiplatformă, care să existe în mai multe formate, în care să explorăm, în diverse limbaje estetice, atât tema intimități și corporalității, cât și relația directă, participativă cu cei cu care vrem să comunicăm: spectator, vizitator, participant la experiență. Ne interesează foarte mult zona de întâlnire cu publicul nostru, care nu este cineva abstract, ci este “un alt eu”. Ne dorim să creăm o relație intimă de comunicare cu cel care ne întâlnește.
În această căutare a limbajului, am pornit de la cinema. Acum, în zona de instalație audio-vizuală, mă interesează foarte mult spațialitatea, relația între spațiu și corp, relațiile dintre performeri și vizitatori.
Credit foto: Laurențiu Reghină
Performeri: Hermann Müller & Dirk Lang
Dinamicile relaționale care se creează în cercetarea ta
Adina: Întotdeauna când lucrez, cu toți participanții în proces, nu este vorba despre un “casting” în sensul obișnuit, ci despre o căutare intuitivă, în care întâlnesc oameni, și relații cu care rezonez emoțional foarte puternic, dar nu-mi dau seama de la început de ce. A durat trei ani să-mi dau seama că de multe ori, în cercetarea noastră artistică, lucrurile se întâmplă asemănător cu procesul constelațiilor. Am înțeles ulterior că dinamicile relaționale care mă fascinează reflectă aspecte cu care eu însămi mă confrunt în viața personală, și pe care am nevoie să le înțeleg și procesez emoțional. Este ca și cum experiențele mele se materializează, într-o altă formă, în relațiile cuplurilor cu care lucrez. Iar eu am șansa de a fi martoră la acest process, de a privi, de a simți și înțelege lucruri pe care altfel mi-ar fi imposibil să le percep, din interiorul propriilor mele experiențe. Pentru că acolo nu am distanța necesară. Așa numitele insight-uri. Acest proces de oglindire, mirroring, este foarte important în cum ne găsim unii pe alții și apoi cum lucrăm împreună mai departe.
Credit foto: Adina Pintilie
Performeri: Hermann Müller and Dirk Lange
Hermann Müller și Dirk Lange. Propunerea de a fi parte din cercetare
Dirk: S-a întâmplat cu ceva timp în urmă. Am participat la castingul pentru “Touch Me Not”, iar Adina mi-a propus să joc rolul lui Radu, un tip de 50 de ani care are o relație dificilă cu un tip de 20 de ani, Paul, jucat de Hermann. De acolo a pornit totul.
Hermann: Ce este important de menționat, este faptul că scenariul inițial a fost doar un punct de pornire într-un proces complex de cercetare artistică, ce s-a întins pe mai mulți ani, în care am vorbit despre noi înșine, ne-am redescoperit sexualitatea și intimitatea, emoțiile și sentimentele. La final, a apărut ceea ce se vede în „Tu ești un alt eu - O catedrală a corpului”. Dar au fost aproape zece ani de muncă să ajungem aici. Am petrecut mult timp împreună cu Adina, cu care avem o relație foarte apropiată, avem încredere deplină în ea, de aceea am putut să dăm tot ceea ce se vede pe ecrane. Sigur, pentru mine nu a fost mereu ușor, eu nu sunt actor. Dirk este un actor profesionist, dar cred că și pentru el a fost dificil.
Dirk: Da, de fapt cred că asta e și problema. Că sunt actor, dar nu puteam să joc, pentru că Adina nu este interesată de așa ceva. Este interesată să fim noi înșine.
Cum au decurs filmările
Dirk: Filmările au avut loc în mai multe etape, de-a lungul mai multor ani. Am început de la un script și am jucat un soi de ‘rol’ mergând cu el către viața personală. În timpul filmărilor, Adina caută să surprindă acele momente de adevăr ale noastre, personale. Am lucrat adesea cu 2 camere de filmare, una principală și una secundară. Când eu și Hermann eram împreună, se filma totul pe camera principală, când eram separați sau Adina ne intervieva, filmam pe rând cu a doua cameră. Am adunat în total cam 200 de ore de material, iar Adina a creat din el ceea ce se vede în instalație. A făcut o muncă extraordinară.
Reacții de la prima prezentare în public
Hermann: A fost o experiență emoționantă să mă descopăr pe ecran, la Veneția. Pentru că nu mai văzusem înainte filmările și a fost incredibil să-mi reamintesc de mine, cel de atunci. Nu sunt actor, de asta e uneori greu pentru mine să mă văd în ipostaza asta, mă simt vulnerabil, alteori sunt fericit să fiu în acest proiect. Acel moment din performance, în care mă uit în oglindă și vorbesc despre corpul meu, este unul special, care, însă, m-a costat mult. A fost foarte greu, dar în același timp frumos, pentru că în fiecare dintre momentele filmate sunt clipe intime pe care eu și Dirk le-am trăit.
Dirk: Îmi amintesc când am văzut prima dată instalația la Veneția, am fost impresionat de estetică, de momentele noastre împreună. Trecuseră, totuși, câțiva ani buni de când filmaserăm și ne puneam întrebarea cine ar putea fi interesat de așa ceva. Dar, apoi, review-urile care au venit au fost extraordinare. Ce pot să spun cu siguranță este că munca Adinei doboară granițe și creează punți între oameni.
Credit foto: Martin Backhaus
Performeri: Christian Bayerlein & Grit Uhlemann
Despre Christian Bayerlein și Grit Uhlemann
Adina: M-a impresionat atât de mult relația cuplului Christian și Grit. Eu n-am avut în relațiile mele de până acum tipul ăsta de înțelegere și de echilibru pe care le văd la ei. Christian are o echilibru emoțional deosebit. Grit este uneori mai sensibilă, mai vulnerabilă, și în situațiile astea este de mare ajutor faptul că el reușește să nu ia personal conflictele care apar. Christian poate să conțină toate aceste tensiuni și nesiguranțe, evident punând limite și spunând când nu este de acord. Pentru că, atunci când Grit se simte vulnerabilă, pot apărea tensiuni în cuplu, Christian reușește să conțină, și calmeze aceste tensiuni. Și vice-versa, Grit are o inteligență emoțională foarte profundă, care o ajută să fie deschisă, să comunice și să se regleze rapid în situațiile tensionate. Au un tip de relaționare armonioasă pe care nu multe cupluri pe care le cunosc o au.
Eu am pornit cu toate preconcepțiile în proiectul ăsta, că ea este îngrijitorul (caregiver) în relație, ea este cea puternică. Dar, de fapt, și ea este foarte vulnerabilă, de multe ori, iar el este foarte puternic. Deci, vezi, dinamica se schimbă des într-un cuplu.
Credit foto: Adina Pintilie
Performer: Laura Benson
Conceptul vizual al proiectului
Adina: Există multă lumină în filmările noastre. Mult alb. Este adevărat că, pentru mine, este foarte importantă relația spațiu-corp, iar spațiul devine un canvas care pune în lumină corpul. Putem vorbi și despre a-spațialitate, și a-temporalitate - experiențele pe care le împărtășim se pot întâmpla oriunde, și oricând. De aceea nu am vrut ca ele să fie plasate într-o zonă temporală sau geografică specifică. La filmări folosim adesea focala lungă, care crează o zonă de profunzime / claritate foarte mică, ceea ce dematerializează fundalul și, aduce în focus corpul și interioritatea.
Cu ce ai vrea să plece publicul de la „Tu ești un alt eu - O catedrală a corpului”
Adina: Cu emoțiile, gândurile, senzațiile pe care experiența asta le produce, în mod diferit, în fiecare dintre noi. Nu am o așteptare specifică, îmi doresc ca cei care văd instalația să intre cumva într-un proces de reflecție și senzorialitate, prin care am trecut și noi, cei care lucrăm în proiect. Dar nu am un mesaj specific. Îmi amintesc acum de ceva ce a zis Alfred Hitchcock, când l-a întrebat cineva cu ce mesaj ar vrea să plece spectatorii de la filmul său. El a răspuns: „Lăsați mesajele pentru poșta britanică”.
Reacțiile publicului
Adina: Sunt foarte multe reacții, de foarte multe feluri. De exemplu, un spectator de la Veneția a ieșit plângând de la partea din mijloc a instalației, a rezonat mult cu povestea lui Dirk și Hermann și nu a putut vorbi niște ore, după care s-a întors pentru că avea nevoie să vorbească. Lucrarea naște în oameni diverse trăiri și insight-uri.
Ce urmează în cercetarea ta
Adina: După Timișoara, călătoria proiectului continuă: expoziția va fi prezentată la Stuttgart Kunstverein în perioada octombrie 2023 – februarie 2024. Și câteva dintre instalațiile multimedia vor participa la o expoziție de grup de la Muzeul de Arta Contemporană Migros din Zurich. Între timp pregătim un nou film și alte câteva instalații, iar dacă totul merge bine și găsim colaboratori instituționali potriviți și finanțările necesare, mă interesează să lucrez în zona performativă, interactivă. În care publicul să poată intra fizic și emoțional, în lumile pe care le explorăm, să se poată întâlni, și interacționa cu performerii față în față, corp lângă corp.
