Primul spectacol l-a văzut la Teatrul Bulandra. Avea în jur de 6 ani. De pe la 10 ani, tatăl său, Marcel Iureș, a început să îl ia constant cu el prin culisele Teatrului Odeon. A petrecut mult timp acolo, cercetând toate cotloanele locului împreună cu prietenii săi, Andrei și George. Alex Iureș s-a apropiat de teatru de mic și i-a plăcut această lume fiindcă i se părea misterioasă.
În 1998, apărea în București Teatrul ACT, oamenii care treceau pe lângă el îl priveau curioși, iar biletele pentru spectacole se vindeau direct pe Calea Victoriei.
"La un moment dat, s-a jucat o piesă la care venirea actorilor era un happening în sine. Odată, actorii au venit cu elicopterul, au aterizat în Piața Victoriei și au venit pe calea Victoriei pe jos până la Act în față. Se închisese și traficul. Altădată, au venit pe cai".
Alex Iureș a fost constant apropiat de Teatrul ACT, chiar și când era ocupat cu studiile sale. De câțiva ani, a decis că este momentul să pună umărul mai serios la creșterea teatrului și a intrat în echipa sa de management.
Povestim în continuare cu el despre începuturile Teatrului ACT. Aflăm care este acum direcția artistică a teatrului și ce a stat la baza dezvoltării primului teatru independent de la noi. Care a rezistat timp de 25 de ani și continuă să fie relevant în teatrul românesc contemporan.
Cum te-ai descrie oamenilor care nu te cunosc
Mi se pare că o descriere e foarte subiectivă. Nu cred că aș ști fix acum ce să răspund. Așa că, pot doar să sper că, la finalul interviului, va fi un pic mai clar. Ce pot să spun este că am început să lucrez în advertising, timp în care studiam economie, am continuat să lucrez în producție de film, apoi regie, în perioada asta făcând master la UNATC pe regie și montaj TV, după care am urmat o specializare în regie de actori în Londra la NFTS. În toată perioada asta îmi bâzâia în cap un interes pentru psihologie, dar nu suficient de tare încât să cotesc. Dar s-a întâmplat în pandemie, când brusc am avut mult timp liber.
Primele amintiri din teatru
De teatru m-am apropiat devreme. De pe la 10 ani m-a luat tata cu el și copilăream în Teatrul Odeon cu prietenii mei Andrei și George. Petreceam foarte mult timp acolo, umblam prin toate cotloanele, ne plăcea să descoperim ce era pe scenă și nu se vedea din sală. În perioada aia s-a montat „Richard al treilea” pe care l-am văzut de cel puțin de zece ori. Învățasem mare parte din text pe dinafară. Cred că astea sunt primele amintiri exceptând prima dată când am mers la teatru la Bulandra când cred că aveam cam 5-6 ani. Îmi plăcea, descopeream o lume misterioasă.
Începuturile Teatrului ACT
Act-ul a început în 1995 și a avut spațiul gata în 1998. Aveam 15 ani. Am mers să văd spațiul și mă gândeam că e ceva foarte diferit de ce știam. Asta m-a făcut curios. Tata mi-a povestit care era planul. A meritat efortul. Anul asta se fac 25 de ani. Îmi amintesc că în 1998 se vindeau biletele la Act direct pe Calea Victoriei și lumea se oprea și întreba: „Ce e aici? „Teatru independent” li se răspundea și ei continuau: „Independent? Cum adică?”.
La un moment dat, s-a jucat o piesă la care venirea actorilor era un happening în sine. Odată, actorii au venit cu elicopterul, au aterizat în Piața Victoriei și au venit pe calea Victoriei pe jos până la Act în față. Se închisese și traficul. Altădată, au venit pe cai. Cred că azi e aproape imposibil să mai faci așa ceva.
Dezvoltarea teatrului peste ani
Dezvoltarea Act-ului ține de un vis și bineînțeles de oamenii care au susținut ideea. Sunt prea mulți ca să îi enumăr aici, dar ce pot spune pe scurt este că se întind prin toată Europa și inclusiv America. Pe lângă fondatori, primii oameni care au venit la Act au fost Adi și apoi Radu. Care sunt și azi. Sunt fundația Act-ului din prima zi. În ăștia 25 de ani, trebuie să reiau, au contat oamenii, tot timpul e despre oameni și pentru oameni. Mai am și acum o scrisoare de la Tom Cruise pentru tata în care saluta deschiderea primului teatru independent. Filmaseră împreună la „Misiune Imposibilă” și el a fost printre primii sponsori fondatori ai Teatrului Act. Cred că atunci când se adună laolaltă oameni buni cu idei mișto și toată lumea e autentică, iese cum trebuie.
Credit foto: @Teatrul ACT
Teatrul ACT în prezent
Pentru mine este o bucurie uriașă că am reușit să trecem de încercarea asta din ultimii ani. Nu am trecut singuri, am avut șansa să avem susținerea unor oameni cu O mare. Direcția artistică a teatrului are o axă stabilită o dată la câțiva ani pentru că proiectele se desfășoară de obicei pe trei ani. Momentan, suntem în episodul Caragiale. Rosto e prima producție din episodul ăsta. Înainte a fost direcția poveștilor românești. Apropo de ultimiii trei ani la Act, cred că principala lecție primită e că indiferent ce vine, e bine să te ții de ce ai început, să ai încredere în judecata inițială. Una din marile încercări a fost să rămânem la fel. Și cred că am reușit.
Marcel Iureș și Adrian Titieni în "Cetatea soarelui" după Tommasso Campanella, un spectacol de Mihai Mănuțiu, cu Marcel Iures și Adrian Titieni
Credit foto: @Teatrul ACT
Intrarea ta în echipa de management
Cred că acum 6-7 ani s-a întâmplat. Mai mult sau mai puțin am fost tot timpul aici, dar mai activ, cam așa, de 6-7 ani. M-am implicat mult mai mult pentru că asta am simțit atunci. Am vrut să pun umărul un pic mai serios. Eram acolo mai tot timpul, făceam poze, ajutam la producție așa că a venit destul de natural implicarea mea.
Cum vedeai de pe margine conducerea unui teatru și ce a înseamnat în practică
Pe margine complet nu am fost niciodată. Am vorbit constant cu taică-miu despre Act și din motivul ăsta nu a fost o mare diferență atunci când am venit. Știam foarte bine despre ce este vorba. Tatăl meu este una din cele mai sincere persoane pe care le știu. La fel și mama. La noi nu există ocolișuri. Situațile sunt luate frontal, în piept. De aia lucrurile nu au fost nici mai grele nici mai ușoare. Important este că le-am parcurs împreună pentru că este mai frumos așa.
Ce ai învățat de la tatăl tău despre managementul unei instituții de cultură independentă
Chestia e că pentru mine Act-ul nu e o insituție. Chiar dacă are un C.U.I. și plătește impozite Act-ul pentru mine e o familie. De aia rămâne valabil ce e valabil în viața mea în general. Și anume că lucrurile se fac cu iubire, respect, cu răbdare și prietenie. Altfel nu prea mă interesează. Asta e ceva ce am luat din familia mea și va rămâne cu mine.
Marcel Iureș în "Rosto" după I.L.Caragiale, regia Alexandru Dabija
Credit foto: @Teatrul ACT
Cele mai mari provocări ale activității tale de zi cu zi
Cred că momentan cea mai mare provocare a mea este să îmi împart timpul între facultatea de psihologie, teatru, și clinica la care lucrez, însă totul aș zice că intră la partea frumoasă pentru că sunt ok cu ceea ce fac. Mă interesează și vreau să văd ce urmează. Cât despre parea ușoară, nu e așa frumos dacă e ușor, nu?
Credit foto: @Teatrul ACT
Proiectele Teatrului ACT
În afară de proiectele care reprezintă direcția artistică și care sunt prestabilite, alegem colaborările pe baza textelor și a echipelor de proiect. Și, evident, a mesajului. Dar, în ceea ce ține de artiști, cred că condiția esențială e să le placă al naibii de mult ce fac. Atunci știi sigur că drumul e mai neted și că publicul va simți asta. Momentan lucrăm la un proiect cu Radu Iacoban. Radu a mai pus la Act două spectacole care ne sunt foarte dragi, ”O intervenție” și ”Constelații” pe care încă le jucăm cu casa închisă.
Publicul
Nu am un profil statistic, dar pot să spun că spectatorii caută spectacole vii. Dacă faci lucrurile așa cum ziceam mai sus, din entuziasm autentic, asta se simte și ajunge garantat la public. Cred că publicul caută și are nevoie asta.
Raluca Aprodu în "Fete și băieți" de Dennis Kelly, regia Cristi Juncu
Credit foto: @Teatrul ACT
Spectacolele acestei stagiuni
Stagiunea asta jucăm ”Nechifor”, ”Rosto”, ”Fete și băieți”, ”E adevărat, e adevărat, e adevărat!”, ”Ea și numai ea”, ”O intervenție”, ”Constelații”, și ”Nu regeret nimic”. Nu am făcut o ierarhie să vedem care sunt preferatele publicului, fiecare are ceva al lui. Dacă mă gândesc la un favorit al meu, îmi e greu să aleg. Fiecare spectacol te duce într-un univers al lui care nu seamănă cu altul. Sunt experiențe foarte diferite. Asta am și intenționat.
Ce urmează
Viitorul e un lucru destul incert cu multe posibilități în el, dar ne propunem să ducem la capăt spectacolele din Caragiale și pe parcurs vom schița direcția următoare. În general, lucrurile se arată pe măsură ce mergi înainte așa că rămânem deschiși la variante. Sper că vom trece cu toții cu bine de perioada asta care continuă să rămână tulbure.
